Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




TEATRUL LOVINESCIAN DE INSPIRATIE ISTORICA despre Sinteze literare





Element constitutiv al imaginarului dramatic, perspectiva istorica exercita o fascinatie aparte asupra unui dramaturg. Poate fi interesant sa urmarim modali-tatea prin care se imbina istoria si fantezia creatoare a scriitorului de teatru. Rela-tia care se stabileste intre arta si evenimentele istorice poate conduce la ideea ca o piesa de teatru concureaza o carte de istorie. Chiar daca dramaturgul si istoricul dezvaluie esente in creatia lor "o piesa de teatru (fie ea si istoricA) nu este si nici nu poate fi, echivalentul unui tratat de istorie" ,. Mai mult, scriitorul de teatru tinde sa confere alte semnificatii trecutului istoric. Creatia literar-dramatica care circumscrie momente istorice - nu configureaza o epoca in toate aspectele ei. De multe ori, acestea sunt simple reconstituiri sau pretexte dramatice pentru a evi-dentia conceptia despre lume si viata a dramaturgului.

Oare de unde acest interes pentru istorie al scriitorului de teatru? Intre-barea a preocupat critica literara un timp indelungat. Un posibil raspuns ar fi acela ca scriitorii de teatru "luau subiectele de oriunde cadeau sub mana si nu cedau, nici un alt indemn mai viu decat aceluia de a transforma in drama tot ceea ce parea sa convina geniului lor". Cu toate acestea, spiritul vremii si orientarile estetice respective nu erau ignorate, ci isi faceau loc in piesele lor in maniera in-edita. "Istoria, ca disciplina, se apropie de istoria popriu-zisa cu ideea principala de a aborda faptele «asa cum s-au intamplat», arta se apropie de istorie cu ideea directoare de a aborda «asa cum ar fi putut sa fie»". Prin urmare, "o piesa de teatru este, in principiu, o istorie posibila si, in sfera ei de afirmare, valoarea ar-tistica da obiectului toata greutatea faptului obiectiv, tot atat de obiectiv ca orice document autentic."

Pe de alta parte, inspiratia istorica vine in consecutia talentului scrii-toricesc de a da la iveala un univers posibil menit sa creeze posibile interpretari ale trecutului. Cu alte cuvinte, "in arta, numai valoarea artistica valideaza istoria, si istoria obiectiva, la randul ei, nu valideaza decat valoarea."



Prin definitie, viziunea dramaturgului asupra istoriei se dezvaluie in vari-ate forme care nu clarifica nici pe departe raporturile existente in societate la un moment dat. In acest sens, trebuie sa mentionam faptul ca genul dramatic este unul "vivace, cutezator si liber" - in cadrul caruia evenimentele istorice gasesc sensul ultim.

Raportul existent intre genul literar si temporalitate fixeaza intamplarea in functie de trasaturile specifice. Genul epic "expune intamplarea ca pe dea-ntregul trecuta", spre deosebire de genul dramatic care "expune intamplarea ca pe de-a-ntregul prezenta." Cu alte cuvinte, in cazul creatiei literar-dramatice "prezentul receptarii" coincide cu "prezentul actiunii dramatice." In piesa istorica, persona-jele si momentele din trecut "sunt vii, incontestabile si imediat perceptibile." Aceasta nota de vitalitate prezenta in registrul dramatic aminteste de "tehnica tipica a dramei ibsiene." In cest sens, "prezentul actiunii isi are, evident, radacinile intr-un trecut care devine sensibil ca «trecut evocat», un trecut care nu se deconspira decat pe masura ce este cerut de mersul «actiunii prezente» si care, uneori, - chiar cand este «infatisat in sfera prezentului» - nu-si epuizeaza con-secintele decat odata cu deznodamantul piesei."

Creatia literar-dramatica nu falsifica raportul trecut-prezent, mai degraba confera valente noi acestuia.

Exista o serie de creatii dramatice in care trecutul revine obsesiv - de pilda, " Domnisoara Iulia" (August StrindberG) este o piesa in care "trecutul este acela care a pregatit cursul imprejurarilor si a fasonat caracterul domnisoarei Iulia si al valetului sau." Desi in piesa raportul trecut-prezent este unul aparent - "concentrarea dramaticului la timpul prezent" are menirea de "a spori senzatia violentei." Fiecare actiune dramatica isi are originea intr-un trecut, "un trecut mai mult sau mai putin indepartat, mai mult sau mai putin stiut, sau tainuit, dar totusi trecut."

Intr-adevar, genul dramatic confera autenticitate perspectivei istorice. Este vorba de un taram care corespunde trasaturilor specifice ale unor personaje re-prezentative - respectiv, universul in care "intruchiparea lor e mai expresiva si semnificatia lor, mai inalta." Istoria se imbina cu viziunea artistica, oferind imag-inea unui univers secund al temporalitatii.

Cand ne indreptam atentia spre momente istorice, patrundem intr-un regis-tru marcat de dinamism, procesul fiind un prilej de a cerceta in intregime ele-mentele menite reprezentarii teatrale.

In aceasta perspectiva, dinamismul piesei istorice se subordoneaza teatrali-tatii. "Semnificatia inalta" a intamplarilor din trecutul istoric se dezvaluie in to-talitate doar in reprezentare - care uimeste cititorul printr-o gama de modalitati artistice. Se produce o identificare intre istorie si genul dramatic - ca atare, acesta constituind de fapt fundamentul pe care se defineste elementul istoric. Este vorba de o ingemanare artistica inedita, in sensul ca cele doua notiuni - is-toria si genul dramatic - devin complementare. Scriitorul de teatru le trece prin filtrul geniului sau si le reda mai intai sub forma artei, mai apoi sub forma jocu-lui actoricesc, caci nu putem avea o imagine clara a momentelor istorice decat prin raportarea acestora la verticalitate.

Dramaturgul selecteaza informatia istorica pentru a dezvalui esenta lucru-rilor. Fiecare secventa din trecut ii confera posibilitatea construirii unui univers plin de intelesuri.

Inainte de a alcatui un tablou-sinteza al dramei istorice - este necesar sa aducem in discutie "sentimentul istoriei" si, eventual, relatia de conditionare ex-istenta intre evolutia societatii si istorie; respectiv, notiunile de constiinta is-torica, sentiment patriotic, identitate nationala si de ce nu, atitudinea in fata isto-riei.

Pe de-o parte, pentru a-si dezvalui universul semantic, drama istorica "are nevoie de impulsul unei vii constiinte a istoriei". Se impune astfel "sentimentul istoriei" pe care "il are in fond, orice individ care descopera intr-o buna zi ca ex-ista si traieste intr-o lume care l-a precedat si care, negresit, ii va supravietui."

"Sentimentul istoriei nu conteneste sa puna intrebari trecutului, iar intre-barea cea mai semnificativa pe care o pune este cea care priveste «inceputurile», momentul originar, geneza lumii, a unui neam sau a unui individ." Dramaturgul valorifica in maniera inedita "sentimentul istoriei" , conferindu-i autenticitate.

Concomitent cu transformarile social-politice in procesul evolutiv al so-cietatii, notiunile specifice taramului istoric - respectiv national, universal, con-stiinta nationala, constiinta istoriei - se definesc pe masura. Intotdeauna drama-turgia, - "gen prin definitie conservator, ramane inca mult timp atasata de estetica antichitatii" - pe de-o parte, iar pe de alta parte, aceasta constituie universul ar-tistic in care salasluiesc "personajele cele mai reprezentative pentru crize de am-plitudine social-morala unde acestea functioneaza si sunt supuse incercarilor si marilor parghii ale istoriei." Prin urmare, se creeaza o relatie de complementari-tate intre dramaturgie ca gen literar si evenimentele istorice care isi gasesc sensul ultim in coordonate dramaturgice.

De asemenea, definirea conceptului de drama istorica atrage intelesuri mai profunde in sensul ca acesta "releva ceva mai mult decat «spiritul istoriei», releva mecanismele si filosofia ei politica in actiune."

"Piesa istorica este numai aceea care isi intemeiaza conflictul pe o criza social-morala de proportii istorice,. intr-un fel este vorba de o criza care este o forta istorica, chiar daca travestita sub masca conventionala a unui Destin sau risipita strategic intr-un conflict aparent particular" , sau prezenta intr-o medita-tie pe verticala la tot ceea ce se numeste lume, istorie, viata.

Trebuie sa precizam faptul ca abia dupa formarea statului centralizat se putea vorbi de constiinta, demnitate nationala si sentiment patriotic. Pe de alta parte, prezenta acestora in creatia dramaturgica se subordoneaza momentelor care marcheaza evolutia dramei istorice. Teatrul de inspiratie istorica capteaza interesul dramaturgilor pentru evolutia societatii din care fac parte. In acest sens, in tragediile grecesti spiritul istoric se dezvaluie prin mit si legenda menite "sa inspire o scoala a sacrului si eroismului." Mai exact, "spiritul istoriei este per-ceput ca valoare sacra."

"Ca la mai toate popoarele vechi, mitul este inteles ca valoare sacra. De altfel, piesele istorice sunt acelea inspirate din istoria nationala sau universala, cu personaje atestate istoriceste, dar si unele inspirate din legenda, mit si basm." In creatii literar-dramatice ca "Orestia", Eschil "darama vechiul si sumbrul cult al domniei destinului implacabil, subliniind valoarea liberei personalitati umane si a justitiei." Avem de-a face cu un conflict de proportii istorice care se defi-neste in termenii luptei pentru putere. "Spiritul profund istoric al unor piese shakespeariene ca "Regele Lear", "Lady Machbeth" si "Hamlet", desi, lucru vadit, ele se inspira mai mult din basm si legenda" vine sa intregeasca perspec-tiva istorica in virtutea surprinderii cu mare finete de catre dramaturgul englez a relatiilor dintre om si putere.

Intr-adevar, drama istorica apare in urma dramei religioase care "s-a inte-meiat pe o istorie sacra", avand in prim-plan tocmai acest "principiu de baza al piesei istorice: lupta pentru putere. Caci tocmai asta este si lupta intre Dumnezeu si Diavol, dintre bine si Rau, dintre Virtuti si Vicii, dintre Crist si Anticrist, din-tre o doctrina religioasa si alta. Corifei ai teatrului profan" Lope de Vega ("Steaua Sevillei", cu referiri la viciile detestabile ale regeluI), Calderón de la Barca ("Viata este vis", capodopera filosofica despre relatia dintre libertate si predestinarE) si Tirso de la Molina - creeaza in teatru adevarate panorame ale trecutului istoric si legendar al Spaniei.

Toate mecanismele istoriei inceputului de secol XVIII isi fac loc in lu-crarile dramaturgilor. Autorii reformisti "tin sa adevereasca o alta interpretare a Bibliei si sa impuna o alta morala, si asemenea piese , de pilda Iulius Cesar, in care Cesar si Cicero discuta cu Arminiu despre decaderea virtutilor germane." Pe de alta parte, perioada imediat urmatoare, respectiv Contra Reforma va folosi teatrul in scopurile puterii, "un teatru indreptat nu impotriva zeilor si paganilor, ci impotriva protestantilor."

Ulterior, "piesa istorica apare travestita in haina marii tragedii", istoria de-venind un pretext pentru a ilustra mai mult epoca in care apare piesa respectiva, "decat epoca din care se inspira" dramaturgul. "Despuierea sistematica a croni-cilor de tot felul si a istoriografiei clasice" constituia obiectivul fundamental "al precursorilor lui Shakespeare, al lui Shakespeare insusi, ca si marilor clasici francezi." Fascinatia dramaturgilor pentru istoria nationala ia forma artei dupa o perioada destul de indelungata. Este vorba de un proces care consta in cautarea unor pretexte menite sa configureze epoci si destine ale personajelor reprezenta-tive. In acest mod, Corneille va folosi piesele romane pentru a infatisa luptele politice din Franta - respectiv, disputele dintre monarhie si nobilime, iar Racine se indreapta spre mitologia greaca, "istoriografia romana, si povestile Vechiului Testament" pentru a aduce critici la adresa "absolutismului regal".



Spre deosebire de Franta, Anglia reprezenta "un spatiu pentru o mai puter-nica cristalizarea a constiintei de sine, altfel spus, a unui spirit national constient de originalitatea sa." Se impunea astfel, o noua abordare a istoriei, respectiv val-orificarea acesteia in dramaturgie. "In Germania, prima piesa istorica a scrisa a fost Goetz scrisa de Göethe in 1773."

Fara indoiala ca piesa istorica nationala va cunoaste un proces evolutiv odata cu consolidarea statelor nationale. Pe de alta parte, "cand e vorba de prob-lemele puterii, dramaturgul spaniol prefera virtutea eroismului in slujba puterii supreme, fie pentru a contesta stravechiul drept feudal in raporturile cu celelalte structuri ale lumii spaniole."

Marilor figuri reprezentative ale istoriei nu li se refuza dreptul de a consti-tui personaje in creatia literar-dramatica, in ciuda vicisitudinilor care "au im-piedicat atata vreme ecloziunea dramei istorice de inspiratie nationale." Este adevarat ca acest proces a capatat de-a lungul timpului trasaturile specifice fie-carei natiuni, desfasurandu-se in contextul social-politic din epoca respectiva.

Dramaturgii au fructificat informatia istorica in creatii de exceptie, fie ca se inspirau din fondul national sau universal. Avem de-a face cu doua aspecte fundamentale ale procesului istoric - respectiv, national si universal - care isi fac loc in creatia dramatica dezvaluind posibilitatea fiecarui scriitor "de a azvarli punti pentru propria sa zestre de istorii nationale si de personaje caracteristice."

Raportarea la universalitate pe taramul creatiilor literar-dramatice concen-treaza talent scriitoricesc si fascinatia istoriei. In acest sens, William Shakespeare se opreste asupra lumii romane - "Othelo", "Troilus Cresida", "Romeo si Juli-eta"; Corneille se inspira din literatura romana si greaca in "Cinna", "Horace", "Cidul"; Racine dramatizeaza povesti biblice; Lessing in "Nathan inteleptul" de-scrie mediul musulman; Göethe scrie "Tassò" - care reprezinta «dramatizarea unei istorii italiene»; Schiller portretizeaza un "Don Carlos" spaniol, un "Wilhelm Tell" helvet, o "Marie Stuart", foarte scotiana, o "Fecioara din Or-leans" care nu putea sa fie decat o frantuzoaica si un "Fiesco" italian; Büchner va scrie "Wöyzeck"; Henrik Ibsen creeaza de asemenea si un "Catilino" si "Imparat si galinean"; August Strindberg scrie si un "Luther"; Samuel Beckett scrie si un "Galileo" pe langa "povestile" englezesti, chinezesti, caucaziene, americane; Camus scrie "Caligula", dramatizeaza romane americane si rusesti; Sartre se in-spira din drama franceza a ultimului razboi mondial, dar si o «piesa germana» cum ar fi "Sechestratii din Altona"; Montherlant scrie si drame spaniole - "Re-gina Moarta", "Maestrul de Santiago"; Claudel dramatizeaza o serie intreaga de povesti - "Cap de aur", "Schimbul", "Cumpana amiezii".

Creatiile literar-dramatice care au ca punct de plecare istoria universala si mitologia popoarelor s-au dovedit a fi capodopere care tradeaza vocatia unei solidaritati in randul scriitorilor de teatru, savarsind prin aceasta un act de cul-tura.

Cele doua aspecte ale istoriei - national si universal se regasesc si in dra-maturgia romaneasca, avand la baza "capacitatea literaturii autentice, de a re-liefa prin comentariul unor situatii exemplare din alte vremi probleme si preocupari proprii omului contemporan". De asemenea, "multe din dramele istorice romanesti si-au instalat dialogurile conflictuale in spatiul documentar al domniilor scurte din secolul XVI moldovenesc, din perioada poststefaniana, unde imaginile luptei pentru putere se apropie de viziunea lui Shakespeare." Este vorba despre eroii lui B.P. Hasdeu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, B. St. Delavrancea si I. Slavici - care domina piesele respective prin personalitatea lor, aceasta configurand "avatarurile egocentrismului." Drama istorica nationala cunoaste o evolutie lenta la inceput, dezvaluind teme si modalitati de tratare diferite in piesele lui Asachi ("Petru Rares"(1837), "Stefan cel Mare" (1836)), Cezar Bolliac, Ion Heliade Radulescu, N. Istrate, I. Soimescu. Aparitia in 1867 a piesei "Ravan si Vidra" a lui B. p. Hasdeu deschide drumul dramei istorice de inspiratie nationala, culminand cu operele lui Al. Davila ("Vlaicu Voda" (1902)) si B. St. Delavrancea ("Apus de soare" (1909), "Viforul" (1909) si "Luceafarul" (1910)).

Creatiile dramatice de inspiratie istorica semnate de Vasile Alecsandri - respectiv, "Despot Voda" (1978-1879) si cele de inspiratie istorica antica "Fantana Blanduziei" (1884) si "Ovidiu" (1885) - poarta marca esteticii roman-tice prin "promovarea unor idei nobile, inaltatoare, stimularea sentimentului pa-triotic." Prefacerile social-istorice din societatea romaneasca se regasesc in pie-sele istorice. Totodata acestea marcheaza si procesul de maturizare al dramei is-torice romanesti. In acest sens, drama personajelor se construieste pe fundamen-tul social existent la vremea respectiva. Caci "dramaturgia noastra istorica si-a dezvoltat capacitatea istorica de patrundere a ideilor pe masura ce a inteles mai bine substratul dialectic al conflictelor morale. De la descriptia animata a tab-lourilor de epoca la descoperirea temeiurilor filosofice ale dialogului dintre per-sonaje a fost parcurs un drum apreciabil, de-a lungul caruia s-a realizat treptat apropierea maxima dintre fortele dramei si fortele fundamentale ale istoriei." Aceasta ingemanare isi face loc in dramele istorice ale lui Al. Davila si B. St. Delavrancea - creatii care "preiau mostenirea valoroasa a lui Hasdeu si Alecsan-dri si toarna in tipare definitive dramaturgia noastra istorica nationala, repre-zentand modelele ei clasice si ingaduind continuarea unor traditii atat de specific romanesti in perioadele urmatoare din istoria teatrului nostru." In drama "Vlaicu Voda" (1902), Davila "a inchegat un conflict dramatic intemeiat pe reflectarea liniilor dominate ale adevarului istoric" in ceea ce priveste lupta statului feudal din Tarile Romane pentru apararea independentei si expansiunea regatului feudal maghiar. Atmosfera autentica tradeaza originalitatea lui Davila in portretizarea personajelor, mai ales in ceea ce priveste inserarea unui personaj simbolic - Ruman Grue - care intruchipeaza idealurile poporului roman.

Viziunea istorica a lui B. St. Delavrancea este comparata "cu genul de pic-tura numit fresc" fructificat in trilogia "Apus de soare" (1909), "Viforul" (1909) si "Luceafarul" (1910).

Inceputul secolului XX propune noi orientari in dramaturgia istorica, in-trucat se produce un fenomen evolutiv in ceea ce priveste diversificarea speciilor dramatice, modalitatilor artistice, repertoriilor prezentate in programele Societatii Dramatice Bucuresti (create in 1877). "Un proces de intelectualizare a dramatur-gie romanesti" caracterizat de o reactie antiromantica prezenta in dramele is-torice ale lui Mihail Sorbul, G. M. Zamfirescu, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Adrian Maniu; Vasile Voiculescu, Camil Petrescu, Al. Kiritescu. Tipologiile si conflictele acestor piese se constituie intr-o adevarata sinteza de formule dramatice care circumscriu elemente de folclor si legenda, subiecte din istoria universala, evocari ilustrative si valori metaforice. Pe de alta parte, piesele is-torice din perioada moderna se remarca prin adecvarea formulelor dramaturgice la caracteristicile epocii pe care acestea o infatiseaza.

"Caracterul profund national si patriotic al scrierilor lui Victor Eftimiu ("Insira-te margaritare", "Cocosul negru", "Mesterul Manole", "Prometeu"), evocarea domniei lui Ion Voda cel Cumplit in piesa "Letopiseti" (1915) si patri-otismul dominant in piesa "Dezertorul" (1917) semnate de Mihail Sorbul - dau la iveala episoade istorice de mare expresivitate. Eternul uman si adevarul istoric capata valente filosofice in piesele lui Camil Petrescu ("Act venetian" (1919), "Danton" (1925)), metaforice, dezvaluind specificul national in piesa "Avram Iancu" a lui Blaga, tragice in "Domnisoara Anastasia" a lui G. M. Zamfirescu si in "Rachierita" si "Amon-Ra" ale lui Ion Luca.

De asemenea, Nicolae Iorga portretizeaza personaje reprezentative ale is-toriei romanesti - creatiile respective ramanand in aria "evocator-ilustrativa, in specia dramei nationale" ("Doamna Ieremia", "Mihai Viteazul", "Invierea lui Stefan cel Mare", "Tudor Vladimirescu", "Constantin Brancoveanu").



Aparitia institutiei teatrale de stat in 1948 influenteaza "caracterul de masa al culturii teatrale." Generatia dramaturgilor se va integra noilor preocupari, re-flectand in creatie noile realitati romanesti. In acest context, putem nota piesele "Haiducii", "Pana Lesnea Rusaliu" (V. EftimiU), "Balcescu" (Camil PetrescU), "Cuza-Voda" (Mircea StefanescU), "Horia" (Mihail DavidoglU), "Vlaicu si feci-orii lui" (Lucia DemetriuS), "Ion Voda cel Cumplit" (Laurentiu FulgA), "Tudor din Vladimiri" (Mihnea GhiorghiU), "Procesul Horia" (Al. VoitiN) - toate aces-tea se subordoneaza unei dramaturgii capabile "sa infatiseze nu numai evenimen-tul dramatic ori destinul uman desfasurate candva aievea, ci rezonanta acestora in actualitate."

Drama istorica cunoaste o noua etapa de maturizare - de aceasta data men-ite sa evidentieze "contopirea individualitatii umane cu destinul intregii colec-tivitati din care face parte". Trecutul istoric se infatisa scriitorului de teatru cu acele aspecte si personaje care tradau sensibilitatea omului modern "slujitor al celor mai inalte idealuri de umanitate".

Peisajul dramaturgiei istorice contemporane include creatiile lui Dan Taechila ("Io, Mircea-Voievod"), Horia Lovinescu ("Petru Rares"), Al. Popescu ("Croitorii cei mari din Valahia"), Ion Omescu ("Dramele puterii"), Paul Anghel ("Viteazul", "Saptamana patimilor") - care se constituie in pretexte dramatice pentru a reliefa "marile dimensiuni ideologice pe care le dezvaluia confruntarea dintre omul modern si istorie. Avem de-a face cu meditatii dramatice de contur istoric - care poate fi legata de necesitatea cresterii in adancime a teatrului de idei." Registrul ideatic al pieselor mentionate configureaza destine cu referiri la actualitate, procese de constiinta marcate de raportarea la colectivitate prin de-pasirea propriului veac - conferind dialogului dramatic valente ideologice.

In conceptia lui Horia Lovinescu "teatrul istoric este despre istorie, in care istoria formeaza obiectul si subiectul." Relatia de identificare intre obiectul si subiectul piesei istorice dezvaluie un univers posibil, avand ca fundament epi-soade ale trecutului istoric.

La randul lor, acestea sunt receptate de catre scriitorul de teatru "in raport cu un alt scenariu social-politic, si anume unul foarte personal, care selecteaza informatia, o distribuie si o interpreteaza dupa modelul unui alt ideal de perfecti-une." Bineinteles ca ceea ce ramane este valoarea artistica a acestui travaliu creator.

Viziunea lovinesciana asupra istoriei poarta nota autenticitatii atat la nive-lul discursului, cat si la nivelul constructiei dramaturgice. Piesele de inspiratie istorica sunt parabole care abordeaza istoria dintr-un unghi problematizator, tre-cutul constituind un spatiu de dezbatere implicita dilemelor contemporane. Trairi general-umane se regasesc intr-un concret istoric bine definit. In procesul elaborarii pieselor istorice, Horia Lovinescu incerca sa "combata faptul ca, din pacate, aplecare asupra trecutului nostru istoric se face inca pe linia romantismu-lui, pe modalitatile de expresie ale secolului XIX. Limba dramei istorice este o problema dificila". Dramaturgul marturiseste ca a "recurs la limbajul obisnuit, cotidian, si rareori, la neologisme". In general, elementul temporal selecteaza informatiile istorice, dezvaluind esenta lucrurilor. In acest sens, Horia Lovinescu considera ca, la randul lor, "personajele istorice sunt foarte bine filtrate de timp, a ramas numai esente, eroii ni se comunica cu sensuri multiple. Numai asa imi explic fatalitatea fericita de a ma fi intalnit cu Delavrancea in selectarea momen-telor principale, in sesizarea pulsului dramatic necesar."

Acest univers al intelesurilor "multiple" - in ceea ce priveste secventele is-torice si personajele - configureaza un registru dramatic inedit. "Intamplarile ce au avut loc candva se constituie intr-o sursa a unei lectii perpetue, intrucat dra-maturgul vedea in istorie un etern «magister vitae» ce se poate dispensa de virtu-tile actualizarii." De altfel, plasat in context istoric, personajul dramatic "nu poate fi inteles decat in interactiune cu mediul, cu imprejurarile". Actualizarea este posibila doar in cazul in care aceasta circumscrie legatura organica care se stabileste intre personaj si contextul in care acesta este plasat.

In acest sens, putem identifica viziuni inedite in opera unor scriitori care portretizeaza personalitati istorice.

Modalitatile artistice se dezvaluie in concordanta cu originalitatea drama-turgica. Piesele de teatru inspirate din destinul lui Petru Rares - respectiv "Petru Rares" (1837, AsachI), "Luceafarul" (1910; B. St. DelavranceA) si "Petru Rares", subintitulata "Loctiitorul" (1967, Horia LovinescU) - "se deosebesc nu numai prin varsta lor literar-artistica", ci si prin viziunea scriitorilor in ceea ce priveste rolul istoriei in viata oamenilor. "Tablouri melodramatice, inspirate de Metasta-sio, traseul mesianic al lui Petru Rares ca izbavitor al neamului in spiritul pasop-tist preromantic" isi fac loc in drama istorica a lui Asachi.

Daca in cla sicism, teatrul de inspiratie istorica configura eternul uman, iar in romantism era dominat de evocarea inaltelor personalitati si de culoare locala, in contemporanitate, teatrul istoric lovinescian problematizeaza. Cu alte cuvinte, viziunea lui Horia Lovinescu trecutl istoric nu cauta sa evidentieze eternul omenesc, ci pune o anumita problema. In acest sens, Horia lovinescu se autoproiecteaza in drama existentiala a lui Petru Rares, emblema a sufletului moldav.

Chiar daca nu are aceeasi amploare poetica din prima parte a trilogiei ("Apus de soare", 1909) a lui B. St. Delavrancea, piesa "Luceafarul" (1910) il surprinde pe Rares ca un "erou melancolic al unei eroice incercari de a-si con-trazice timpul, in efortul sau de a reinvia gloria trecuta a independentei stefa-niene". Fara a incerca o sinteza a viziunilor istorice in ceea ce priveste epoca lui Petru Rares, Horia Lovinescu se indreapta catre trecutul istoric sub "pretextul alcatuirii dramei de idei, in care intamplarile istorice servesc ca punct de plecare in colocviile periodice ale voievodului cu Mitropolitul Rosca si unde tema prin-cipala este responsabilitatea omului fata de istorie, tratata in viziunea societatii contemporane."

Pe de alta parte, piesa lovinesciana "afirma un crez propriu, o atitudine specifica intemeiata pe o viziune populara stratificata in timp." Horia Lovines-cu marturiseste ca "Rares - in prima parte a domniei lui inchidea un ciclu. El incepe ca pescar si este salvat de pescari in momentul in care este silit sa aban-doneze tronul." Eroul lovinescian "apare ca un colos de vointa, de fapte si por-niri pamantesti. chinuit de indoieli, foarte inteligent si uneori plin de tristete":

ROSCA: "Nu stiam ca ai ravnit la tron."

RARES: (razanD) "Ravnit? Ce cuvant pentru capricii femeiesti!

    Cat a domnit Bogdan, n-am fost om, ci o fiara inchisa in cusca. zi de zi, si noapte de noapte m-am rasucit pe jaraticul poftei mele, cum nu s-a chinuit vreodata un mucenic. Ma ascundeam in paduri sa nu ma vada lumea si sa ma ghiceasca, si purtam camasi din par de cal, ca sihastrii. (RazanD) Exista si asceze lumesti."

Prologul in fixeaza pe erou in galeria personajelor shakespeariene si nota confesiva dezvaluie universul interior al eroului. Perspectiva temporalitatii con-centreaza fapte de viata, dand la iveala conceptia lui Rares "despre infaptuire si datorie - aceasta fiind aceea a constructorului legendar: nimic nu poate fi dobandit si pastrat fara a zidi la temelie propria ta viata, propriul tau suflet":

SOLIMAN: "Te socotesti pastratorul unui depozit, nu-i asa?"

RARES: "Da, inaltimea-ta, si depozitul acestea trebuie sa pluteasca pe marea veacurilor. Nu-i al meu, e al pamantului meu stravechi si al loctiito-rilor lui. Eu nu sunt decat un plutas, care cat traieste, trebuie sa in-drepte incarcatura asta spre viitor."

Eroul lovinescian se considera "un plutas" pe drumul istoriei. Pe de-o parte, putem afirma ca este vorba de navigatia spre moarte in barca lui Caron, dar cu o incarcatura legendara -Rares fiind "calauza" care trebuie sa conduca oamenii prin veacuri.

Rares: "Istoria e mai oarbadecat o cartita. Ceas de ceas mi-am pus capul in primejdie pentru Europa si iata ca mainile acestea neputincioase deabia mai pot feri, rugandu-se si umilindu-se,trupul schingiuit al tarii. In timp ce electorul de Brandemburg, care a fugit de la Buda ca un las cu banii mei cu tot, imbatraneste in glorie si tihna."

Rosca: "Ne-am implinit misiunea, maria ta. Putem trece torta mai deoparte."

Intreaga piesa se dovedeste "un act de marturisire realizat cu o profunda capacitate analitica. o definire prin vorbe si fapte a unui om ca toti oamenii, om intreg, in situatia de a uita de sine pentru ceilalti."

Confruntarea Rares-Rosca are valentele unui monolog dramatic ce con-fera autenticitate perspectivei introspective, menite sa evidentieze istoria si me-canismele ei.

Petru Rares invoca starea de luciditate, caracteristica eroilor lovinescieni - atunci cand este nevoit sa sublinieze deosebirile dintre oamenii simpli si cei care poarta pe umeri responsabilitatea istoriei:

RARES: "Fiecare cu soarta lui. Ceea ce-i deosebeste pe oamenii ca tine si ca mine de altii este doar faptul ca nu acceptam soarta cu luciditate"



Prologul si finalul acestei meditatii asupra omului si destinului sau - con-centreaza drama trairii ideilor, avand ca punct de plecare evenimentele istorice.

Pentru eroul lovinescian, istoria "e mai oarba decat o cartita", mai mult, destinul acestuia poarta amprenta colectivitatii, "ceas de ceas mi-am pus capul in primejdie pentru Europa."

Semnificatia simbolica a monologului rostit de Rares se dezvaluie prin acea identificare a eroului cu momentele istoriei. "Platind pretul greu al istoriei, Rares isi depaseste si ambitiile personale si tragedia personala, si pana in ultima clipa, obosit, haituit, isi pazeste tronul - pentru ca atata timp cat il ocupa, «nu incape un turc alaturi»".

Registrul trairilor profunde justifica adevarul vietii eroului care prin moarte va desavarsi identificarea cu veacurile, avand in vedere ca ii cere pietra-rului sa-i sape groapa pentru a o incerca. Se dezvaluie dorinta arzatoare a eroului "de a se simti bine in patul vesnic" dupa ce isi va indeplini misiunea.

Un alt aspect al pieselor lovinesciene il constituie raportarea evenimente-lor trecute la contextul contemporan prin raportate la prezent si totodata incar-cate de intelesuri - care se dezvaluie abia la final. In piesa "Negru Voda" "Lovinescu desemneaza prin intermediul incarcaturii simbolice si tensionale a celor doua culori - doua etape ale unei succesiuni esentiale pentru progresul is-toric: monarhia despotica si revolutia - ca motor al schimbarii sub presiunea as-piratiilor de libertate si democratie ale maselor si factor al instituirii Republicii." Antichitatea romana - "tirania lui Tarquinis, celebrul viol al Lucretiei, consulatul lui Brutus si Collatinus, dupa abolirea monarhiei" - se infatiseaza in viziune in-edita lovinesciana, constituindu-se totodata intr-o "meditatie despre mecanismul istoriei, dialectica puterii, rolul personalitatii si limitele personalitatilor egoiste, dar mai ales la destinul, conditiile si sansele supravietuirii Republicii." In piesa, personajele intruchipeaza faptul istoric, si totodata formuleaza intrebari referi-toare la acesta. Poate fi o conceptie dramaturgica care se inlantuie in virtutea unei "interogatii care impiedica reflexia." Imaginarul dramatic lovinescian se dovedeste o adevarata "pledoarie pentru «galileismul istoriei»", intrucat trecerea de la un regim la altul este insotita de "contradictii care sfarsesc prin a alimenta progresul, asa cum pamantul a continuat sa se invarteasca". In acest context, per-sonajele reprezentative din istoria Romei - Tarquinis, Brutus, Sextus - in-truchipeaza conceptii specifice regimurilor politice, avand ca element fundamen-tal atitudinea fata de om. "Tarquinis este reprezentatul despotismului absolut, pentru care oamenii nu au nici o valoare, pe cand Brutus nu reprezinta atat o aparitie radicala a unui nou sistem social, cat simbolul conducatorului care vrea, cu riscul celor mai cumplite tragedii personale, sa redea oamenilor respectul fata de ei insisi."

Remarcabil ramane discursul dramatic reflexiv, purtator de intelesuri men-ite sa schimbe cursul istoriei. Viziunea lovinesciana se defineste in acest sens, starnind interesul cititorului pentru faptele istorice.

Dinamismul piesei lovinesciene se defineste prin aparitia unui personaj ca Sextus - un exponent al elementelor malefice, "al pradarii frumusetii si negarii fidelitatii, . animat de pasiunea experimentarii sfidatoare a lui «totul e permis»" - intregeste viziunea scriitorului in ceea ce priveste forta tiraniei si "corolarul ei de concesii, compromisuri, oportunisme." Constientizand forta nemiloasa a acesteia, Sextus mediteaza la propriul destin, sub forma unei confesiuni de mare forta artistica:

SEXTUS: "Dispari, sovaiala, cumintenia e harazita batranilor si induiosarea copiilor. Dar eu sunt insasi tineretea si nu cunosc alt stapan decat Dorinta si alta prada decat Frumusetea. Da, da, stiu prea bine ca daca voi plati chiar cu viata pentru fapta mea, dispretul va pata pe veci blazonul meu de aur, iar urmasii mei pecetluiti de acest stigmat, imi vor uri cenusa si vor blestema soarta care a facut din mine parin-tele lor. Si totul pentru ce? Pentru o spuma de placere, pentru o clipa de extaz ce se va preface in fum, pentru un vis!

    Dar ce vis!

    Am avut tot ce am dorit: glorie, putere, bogatii, voluptati de tot felul, insa nu Puri-tatea!

    Ce om n-ar jertfi totul, onoare, viata, pentru a o stapani macar o clipa? In laturi, sovaiala netrebnica, in laturi serpi ai indoielii!

    Ard pe rugul meu, dar nu eu l-am aprins, ci o putere fara de mila si mai mare decat toate: Soarta."

Nota originalitatii reiese din interogatii menite sa contureze personalitatea personajului Sextus.

Imaginarul istoric lovinescian se caracterizeaza si prin recurenta persona-jelor - respectiv, Andrei Drumsa din drama "Petru Rares" este prezent si in "Pa-tima fara sfarsit". Subintitulata "Sangele", piesa "confirma valoarea unei opere izvorata dintr-un crez artistic patruns de adanci rezonante umaniste si patriotice". Personajul are valoare simbolica in piesa lovinesciana, "intruchipand o punte vie de legatura intre trecut si prezent, ideea de permanenta a spiritualitatii romanesti aflata sub semnul luptei poporului nostru pentru libertate si independenta na-tionala". Intre cei doi eroi - care poarta acelasi nume, dar apar in piese diferite exista un element comun: lupta pentru apararea idealurilor neamului romanesc.

Piesa "Patima fara sfarsit" dezvaluie drame existentiale in vederea aflarii unui adevar in aparenta ignorant la inceputul piesei, necesar la final acesteia.

"Inclestarea lui Andrei Drumsa cu familia nobiliara predominant potriv-nica aspiratiilor sale si lupta aceluiasi Andrei Drumsa cu o vreme a istoriei careia poporul roman a trebuit sa-i smulga izbanda definitiva cu pretul atator jertfe de sange" vin sa formuleze conceptii despre om si istorie - dublate de profun-zimea trairilor sufletesti.

Destinul lui Andrei Drumsa apartine patimilor existentiale care ii distrag echilibrul sufletesc, in momentul aflarii adevarului despre tatal sau. "Revelatia este dubla: dincolo de un proces de demistificare (pana atunci isi ignorase radacinilE), sensul unui mare ideal. Cerul lui Drumsa nu era gol. Pe firmamentul lui se afla steaua fiintei nationale." Raportarea la istorie se realizeaza prin tran-spunerea dramei familiale pe fondul societatii contemporane, dezvaluind in ace-lasi timp destinul individului in cadrul acesteia.

Originalitatea consta in faptul ca transpunerea dramei familiale pe firma-mentul istoriei se realizeaza prin personajul - povestitor care se confeseaza in pagini de jurnal. Rolul acestui narator este acela de a situa divergentele existente in familia nobilului Maillat in planul istoriei. Caci atitudinile personajelor ex-prima "diferite unghiuri, niveluri de raportare la prezent" si la modul de a vedea istoria, intrucat insemnarile povestitorului au la baza experienta de viata a prie-tenului sau, Andrei Drumsa.

Dupa cum marturiseste, eroul este "un tanar cu o raspundere proprie, un tel si o viata care sa fie cu adevarat a lui, nu de imprumut". De aceea, Andrei Drumsa are nevoie de certitudini in ceea ce priveste trecutul.

Vocea auctoriala se afla in relatie de complementaritate cu discursul dra-matic al personajelor, configurand contextul social-politic al societatii in mijlo-cul careia isi duc viata personajele. Prin intermediul acesteia, elementul istoric este subordonat epicului - care in acest caz se interfereaza in dramatic. Inserarea acestei modalitati artistice are ca finalitate o viziune in care momentele istorice de la 1877 raman in sfera relatarii ilustrative, lasand loc dramei interioare pe care o traieste personajul Andrei Drumsa in planul constructiei dramaturgice. Proiec-tia pe verticala a destinului patimas si tragic in acelasi timp, apartine insa dramaticului.

Creatia istorica lovinesciana are in componenta si drame intr-un singur act, grupate in ciclul "Dramele razboiului" -respectiv, "Oaspetele din faptul serii", "O intamplare", ".Si pe strada noastra". Fara indoiala ca aceste drame nu ating substantialitatea si profunzimea ideilor din "Petru Rares" - pe de alta parte, nu putem sa nu remarcam autenticitatea viziunii asupra razboiului prin intalnirea dintre victima si calau, respectiv Pierre si Hans ("Oaspetele din faptul serii"). De asemenea, starea de semiinconstienta in care se zbate eroina (mama din "O intamplare") accentueaza drama existentiala a lui Oswald care si-a omorat fra-tele. In orice caz, razboiul se defineste ca aducator de norociri, distrugand exis-tente.

Viziunea lovinesciana asupra trecutului istoric determina cititorul sa re-flecteze la conditia umana si rolul acesteia in univers, caci "fascinatia pe care o exercita asupra noastra istoria, miturile si mentalitatea altor popoare, vine, negre-sit, de acolo ca ne simtim implicati, ca oameni si ca popor, in istoria altora, si ca dorim, la randul nostru, sa exercitam asupra altora, in deplin spirit de reciproci-tate, ceva din fascinatia propriei noastre fiinte originale."



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.