Se poate scrie istoria literara "sarind peste" etapa criticii literare "de intampinare", "de prima instanta", consumand aceasta etapa "din mers", ingloband-o retroactiv si astfel, implicit depasind-o? O carte precum Anticipatia romaneasca, publicata recent (1994) de Mircea Oprita la Editura Dacia din Cluj, pare a constitui, prin ea insasi, un raspuns afirmativ la aceasta intrebare.
Desigur, stiam foarte bine cu totii si pana acum ceea ce cartea vine sa puna inca o data, pregnant, in lumina; ca pe parcursul ultimelor decenii si, practic, pe intreg parcursul existentei sale de peste un secol, literatura sf n-a avut si nu are parte, in Romania, de o "prima instanta" a criticii, de un "oficiu critic" permanent la post in pagini de reviste, de periodice, care sa vina prompt "in intampinarea" fiecarei carti nou aparute, sa ia act de existenta ei si sa pronunte o prima - si necesara, chiar daca aproximativa, chiar daca provizorie - judecata de valoare. (In momentul de fata s-ar simti, de fapt, mai mult urgenta unei "cronici a traducerilor", dar asta e o alta problema.) Au lipsit, ce-i drept, si revistele cu aparitie periodica garantata, a lipsit si o productie de carte sf daca nu masiva, cel putin continua pe termen mediu si lung dar cauza de capetenie este, de fapt, alta: convingerea, rar sau deloc marturisita, dar nu mai putin inradacinata, ca sf-ui romanesc n-ar fi inca suficient de "tare", suficient de "copt" sau de matur pentru a putea face fata unui adevarat examen critic, operat in numele unui criteriu estetic si valoric neconcesiv. Printre altele, recenta carte a lui Mircea Oprita vine sa dovedeasca, ipso facto, si netemeinicia acestei prejudecati, pagubitoare si contraproductiva in primul rand pentru insasi literatura sf care se scrie in Romania. Pentru ca, asa cum observa inca in 1980 Florin Manolescu,
"indiferent de numarul autorilor, al revistelor de specialitate si al editurilor, pentru a deveni o literatura matura, orice S.F. trebuie sa indeplineasca doua conditiuni: (1) Sa devina constient de propria lui traditie si (2) Sa patrunda in constiinta criticii si a istoriei generale a unei literaturi."
Prima conditie, in esenta ei s-ar putea spune ca a fost mai de mult indeplinita, iar modul in care s-a cristalizat si s-a afirmat in sf-ul romanesc constiinta propriei traditii si constiinta propriei identitati "ca gen" este atent urmarit si concludent pus in lumina de Mircea Oprita in Anticipatia romaneasca, sinteza ce contribuie decisiv, ea insasi, la precizarea si fixarea acestui profil. Iata ca, acum, integral si minutios configurata drept "Un capitol de istorie literara" (este subtitlul cartiI), anticipatia romaneasca patrunde si in "constiinta criticii si a istoriei generale a unei literaturi": este "un capitol de istorie literara" care de-acum inainte nu va mai putea fi ignorat sau trecut cu vederea de istoria literaturii romane. (Doar daca ironia condeiului nu va ramane in continuare si o ironie a istoriei, cum din pacate a fost pana acum: subtitlul cartii, "Un capitol de istorie literara", trimite, poate involuntar, dar mai probabil deliberat, cu un secret amuzament, la titlul unei omonime "istorii insolite", din 1980, a lui Ovid S.Crohmalniceanu: acolo, computerele programate sa scrie literatura ajungeau in cele din urma, prin interconectare reciproca cu computerele programate sa scrie critica literara, sa "se citeasca" si sa se aprecieze critic unele pe altele, in circuit inchis, dispensandu-se de cititorul uman; daca ar fi sa urmam aceasta sugestie, desigur ironic sugerata de ambii autori, n-am putea decat sa intoarcem pe dos sensul si morala fabulei: prin recentul "capitol de istorie literara" publicat sub indicativul (key worD) Antiapatia romaneasca, Mircea Oprita nu inchide ci deschide, de fapt, circuitul critic inspre "fluxul principal" ("main stream") al literaturii romane actuale, introducand in memoria acestui super-computer, a acestui INTERNET, informatia esentiala acumulata pana la ora de fata in propria "banca de date" ("data bank") a sf-ului romanesc.) inca o data, cine va scrie istoria literaturii romane din secolul al XX-lea, acum pe sfarsite, nu va mai putea ignora acest "capitol de istorie literara".
"Sarcinile neeexecutate la timp ale criticii de intampinare", deplanse in aceste cuvinte de autorul cartii, raman asadar fapt implinit In lipsa primei instante, a doua instanta critica - deja pe jumatate istorie literara, ceea ce se numeste "istoria literaturii actuale" - se vede nevoita sa-si asume, pe langa obiectivele sale proprii, si corvezile primei instante: nu numai "cernerea" si selectia valorilor care "raman", dar si insasi "judecata de valoare" liminara in temeiul careia aceasta selectie devine posibila. Si totusi, cu cartea in fata, devine evident ca anticipatia romaneasca a fost in permanenta insotita si vegheata de "ochiul" mereu treaz al unei constiinte critice, chiar daca "din umbra" si "in surdina": cartea lui Mircea Oprita cuprinde observatii, opinii, concluzii etc. cristalizate pe parcursul unei vieti intregi, sedimentate si decantate deci in timp, iar nu recolta grabita de ultima ora a unei campanii de studiu "in asalt". "Ochiul" criticului care discerne si cantareste - din prima privire si din imediata proximitate - valoarea, functioneaza simultan si ca "ochi formator" al istoricului literar, care cuprinde cu privirea ansambluri de relief (tematic, stilistic, valoriC) mai vaste, privindu-le de la distanta sporita si de la o inaltime mai mare, tocmai pentru a putea astfel distinge si desprinde din masa initial amorfa a factologiei un sens coerent, un principiu ordonator si structurator, configurand pe aceasta cale ceea ce G.Calinescu numea, intr-o sintagma devenita celebra, "istoria ca stiinta inefabila si sinteza epica".
Este ceea ce - limitandu-se la perimetrul unui singur "gen", al unui singur "capitol de istorie literara" - isi propune si reuseste cu brio sa faca, in Anticipatia romaneasca, si Mircea Oprita. Desigur, nu s-ar putea spune despre cartea sa (asa cum, pe drept cuvant, s-a spus despre Istoria literaturii romane a lui G.CalinescU) ca ar putea fi citita "ca un roman", dar aceasta numai pentru ca, in cazul de fata, lipsesc "personajele"; "actiunea", insa, este prezenta, captivanta si condusa cu mana sigura. Iar "personajele" lipsesc pentru ca aceasta a fost, din capul locului, vointa si optiunea autorului interesat, cum singur spune, numai de "relatia cu textele, nu cu autorii lor". Propunandu-si "o panoramare obiectiva a domeniului", pe care-1 cunoaste ca nimeni altul si pe care-1 parcurge "la pas", staruind patrunzator cu privirea asupra pitorescului de peisaj, asupra privelistilor incantatoare si inaltatoare (estetiC), dar si asupra "accidentelor de teren" sau denivelarilor de relief (valoriC), - Mircea Oprita nu este un biograf sau un hagiograf, ci un negustor de matasuri care desfasoara sub ochii captivati ai asistentei multicolore valuri si voaluri de matase, fara sa sufle o vorba despre viermii de matase care-au facut-o:
A«Studiul de fata si-a propus sa contureze un capitol de istorie literara (subiaut.). Unghiul din care se cerceteaza materia genului este al profesionistului literaturii. Nu vom descrie la modul narativ si sentimental-memorialistic istoria unor cenacluri a unor reviste de profil. Nu vom pretinde nimanui sa lacrimeze nostalgic, dupa exemplul lui Alva Rogers din A Requiem for Astounding, pe paginile ingalbenite ale vreunei publicatii semilegendare. Ne intereseaza prea putin, deocamdata, expozeul empiric, informatiile extrase cu ochi panditor din culisele creatiei, amanuntele din jurul aventurii redactionale a cutarei proze de succes si, in general, tot ce tine de exaltarea autorilor in chip de vedete cinematografice. Nu facem din evolutia anticipatiei romanesti poveste ieftina, "biografie romantata". Atatea cate sunt, performantele literare ale genului justifica o abordare serioasa, pe teren estetic. Faptelor culturale din periferia actului creator le preferam o analiza la obiect a rezultatului efectiv. Dedicata textelor si autorilor, cartea aceasta prezinta o dinamica a unui proces literar, cedand altora savoarea elementelor de factologje senzationala din care se mai alimenteaza uneori memoria genului, dupa ce initial vor fi servit creatiei drept suport efemer.A»
Dar, chiar si in absenta totala a factorului biografic si a detaliului anecdotic, in lipsa "personajelor" deci, eliminate din principiu si din capul locului, configurarea istoriei de peste un secol a anticipatiei romanesti are miscare si dinamica diacronica, are tensiune ideatica, are "nerv" epic si chiar dramatism in planul desfasurarilor de ansamblu, adoptat de autor: o "actiune" ce-si ia ca protagonisti nu "personaje", ci idei, "o dinamica a unui proces literar".
Exista, asadar, "actiune" in Anticipatia romaneasca, dar, mai mult, exista si "unitate de actiune", caci Mircea Oprita abordeaza istoria anticipatiei romanesti ca pe un tot unitar, organic, refuzand sa considere "momentul cinzecist" (sic!
) drept o falie ireductibila, drept o ruptura radicala sau o "solutie de continuitate" ce-ar introduce discontinuitatea in fluxul evolutiei, ci doar drept "un scurt, dar profund hiatus", un "accident amnezic" si un "impas al valorii aproape generalizat":
A«Privite de la distanta, asadar dinrr-o perspectiva suficient de larga incat sa convina istoriei literare, lucrurile se infatiseaza altfel. Invitat sa urmareasca liniile esentiale, ochiul va pierde din campul sau de explorare asperitati ale peisajului ce se ridicau, inainte, intre o zona si alta, asemeni unor praguri de neinfruntat Ceea ce din unghiul imediatei vecinatati putea sa treaca drept prapastie lipsita de puntile comunicarii, la nivelul generalului isi dezvaluie natura aparenta, caracterul minor, efemeritatea. O eclipsa de cativa ani nu trebuie confundata cu o rupere a fluxului: odata pornit in cursa, genul si-o continua, e absurd sa se vorbeasca de doua "inceputuri" la nici macar un secol distanta. Unei nete succesiuni secventiale ii vom prefera imaginea fenomenului neintrerupt, cu evolutie nu tocmai liniara, e adevarat; pusee de energie creatoare pot fi urmate firesc de crize ale cresterii, caracterizate, acestea din urma, prin subtierea debitului si deruta stilistica. Atata vreme cat nu se rateaza sansa unei relansari, etapele de reflux sunt experiente de adaptare pe care anticipatia are datoria de a si le recunoaste corect.A»
"Realitati straine de literatura ar putea fi interogate cu folos" - adauga istoricul literar - spre a intelege mai exact, in propriul sau context concret-istoric, "momentul cinzecist"; moment denumit astfel (iar nu "proletcultist", cuvant pe care Mircea Oprita in general il evita) parca tocmai pentru a trimite la o astfel de "realitate straina de literatura": "cincizecistii", "sutamiistii" si apoi chiar "cincisutistii" - mecanici de locomotiva "stahanovisti" larg "popularizati" in acei ani (azi am spune "mediatizati") pentru a fi parcurs cu "caii lor de foc", pe "arterele de fier ale tarii", cincizeci de mii, apoi o suta de mii, apoi cinci sute de mii de kilometri "fara reparatii capitale"!
Dar, sa recunoastem, aceste "interogatii cu folos" cad, totusi, mai intai in sarcina sociologiei literaturii (de care toata lumea pare azi dezgustata) si abia apoi in sarcina istoriei literare. Daca istoricul literar s-a inhamat de buna voie, cum am vazut, si la corvezile criticului, ar fi prea de tot sa-i pretindem acum si salahoria sociologului. In definitiv, sa mai ramana de lucru si pentru altii, nu?!
Cea mai grava malformatie a anticipatiei romanesti in "momentul cinzecist" a fost tehnicismul - cuvant cu inflexiuni descalificante, in acceptiunea pe care i-o da si i-o precizeaza irevocabil aici Mircea Oprita, cuvant ce aduna in el toata repulsia literara a scriitorului fata de subdezvoltarea estetica si fata de intregul trogloditism "stiintifico-fantastic" al epocii; exponentul cel mai flagrant al acestui irecuperabil "tehnicism" ar fi IM-Stefan, iar titlul cel mai ilustrativ - romanul Sahariana (1956) scris de acesta in colaborare cu Max Solomon. Dar tehnicismul si, in general, "invazia de clisee din anticipatia sovietica" afecteaza incurabil anticipatia romaneasca a "momentului cinzecist" in quasi-totalitatea sa.
Doua vor fi, cum spuneam, in viziunea dinamica a lui Mircea Oprita, principalele coordonate pe care sf-ul romanesc isi va inscrie desprinderea treptata de "tirania conditiei vulgarizatoare" a tehnicismului din anii 50 si "renasterea genului", reviriment prefigurat embrionar inca din ultimii ani 50 si continuat apoi, tot mai convingator, in deceniile ce vor urma: "coordonata poetica" (pe care evolueaza Vladimir Colin, Mihu Dragomir, Adrian Rogoz, Camil Badu, Victor Kembach, Georgina Viorica Rogoz, Horia Arama, Mihnea Moisescu, Mircea Serbanescu s.a.) si "coordonata comicului" (pe care se inscriu Sergiu Farcasan, Eduard Jurist, Dorel Dorian, Leonida Neamtu, Corneliu Omescu, Laurentiu Cernet, Ovid S.Crohmalniceanu, Miron Scorobete s.a.); pe amandoua aceste "coordonate" se recurge la instanta de prestigiu care continua sa fie, underground, traditia literaturii romane "generale", inclusiv mirajul pierdut al epocii interbelice; din aceasta directie veneau antidoturile estetice, tadt aplicate, ca si modelele de competenta literara, tadt imitate, si tot din aceasta directie vine si infuzia de prestigiu adusa de "musafirii genului", scriitori cu renume deja consolidat in genuri "majore" (Mircea Eliade, Victor Papilian, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu, Victor Eftimiu s.a. dintre cei mai vechi; Horia Lovinescu, Mircea Horia Simionescu, Olga Caba,
Ion D.Sarbu, Mircea Nedeldu, Mircea Cartarescu s.a. dintre cei mai noI); pentru toti acestia, Mircea Oprita gaseste si pune in circulatie o memorabila "eticheta" generica: antidpatia "de coloratura". ("Acolo unde realul sau, intr-o alta reteta des intalnita, imaginarul de esenta fantastica isi iau partea leului, antidpatia ramane un element de coloratura.")
"Coordonata poetica" si "coordonata comicului" vor ramane in continuare definitorii pentru timbrul distinct al antidpatiei romanesti in concertul international al genului, pentru acel "specific romanesc" in sdence-fiction din a carui cultivare, ca factor de diferentiere fata de "modelul sovietic" al anilor 50, isi vor face un obiectiv central scriitorii apartinand "generatiei de mijloc" (Voicu Bugariu, Constantin Cublesan, Mircea Oprita, Gheorghe Sasarman, Tudor Negoita s.a.); aceasta "varsta de mijloc" a antidpatiei romanesti este plasata "sub mirajele sintezei", sub semnul unor "clisee metaforice" precum "omul-orchestra" sau "anticipatorul total". Un legitim accent pro domo poate fi, parca, perceput in aceste diagnostice, in aceste formulari in care descriptia pare a ceda discret locul prescriptiei, cad, fiind cel care intruchipeaza cel mai bine, organic si spontan, aceste "miraje ale sintezei" in propria-i opera, Mircea Oprita este, ipsofacto, si cel mai reprezentativ exponent al "generatiei de mijloc" din sf-ul romanesc (aceste ultime aprederi apartinandu-i nu lui, daca mai trebuie spus, d semnatarului acestor randurI).
"Un alt prag de innoire tematica si stilistica" este marcat de "noul val" -generatie sau "promotie" literara intrata in arena pe parcursul anilor 80 si care "penduleaza intre simplitatea dasica si ornamentatia baroca, intre tonalitatea grava si bufonerie, intre patosul liric si umorul fin sau ironia cruda, cu accente sarcastice", la care se adauga, la nivelul suprafetei imediat observabile, adoptatea si adaptarea "modelului american" in sdence-fiction. Constrans de dimensiunile fatalmente limitate ale rezumatului in engleza si franceza cu care-si incheie cartea, autorul va comprima in doua fraze, inevitabil schematizand-o astfel, intreaga evolutie istorica a antidpatiei romanesti dupa ultimul razboi mondial, evolutie analizata anterior in cxtenso, cu cuvenita grija pentru toate ctrcumstantierile si nuantarile necesare, pe aproape trei sute de pagini:
A«Daca in anii 50 genului i-a fost impus modelul sovietic, daca "generatia de mijloc" s-a straduit sa descopere un science-fiction cu caracteristici "romanesti", noul val preia modelul american, adaptandu-1. Cei mai remarcabili reprezentanti ai acestei perioade (Mihail Gramescu, Alexandru Ungureanu, Cristian Tudor Popescu, Leonard Oprea, Gheorghe Paun,
Rodica Bretin, George Ceausu, Lucian Ionica, Silviu Genescu, Constantin Cozmiuc, Ovidiu Bufhila, Danut Ungureanu etc.) reusesc nu doar sa asimileze acest model, dar si sa-1 aplice in mod creator, fara a risca sa-si vada astfel anihilata propria lor personalitate.A»
Desigur, ca orice generalizare menita sa se impuna atentiei si sa ramana in memorie, si aceasta este posibila numai cu riscul unor simplificari si "reductionisme" necesare, inerente, oricand obiectabile la nivel de detaliu, la nivel de exceptie care confirma regula. Nu exista generalizare total pusa la adapost in fata unor astfel de "revanse" ale particularului si individualului, pe care tocmai le-a sacrificat, generalizand. Ceea ce conteaza, insa, e faptul ca astfel de formulari "simplificatoare" dispun totodata, la Mircea Oprita, de forta generalizatoare si raman memorabile, infipte in memorie, reamintind mutatis mutandis de "oul lui Columb".
De altfel, pe tot parcursul celor peste cinci sute de pagini ale cartii sale, Mircea Oprita isi exercita din plin darul expresiei critice memorabile, in care frazarea analitica si caracterizarea sintetica recurg nu o data la resursele de expresie ale metaforei critice. Astfel, tehnicismul anilor 50 era "in fapt o moda cenusie, de salopeta uniformizatoare, prea stramta pentru a ingadui miscari pe potriva elanurilor romantice hranite de sdence-fiction in secret". Romanul lui Sergiu Farcasan O iubire din anul 41.042 (1958), unde "dogma de partid e gata sa-si asume o dimensiune galactica", se salveaza totusi prin personaje: "Schematice, dar active, personajele lasa urme asemeni meteoritilor: nu prin ele insele, ci prin fulguratia intensa a arderii lor." La Anestin, "venusienii din romanul in anul 4000 sugerau siluetele descarnate ale unui Giacometu". La Sorin Antohi, "mina zambitoare a comentatorului deruteaza. Efectul ei e folosit ca anestezic natural, spre a abate atentia de la bisturiul care isi face oricum datoria. Pana sa intelegi ce ti se intampla, o ironie prietenoasa ti-a si ghilotinat textul." In ipostaza de teoretician si critic sf, Voicu Bugariu "pune in lumina, ca si in proza sa, virtutile unui alergator pe trasee scurte: sprinteaza exploziv, aluneca rapid peste problemele A«fierbintiA» ale momentului, mereu cu gandul eficacitatii imediate in minte. Pista ingusta a articolului inregistrator de opinie ii convine si, dupa toate probabilitatile, n-o sa-1 vedem niciodata antrenat in dificultatile practice ale unei constructii teoretice de mari proportii. // Deseori ramai cu impresia unui teren insamantat in fuga - ceea ce nu vrea sa insemne si superficial - dar lasat sa germineze pentru altii. O nativa nerabdare il impiedica pe autor sa-si vegheze lucrarea pana la capat." In cazul unui alt critic, Marin Besteliu, "peste titluri se trece cu atingeri usoare, care nu lasa urme. Cateva mici descrieri de texte SF produc impresia ca nu li s-a simtit pulsul, ci doar denivelarile vertebrelor: materia vie dispare, inlocuita de schelet." La Alexandru Mironov, "comentariul se invesmanteaza adesea in haina festiva, punctat neobosit de semnele clasice ale emotiei: risipa de cuvinte mari, exclamatii, metafore spontane, caracterizari ce nu par deloc speriate de spectrul prea invecinat al grandilocventei, extazieri si verva exploziva, de suporter sportiv. Toate acestea dau impresia ca, prin Mironov, genul traieste o sarbatoare continua. // Furat de elan, recenzentul trage cu ochiul spre cititor, il ia martor al entuziasmelor sale, il invita cordial - intr-o oralitate usor afectata - sa-i impartaseasca surprizele. Judecata valorica se exprima printr-o terminologie a performantei, iar performerul anticipatiei culege imbratisarea cuvenita fotbalistului care a inscris un gol nesperat."
Sirul exemplelor ar putea, bineinteles, continua, dar s-a putut deja vedea ca, in aceasta prima si solid articulata sinteza asupra anticipatiei romanesti, analiza nu e deloc neglijata, dimpotriva, cartea isi afla in aceasta un al doilea - daca nu primul - pilon de sustinere. O rapida si sigura priza estetica a textului isi ia ca insotitor si moderator o rabdare analitica fara margini, caci numai astfel un critic adevarat se poate face ascultat Indubitabil, de-acum inainte Mircea Oprita va fi cea mai "ascultata" voce a criticii literare sf in Romania. Sa speram ca se va face auzita mai des, sa speram ca va iesi mai prompt "la interceptie", "la intampinare".
Iar daca sinteza istorico-literara isi subsumeaza aceste analize critice si se edifica din ele, sinteza teoretico-literara, mai putin conturata dar incontestabil prezenta si ea, ramane difuza si infuza in ele. In analiza, implicit in valorizare, un exigent criteriu estetic ramane mereu activ. Coerenta si convergenta sintezei isi afla suportul intr-o conceptie teoretica infuza in analize, fara a fi expusa sistematic si doctrinar: "O viziune teoretica a SF-ului, ca gen, se afla indaratul analizelor ce urmeaza" - citim in prefata cartii. "Profilul volumului este insa de natura s-o faca mai degraba inaparenta, decat s-o sublinieze ostentativ." Care ar fi, totusi, in linii mari, aceasta "viziune teoretica"? Pentru a ne conduce la o clarificare, exista suficiente "capete de fir" pe care Mircea Oprita le lasa, nu intamplator, sa atarne ceva mai lung din urzeala sau textura tapiseriei, asa cum face, de exemplu, atunci cand, vorbind despre Ovid S.Crohmalniceanu, spune ca acesta
A«este unul dintre putinii critici prfesionisti care tolereaza SF-ul ca gen specific, suficient siesi //, este, in plus, unul dintre si mai putinii critici profesionisti convinsi ca "marea sansa" a anticipatiei ar fi tocmai dezvoltarea independenta, in prelungirea elanului si tendintelor proprii. Intre marginalizarea care ii asigura prolificitatea, prosperitatea epica si ideatica, specificitatea estetica // si, pe de alta parte, accesul la literatura asa-zis onorabila, Crohmalniceanu opteaza pentru avantajele primei situatii.A»
Nu ni se spune explicit, dar implicit suntem invitati sa deducem ca Mircea Oprita, in ce-1 priveste, nu se aseaza pe aceasta pozitie, dar nici exact la antipodul ei, ci pe o pozitie de mijloc, deductibila, mai intai, prin egala distantare fata de extreme: intre secesiune si anexiune, intre izolationismul de ghettou literar si asimilationismul deznationalizarii literare, este posibila o cale de mijloc - si Mircea Oprita stie s-o gaseasca si s-o urmeze neabatut -, este posibila pastrarea propriei identitati "de gen" a literaturii sf si integrarea ei armonioasa, ca un "altceva" cu drepturi depline, in "republica literelor", in literatura romana "generala" ("mainstream"). Daca exista un eidos in science-fiction, daca exista o arhetipala si innascuta "forma interna" spre a carei implinire literatura sf tinde endogen si irepresibil - atunci acesta este, spune subtextual si demonstreaza textual, de la un capat ia altul, Anticipatia romaneasca. Desigur, cu privire la natura ultima si ireductibila a acestui "altceva", cu privire la "diferenta specifica" ce ramane sa-1 separe necesar si legitim de "genul proxim", ar fi multe de discutat si de precizat, dar aceasta ar insemna inevitabil teoretizare "sistematica" si doctrina "ostentativa", ceea ce am vazut ca Mircea Oprita nu-si propune, cel putin deocamdata, printre obiectivele cartii sale de-acum.
Cu un suflu de cursa lunga ce stie sa-si mentina echilibrul si pasul egal de-a lungul sutelor de pagini; disponibil si deschis la noutate si diversitate, dar percepandu-le mereu obiectiv, ponderat, cu egalitate de spirit si fara umoare sau parti pris; stiind sa pastreze nuanta si relativismul in judecati ce se impun totusi ca definitive; gustand picanteria si aberatia, cand le intalneste, cu un hieratic si ambiguu suras de mandarin oriental ce observa cu acuitate contingentul dar ramane deasupra lui - autorul Anticipatiei romanesti stie crea si comunica senzatia ca isi domina suveran domeniul: departe de a se lasa dominat si sufocat de un "material" altfel imens si stufos, despre care "stie tot si ceva pe deasupra", el este "cunoscatorul", expertul pe care nimic nu-1 poate surprinde si amagi, pentru ca a vazut tot, a citit tot, a rascolit si a scotocit peste tot, nu i-a scapat nimic si n-a uitat nimic: el este capitanul care-si cunoaste, asa zicand, echipajul cu care se afia imbarcat la bordul aceleiasi nave, Anticipatia romaneasca, de la primii veterani pana la ultirnii recruti.
Arnintindu-ne, analogic, de serialul TV Star Trek si de echipajul navei Enterprise, condus cu mana sigura dar nu de fier de catre capitanul Jean-Luc Picard, vom intelege, cred, cu totii de ce, in Enciclopedia sa si a lui John Ciute, Peter Nicholls constata, pe drept cuvant, ca
A«pentru succesul serialului Star Trek: The Next Generation meritul revine in mare parte anumitor membri ai distributiei, esentialmente actorului britanic Patrick Stewart, fost societar al prestigioasei "Royal
Shakespeare Company", care sustine rolul Capitanului Jean-Luc Picard, capitanul navei "Enterprise", cu brio, cu vigoare si cu o impresionanta gravitas.A»
Nu mai e nevoie, desigur, sa glosez pe marginea efectului de stil pe care-1 introduce, in contextul englez ("with impressive gravitas and vigour"), forma latineasca a cuvantului "gravitas". N-as putea gasi un cuvant mai potrivit si o sintagma mai adecvata pentru a rezuma impresia de lectura pe care, mutatis mutandis, o lasa Anticipatia romaneasca a lui Mircea Oprita.
In plina cursa, azi, pe drumul inceput in urma cu peste un secol, Anticipatia Romaneasca are un Capitan!
(Comentariu la prima editie a cartii (Editura Dacia, Cluj, 1994), aparut in revista Helion. Magazin al Asociatiei Romane de Science-Fiction, editat cu sprijinul Casei de editura Sedona, Timisoara, nr2, 1994, pp.110-120. Ulterior, textul a fost inglobat in prefata volumului Figurine de ceara. Integrala povestirilor SF, Editura Viitorul Romanesc, Bucuresti, 2004, pp.30-38.