Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



CE STIM Sl CE NU STIM DESPRE ROMANUL DE AZI despre Sinteze literare



Stim multe lucruri despre romanul de azi, dar sunt mai multe pe care nu le stim. Stim, de pilda, ca este cel mai accesibil dintre genurile literare, in razboiul permanent pe care il duce literatura, el executa operatiile infanteriei: inainteaza incet, se repliaza la timp, invaluie, incearca actiuni de strapungere, in fine, cucereste si stabilizeaza un spatiu. Daca vrei sa stii ceva despre o lume si despre mentalitatile sale, citeste-i pe romancierii ei. Este bine cunoscuta remarca acelui filosof din secolul trecut pe care pana ieri toata lumea il cita cu fervoare, iar azi il ignora cu obstinatie: filosoful a invatat mai mult despre societatea franceza din romanele lui Balzac decat din scrierile specialistilor. Nu stiu daca schimbul este valabil in toate situatiile, dar sa luam reflectia filosofului ca un omagiu adus romanului, gen prin excelenta social.

Stim, apoi, ca romanul este un gen acaparant si devorator. inghite enorm de multe domenii si isi schimba neincetat frontierele. Cand comparam modelele, constatam ca din 30 in 30 de ani modelele se schimba radical. Ce-a devenit romanul, azi? intreba un scriitor occidental cu cativa ani in urma. Si tot el raspundea: c est un effroyable bordel" nu stiu daca este un bordel, dar este, oricum, este ce nu se credea ca poate fi: o casa cu usa deschisa si mai ales o casa cu multe intrari si foarte multe iesiri. Balzac avea doua, ca sa scape de creditori. Romanul de azi traieste la o raspantie si are infinit mai multe cai de acces si tot atat de multe refugii Asta daca traducem o situatie existenta (Balzac si casa lui pariziana) intr-o metafora narato-logica.

Se mai intampla ceva ciudat cu romanul: el este mereu in criza. Cine citeste prefetele, artele poetice, marturisirile romancierilor si ale criticilor literari din acest secol afla ca romanul n-a facut decat sa treaca printr-o interminabila criza. Toti cei care au legaturi cu acest gen literar (in sensul ca il fac sau il comenteaza, ceea ce reprezinta alt mod de a-1 face!

   ) se plang mereu ca el nu mai este ce-a fost, se modifica tot timpul si isi pierde din autoritate. Este, asadar, in stare de criza. Dupa o vreme, constatam insa ca starea de criza este favorabila romanului, eterna lui fuga din modele, continua lui metamorfoza ii aduc mai multe foloase decat pagube. Criza se dovedeste a fi, in cele din urma, conditia de existenta a romanului O criza a genului ca atare si, desigur, o criza a obiectului romanesc. Dar si a spiritului care observa toate acestea si incearca sa le puna intr-o naratiune



Oricum, romanul este mereu in alerta, romanul se transforma si isi schimba modelele si structurile mai repede decat se schimba sensibilitatea si mentalitatile culturale ale cititorului de romane. Aici se deschide alt capitol si alta criza care afecteaza romanul: criza receptarii. Ea nu-i atat de mare ca in cazul poeziei (poetul scrie nu atat pentru generatia contemporana lui, cat pentru generatia pe care trebuie s-o formeze pentru a-1 putea citi corect; parafrazez, desigur, pe ValerY), dar este suficient de importanta pentru a fi luata in seama atunci cand judecam conditia romanului



Dar sa ne intoarcem la romanul de azi si la ceea ce stim despre el. Este, in fond, tema reala a acestui mic eseu care, trebuie sa precizez, nu-si propune altceva decat sa comunice cateva ganduri despre romanul care se face azi. Gandurile unui critic literar interesat nu in chip expres de evolutia romanului (sunt oameni specializati in acest domeniU), dar nici nu este strain de ea Criticul literar care sunt a citit si citeste romanele aparute la noi si in alte parti (nu toate, se intelege, ar fi imposibiL) si, facand acest lucru de cateva decenii, si-a format, desigur, o idee despre roman. Am citit multe studii despre acest gen literar si, o vreme, am urmarit indeaproape cearta dintre stendhalienii si Saubertienii din anii 70 si 80 si aventurile noului roman Pana cand mi-am dat seama ca teoreticienii romanului devenisera, cum bine le-a zis cineva, teoreticienii romanului si atunci i-am parasit

Rezumand, simplificand enorm o materie in miscare, pot sugera urmatoarele propozitii provizorii:

1. Romanul a tins sa se transforme, in ultimele decenii, dintr-o scriitura a aventurii, cum era in epoca lui Balzac, intr-o aventura a scriiturii. Asta inseamna ca flaubertienii din timpul nostru isi iau revansa fata de stendhalieni, teoria patrunde in forta in roman si autoreferentia-litatea vine la putere; romanul incepe sa se povesteasca pe sine

2. Romanul renunta la personajul central, personajul structurat si, in genere, romanul european (cu precadere cel vestiC) renunta la tipologie Locul personajului este luat de naratorul care este tot una cu scriptorul care noteaza modul in care se organizeaza discursul romanesc. Romanul isi pierde o buna parte dintre cititorii lui (cititorii traditionalI) si incearca sa-si educe un lector nou, acela ce pune ordine in dezordinea programata a naratiunii. Apare ideea ca acest lector avizat intra in ecuatia romanului si devine unul dintre personajele lui. Fara el, romanul nu traieste estetic O teorie care a produs doua tipuri de efecte in roman: A) a diminuat considerabil ideea ca romanul se face de la sine, ca este suficient sa ai talent si sa cunosti viata pentru a scrie un bun roman; mitul inspiratiei s-a prabusit si aici ca peste tot in literatura din secolul nostru. Romanul este insotit de aici inainte de o constiinta a romanului, in orice romancier se ascunde un teoretician al romanului B) romanul se adreseaza cu precadere unei elite intelectuale si isi reduce considerabil raza lui de influenta. Schimband accentul de pe conditia individului pe scriitura romanului, romancierul devine inevitabil un mandarin si se adreseaza unor mandarini ai intelighentiei Romanul inceteaza sa mai fie, in aceste conditii, un gen social sau, oricum, isi reduce aceasta sansa pe masura ce nu-si mai asuma ca sarcina prioritara, cum cerea Sartre, sarcina lumii.

Prin aceste elemente si prin altele pe care nu le discut aici, romanul si-a gasit un concept nou, postmodemismul, pe care fiecare literatura il defineste in felul sau. Adica in raport cu propria modernitate si cu ceea ce s-a intamplat si se intampla inca dupa ce modelele modernitatii n-au mai convins. Borges, Beckett, Nabokov, Saul Bellow, Julio Cortazar, Marquez, Italo Calvino, Pynchon, grupul Tel Quel si noul roman sunt punctele de reper in orice discutie privitoare la romanul postmodern care, la ora de fata, si-a construit propria istorie. Aceasta inseamna ca el este deja in trecut si ca, impotriva lui sau in numele lui (al postmodernismuluI), romanul isi cauta alt drum. Poate chiar un alt concept. Dar, sa recunoastem, experienta postmodernismului nu este inca incheiata. Scriitorul de la sfarsitul acestui secol isi mai leaga inca sperantele faute de mieux de fictiunea postmoderna, adica de ideea de a depasi, cum zice John Barth (unul dintre maestrii si teoreticienii eI), disputa dintre realism si irea-lism, dintre forma si continut, literatura pura si literatura angajata, fictiune elitista si fictiune populista



Adevarat, dar sunt multe semnale care anunta, daca nu decesul, in orice caz agonia post-modernismului. Pentru noi, scriitorii din estul Europei, postmodernismul a aparut la inceputul anului 80 ca o promisiune O promisiune intai de sincronizare cu miscarea de idei a timpului si, in al doilea rand, o posibilitate de evaziune din structurile epice existente. In proza romaneasca, postmodernismul a acoperit mai multe revolte scriitoricesti si, de asemenea, un numar de nostalgii El a intrat sub forma, intai, a romanului autoreferential (Scoala de la TargovistE) si, apoi, a ceea ce s-a numit cu o formula pe care n-o accepta toata lumea, tex-tualismul. Amandoua aceste directii (sa le numim astfeL) sunt precedate de experienta onirismului care, in proza, a fost sustinuta de doua talente remarcabile: D. Tepeneag si Sorin Titel. Acestia citisera pe la sfarsitul anilor 60 pe noii romancieri francezi si incercasera sa le aplice metoda in sensul aventurii scriiturii de care am vorbit mai inainte. D. Tepeneag si-a descoperit un concept propriu (onirismul estetiC) si a facut si face o proza care functioneaza dupa un mecanism propriu. El este si in acest plan un postmodernist eretic, traduce miturile celebre (mitul mioritic, de pilda) in fantasmele scriituri Sorin Titel a evoluat spre un roman de tip baroc, cu punct de plecare in Musil si Broch, foarte personal si foarte complex. Textualistii din anii 80 (Mircea Nedelciu, N. Iliescu, G. CusnarencU) au recuperat, in fapt, naratiunea (istoriA) si au construit un tip de fictiune in care patrunde masiv autoSctiunea (fictiunea biografica). Reapare, astfel, jurnalul intim si naratiunea si sunt reciclate ironia epica, parabolicul, parafraza, livrescul, ludicul Nu intamplator, I.L Caragiale revine, prin optzecisti, in forta intr-o proza coplesita de dramele obsedantului deceniu. Anul 1990 i-a gasit pe acesti autori deja lansati. Postmodernismul a fost pentru ei o arma a subversiunii epice si a detasarii de obsedantul roman politic care, dupa Cel mai iubit dintre pamanteni, nu prea mai avea sanse. Ce s-a intamplat dupa 1990 cu textualismul si cu textualistii este o alta problema. El nu intra in prevederile eseului de fata. Dar ce s-a intamplat cu romanul postmodern, in genere? in proza romaneasca nu s-a intamplat mai nimic. Cand n-a fost abandonat de sustinatorii lui, romanul postmodern a fost inghitit pur si simplu de literatura confesiva, documentele, proza de sertar (un exemplu: excelentele romane si jurnalele lui Ion D. Sarbu, N. SteinhardT)



3. Romanul post modern n-a murit, totusi, desi teoreticienii si animatorii lui sunt din ce in ce mai putini. El a incaput in alte parti in mainile unor scriitori abili numiti de cineva, in chip inspirat, magicieni ai ordinatorului. Cazul cel mai rasunator este acela al lui Umberto Eco care, prin Numele trandaSrului, si-a facut o intrare spectaculoasa in topurile romanului european. Eco este, se stie, un semiotician reputat, un intelectual de clasa in profesiunea lui. El pune in naratiune o eruditie impresionanta, o abilitate maxima si o putere de mistificare care, impreuna cu cele dinainte, asigura succesul. Citeaza pagini intregi in latina medievala fara sa traduca textele si introduce in discursul romanesc dedicatii in limba ebraica veche. Lumea buna se face ca le intelege, cititorul comun, amator de istorii misterioase, trece peste ele fara dificultate. Nimeni, in orice caz, nu protesteaza. Nici macar criticii literari care recomanda in articole sarbatoresti romanele magicianului snob Eco (asa il numeste Vittorio Messori, autorul unui eseu tradus in toata lumea, Ipoteza asupra lui IsuS). Ei vad in romanele semioti-cianului italian o sinteza epica reprezentativa pentru sfarsitul unui secol care a ucis eroul romanesc si a spulberat structurile romanului.

Eco este un om invatat, nu mai incape vorba, si un scriitor abil. Totusi, cartile lui sunt departe de a fi niste capodopere. Sunt doar niste romane bine facute, dupa o reteta savanta: putin misticism, filosofie, teologie, limbaj de epoca, erotism medieval, conflict moral si aura metafizica. Totul executat bine, chiar admirabil. Dar marea creatie lipseste din ele. Ce-a castigat postmodernismul prin stiinta si abilitatea lui Umberto Eco? Un fapt in mod cert, si anume ideea ca pentru a scrie un roman care sa fie citit in universitate si in bistrou nu este nevoie de mare talent, este suficienta doar inteligenta combinativa.

Sa nu fim, totusi, nedrepti cu ilustrul semiotician. Cartile lui se citesc cu placere (placerea pe care o produce mistificatia perfecta, dar si placerea pe care o da fantezia inteligenta, combinata cu stiinta trucurilor epice bine invatatE) Prin el, mitul marelui creator care domina secolul al XDC-lea si dainuie inca prin Proust in prima jumatate a secolului nostru este inlocuit cu mitul artizanului bine instruit Romanul trece, acum, prin calculator si magia epica prin scenariile semioticii Ramane de vazut daca, sub aceasta forma, romanul va putea supravietui. Sunt semne ca nu. Vittorio Messori, pe care l-am citat inainte, se intreaba daca Umberto Eco, vedeta tuturor televiziunilor occidentale, nu este cumva un mistificator de geniu, un autor de vodeviluri care oscileaza intre Woody AHen si Voltaire?!

   

Oricum, romanul postmodern european este in dificultate. Lumea a inceput sa se plictiseasca de aceste divertismente si, cum arata relativ recent cineva (Mark SchechneR), nici in America pozitiile romanului postmodern nu mai sunt sigure. El s-a retras in mediile universitare si a devenit instrumentul unei elite culturale si al unei sensibilitati de mandarin. Suporta din ce in ce mai greu concurenta unui roman de tip realist, expresia grupurilor marginale si, in genere, expresia sensibilitatii comune In lumea de dincolo de universitate, scrie autorul citat mai sus, facand o analogie provocata, postmodernismul e cam tot atat de seducator pe cat este comunismul in Cehoslovacia" O analogie care pe noi, scriitorii din est, ne pune serios pe ganduri in privinta soartei romanului postmodern.



4. Daca asa stau lucrurile, incotro se indreapta romanul? intrebare clasica, intrebare ritualica, intrebare care arata (a cata oara?) ca romanul este din nou in criza, ca divorteaza dintr-o casnicie care tocmai se constituise si cauta, acum, alte modele Dar care? N-as putea raspunde. Stiu ce si pe cine paraseste, dar nu banuiesc spre ce tinta merge romanul in epoca de tranzitie. Romanul a trait multa vreme (in Estul EuropeI) in parabola si ambiguitate. A spus numai pe jumatate din ceea ce putea sa spuna. Romanul politic si romanul parabolic si-au pierdut azi obiectul si, in vremuri de democratie, nu prea mai stie ce sa faca Revelatiile prozei confesive iesite din experienta carcerala au pus in dificultate fictiunea romanesca propriu-zisa. Oamenii cauta altceva si citesc, in consecinta, cu precadere marturisirile celor care au trecut prin suferinta. Iata de ce un jurnal intim este mai citit, azi, decat un roman. Iar scriitorul (cel putin asa procedeaza scriitorul romaN) se razbuna in felul lui orgolios pe acest cititor infidel: continua sa scrie romane eseistice si analitice de mii de pagini Nu-i inca un divort, dar este o alarmanta separare intre autorul de romane si cititorul de romane Fiecare asteapta altceva si acest altceva intarzie sa vina. Cine va face primul pas si, inca o data, in ce directie?

5. Am impresia ca, dupa experienta postmoderna care a invatat pe prozator ca romanul ascunde in el o biblioteca si ca naratiunea nu trebuie lasata in seama unei capricioase inspiratii romancierul de la sfarsitul acestui secol va redescoperi, cred, personajul in alti termeni si cu alte date decat acelea oferite de romanul traditional. Are dreptate Milan Kundera (un om din Est, adica un om care a cunoscut ce inseamna sa invalui adevarul in noua randuri de frazE): personajul trebuie reinventat. Ceea ce inseamna saisir son code existentiel". As adauga: in codul existential al omului intra si viata lui intelectuala. Asta presupune ca in roman patrunde, inevitabil, meditatia romanesca. Nu meditatia filosofica, ci meditatia romanesca, ideile care determina un destin, ideile care fac un destin

Dar ca sa reinventeze personajul, romancierul de azi trebuie sa redescopere o idee coerenta despre om. inca din anii 30 imaginea omului unitar, identificabil in functie de criteriile psihologiei traditionale, trezea mari suspiciuni (cazul Camil PetrescU). Stiintele umaniste din secolul nostru (de la psihanaliza la semiotica) au spulberat totalmente imaginea omului rational, stapan peste lucruri si in bune relatii cu universul ce-1 poarta. Omul a fost silit sa se priveasca in oglinzi care nu-i arata decat o imagine posibila a sa, aceea inundata de complexe Romancierul este nevoit sa regandeasca toate aceste farame si, din ele, sa reconstituie coerenta si plenitudinea unui individ care a fost multa vreme invatat sa nu creada in nimic. Sau sa creada in mituri false, ceea ce, la urma urmelor, este cam acelasi lucru Daca nu-si va asuma aceasta sarcina, romanul nu are nici un temei sa reziste in concurenta dura care-1 asteapta cu noile performante ale ciberneticii

6. Cred si azi ca romanul trebuie sa redescopere povestea (istoriA) si ca nu trebuie sa-i fie rusine sa nareze ce s-a intamplat cu marchiza care a iesit la orele cinci in oras Oricat de complicat ar fi si oricate mituri ar acoperi, romanul este inainte de toate o poveste despre un individ sau doi sau zece care se iubesc si se cearta, care se cauta si nu se gasesc intr-o istorie de multe ori absurda ori indiferenta.,. Cum se face destinul, cum traieste omul situatiile de existenta fundamentale, iata ce trebuie sa spuna, in fond, un roman Romancierul postmo-dern (in ipoteza ca postmodernismul n-a trecuT) trebuie sa reinvete, dupa ce a iesit din biblioteca secolului XX, sa reinventeze povestirea si sa readuca omul la putere. La puterea imaginatiei romanesti, se intelege Lipsesc romanului de azi tocmai asemenea lucruri simple si fundamentale.

Si mai este ceva: romanul trebuie sa se elibereze de complexe. Complexele de superioritate, in primul rand. A invatat multe, a asumat multe de la stiintele invecinate, a introdus teoria in naratiune (si bine a facuT), a descoperit ca omul este o suma de complexe sau ca este o fiinta gramaticala, in fine a adus in pagini (cum face Michel TournieR) instinctele si a facut din ele adevarate personaje ale cartii. E bine, era poate necesar. Acum trebuie sa incerce o noua sinteza epica si sa se intoarca la ceea ce a parasit: omul care si-a inceput viata in timpul gramofonului si se pregateste s-o sfarseasca in epoca intemetului Daca va continua sa se joace, cum face de cateva decenii, cu propriile performante, romanul se va transforma dintr-un gen social cu slaba audienta, intr-un gen confidential

7. Va muri romanul? Va fi inlocuit, cum spun multi, de discheta? Romancierul si filosoful francez Jean d Ormesson a tinut recent o conferinta la Academia Romana pe aceasta tema si concluzia lui este urmatoarea: romanul va muri in forma in care este, dar va supravietui sub alta infatisare. Poate chiar aceea pe care o preconizeaza informaticienii de azi Nu pot sa-1 aprob, n-am nici argumente suficient de puternice pentru a-i respinge scepticismul, de altfel moderat al ilustrului scriitor. Nu pot sa stiu cum va intampina romanul performantele societatii informationale, nu pot banui nici gusturile cititorului de maine. N-am la indemana decat dovada ca romanul, ca si poezia, n-a fost strivit de cinematograf, cum se credea. Ceva se va intampla, desigur, dar sper din toata inima ca ordinatorul nu va putea scrie niciodata un roman care sa-1 inlocuiasca pe Flaubert si nu va produce, imi place sa cred, un lector care sa prefere rezumatul dat de ordinator in locul lecturii incete si ganditoare a Doamnei Bovary. Sper

8. Ce stim despre roman? Ce nu stim? Revin la intrebarile cu care am inceput. Raspunsul este ca, dupa un secol in care romanul a cunoscut un sir interminabil de revolutii, el este din nou intr-un punct de criza. Adica in preajma unei noi sinteze epice.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.