1. Sub semnul Introductiei la Dacia literara (debuturI)
2. Un timp al romanului
3. Momentul" Creanga
4. Daca filosofie nu e, nimic nu e (M. EminescU)
5. intre tragic si comic (I. L. CaragialE)
6. Sub semnul nuvelei (I. SlavicI)
7. Doua tipuri de roman (I. Slavici si Duiliu ZamfirescU)
8. Deschideri si perspective
Daca in 1840 in poezia romaneasca se putea vorbi doar de cateva incercari greu de incadrat unor anumite specii, la 1920 castigurile acesteia vor deveni deosebite: in 80 de ani se impun romanul, nuvela si schita, proza de calatorii si eseul, amintirea si povestirea; in aceeasi perioada, se incearca perfectionarea prozei obiective si filosofice, prozei psihologice si lirice. Se creeaza astfel puntea de legatura nu numai intre doua secole, ci si intre ceea ce am putea numi nastere si renastere. Secolul al XlX-lea si urmatorii 20 de ani au pus bazele unei proze de larga deschidere catre modernizare. Fara succesele integrate lor, marea proza a secolului al XX-lea ar fi fost imposibila.
M. Kogalniceanu sustinea necesitatea crearii unei literaturi originale, inspirate din istoria patriei, din frumusetile ei, din pitorescul obiceiurilor populare. Avand asemenea nobile principii si cultivand critica nepartinitoare", Dacia literara" a pus bazele unui curent national-popular cu bataie" lunga si complexa. Tot in 1840 ea publica si primul model de proza (conform cerintelor Introductiei") - nuvela
Alexandru Lapusneanul de C. Negruzzi. Demn de remarcat este faptul ca aceasta creatie se impune nu numai in timp, ci si peste timp: ea va ramane un model de netrecut, recunoscut si de marii prozatori moderni Rebreanu si Camil Petrescu.
Inspirata de istoria framantata a Moldovei secolului al XVI-lea, nuvela preia concizia verbala aforistica a cronicarului, impreuna cu antitezele romantice, distribuie elemente epice intr-un crescendo dramatic (confruntarea domn-boieri, amenintarea si pedepsirea acestora din urma, ospatul diabolic, uciderea lui Motoc, leacul de frica", boala, o noua confruntare, moarteA) studiat dupa principiile arhitecturii teatrale. Romantica in continut si clasica in forma, o atare lucrare anticipeaza ceva din arta lui Rebreanu, mai ales din perspectiva considerarii maselor de prosti dar multi" in cadrul revoltei. Ea impune un personaj unic - Tiranul, comparabil cu cel al lui Machiavelli din lucrarea Principele.
Dar Alexandru Lapusneanul al lui Negruzzi este totusi un personaj complex, mai ales ca apare sustinand o conditie complexa. El este prezentat initial sosind in Moldova pentru a doua domnie, deci in deplina cunoastere a starii social-politice din aceasta tara: cu uneltirile si tradarile boieresti, cu aducerea poporului intr-o cumplita stare, cu o instabilitate parca fara de sfarsit. Mottoul primului capitol Daca voi nu ma vreti, eu va vreu!
" sintetizeaza pe de-a-ntregul modul in care Lapusneanu se impune ca domn peste vointa boierilor, care vindeau conducatorii si jupuiau taranii in functie de propriile interese meschine.
Se poate spune ca acest domn se impune din dorinta de a asigura conducerea centralizata (dupa modelul marelui StefaN), in numele Moldovei si al poporului ei -deci sub semnul cauzei nationale. Dar dorinta razbunarii il dezumanizeaza treptat pe acest posibil patriot si capitolul al II-lea al nuvelei il propune pe Lapusneanu din postura tiranului in devenire: el isi ameninta propria sotie -venita sa sustina cauza victimelor razbunarii sale - cu acea formula implacabila Ai sa dai seama, Doamna!
" ca si prin amenintare fizica directa.
Din acel moment, portretul Tiranului este construit in mod gradat, dar ferm: Lapusneanu promite indurare" dincolo de acel posibil leac contra fricii" adresat propriei sotii. El va pune la cale diabolicul praznic, in timpul caruia boierii vor fi masacrati, tot el realizand mai departe acea piramida leac contra fricii" (in fata careia domnita Ruxandra va lesinA).
Scena revoltei maselor pare a crea impresia ca Lapusneanu isi reia caracterul national-popular. dar de fapt tocmai ea sustine paroxismul caracterului lui tiranic. Domnul 1-a mentinut pe Motoc pana-n acel moment ca instrument antiboieresc, iar acum il arunca senin celor revoltati pentru ca este convins ca acestia sunt prosti dar multi" si ca sacrificarea boierului amana poftele" acestei multimi oarbe.
Deznodamantul nuvelei este mai mult decat semnificativ: Lapusneanu este ucis in chip de-a dreptul bestial, strigandu-si pana-n ultima clipa furia fata de adversari. Autorul insusi trebuie sa arate ca astfel s-a platit o crima printr-o alta crima.
Se poate spune ca Alexandru Lapusneanu putea fi - din perspectiva literara -un patriot, daca nu se impunea in primul rand ca tiran.
Celelalte personaje ale nuvelei completeaza sau contra pun protagonistul. Astfel ca, daca Lapusneanu este Demonul, domnita este ingerul (in plan romantiC). La randul lor, boierii sunt propusi de Negruzzi in sistem antitetic: Motoc este un alt demon, cel al tradarii de neam, tara, domn si clasa sociala, in numele propriilor interese; in schimb, Spancioc, Stroici, Veverita sunt doriti boieri de neam", dar raman copii pale ale unor personaje visate. in mod paradoxal, deci, boierul negru" este mai bine reprezentat.
In fine, portretul multimii in miscare este perfect realizat, iar replica prosti, dar multi!
" implica marea descindere a poporului catre perspectiva literaturii noastre nationale (cu Tanase Scatiul de Duiliu Zamfirescu,
Rascoala de L. Rebreanu,
Descult de Z. Stancu, Cronica de familie de P. DumitriU).
C. Negruzzi ramane - fara nici o indoiala - creatorul nuvelei romanesti, impunandu-se prin sobrietatea constructiei, pregnanta caracterelor, vigoarea conflictului. Desi romantic in fond, el nu poate fi considerat decat unul dintre primii clasici ai literaturii npastre.
Acelasi curent national-popular pasoptist va propune bazele esentiale ale intregii literaturi de mai apoi: proza istorica si artistica (prin
Romanii supt Mihai Voievod Viteazul de N. BalcescU), scrisorile si fiziologiile" (prin Negruzzi si
Ion GhicA), proza memorialista si de calatorii (prin Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Alecu RussO), incercarile de roman (de la Ion Ghica - cu Istoria lui Alecu, la Bolintineanu -cu Manoil si ElenA), nuvelele in continua prefacere, proza satirica (Ion Heliade Radulescu si NegruzzI) etc. in 1855, tot la Iasi, apare Romania literara, cea mai valoroasa publicatie a pasoptismului, avand profunda orientare umanista dar tot in prelungirea imboldului dat de Introductia la Dacia literara. Conducatorul acestei publicatii, Vasile Alecsandri, va deveni nu numai rege-al poeziei" ci si deschizator de noi drumuri pentru proza. Utilizand cu deosebire motivul memorialistic, el incearca si realizeaza literatura de calatorii {Oplimbare la munti, Calatorie in AfricA) sau deghizeaza sensurile calatoriei sub semnul fictiunii (Buchetiera din Florenta, MargaritA), incearca chiar romanul de fictiune (DridrI) si obtine proza satirica (Istoria unui galban si a unei paralE). Alecsandri cultiva observatia fina, sensibilitatea la peisaj, povestirea diversificata intre umorul bonom, autenticitatea experientelor si spontaneitatea comunicarii. Se poate afirma cu certitudine ca el aduce poeziei o calitate care va trebui indelung cultivata - esteticul.
2. Un timp al romanului in studiul sau Directia noua in poezia si proza romana (1872), Titu Maiorescu descoperea totusi saracia literaturii romane, despre proza afirmand ca romanuri si nuvele nu se scriu deloc, toate se traduc". Zece ani mai inainte aparuse primul nostru roman. Autorul acestuia era Nicolae Filimon, scriitor cu multiple preocupari culturale in epoca: publicist si cronicar dramatic si muzical, culegator de folclor, memorialist cu inclinatii artistice si critice. Asemenea preocupari au asigurat, de fapt, calitatile esentiale unei proze care va propune tendinte ale intregii literaturi ulterioare.
Evolutia lui Filimon in domeniu se realizeaza in trei trepte: de la nuvelele romantice si de senzatie - lucrari tributare imitatiei dupa Stendhal, de exemplu (Matteo Cipriani si Friederich StaapS), la nuvela Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala si - in fine - la roman. Sunt trepte ale cautarii unui spirit literar inedit. Dincolo de debut, Nenorocirile unui slujnicar (1861) constituie un autentic exercitiu premergator pentru viitorul roman. Aceasta nuvela poate fi considerata un studiu tipologic pe doua coordonate esentiale ale arivismului social: Mitica Ramatorian si Gainescu impun trasee social-umane, preocupari si nume de o indelungata perspectiva literara.
Ciocoii vechi si noi sau Ce naste din pisica tot soarici mananca este o carte cap de serie, din ascensiunea arivistilor si prabusirile claselor vechi" (S. CioculescU). Intriga si compozitia romanului raman rudimentare. Urmarind actiunea de uzurpare a ciocoiului fanariot Andronache Tuzluc, cititorul are senzatia in permanenta ca se contrapun doua planuri - unul negru (al uzurpatorilor cu nume sugestive: Dinu Paturica, Kera Duduca, Kir Costea ChioruL) si altul roz (al victimelor: Banul C, Gheorghe, MariA). Interesant este faptul ca, in asemenea context, Tuzluc traverseaza traseul din postura invingatorului in cea a victimei. Scrisul lui Filimon pare schematic si chiar naiv. Unor scene de intensa lupta pentru avere si putere el le alatura, dezinvolt, cronici dramatice si muzicale, scene de epoca. Astfel, romanul capata tinuta estetica. Creatorul sau nu patrunde psihologii sau preocupari intelectuale. Si totusi, creatia a facut o cariera formidabila in literatura pentru ca propune lectia constructiei tipologiei in faza observatiei exterioare si schematice, dar obiective. Pe drept cuvant, E. Lovinescu il considera pe Dinu Paturica fruct al unei intuitii estetice cu totul stimabile. Acesta este intaiul tip de arivist din literatura noastra si lui ii vor urma Tanase Scatiul, Lica Trubadurul, Stanica Ratiu, Iancu Urmatecu. Prin evolutia sa (mai putin caderea finala care este o eroare artistica a romancieruluI), Dinu Paturica devine cap de serie si existenta parabolica; urmasii sai arivisti se vor oglindi in imaginea lui, amplificand prestigiul estetic in noi contexte epice.
Traseul formarii lui Dinu Paturica este pe deplin sustinut de evolutia narativa, exceptie facand - fara indoiala - finalul mai mult decat fortat. Un atare personaj defineste arivismul ciocoiesc cu punct de plecare in Prologul romanului si cu autentica sustinere in fluxul narativ propriu-zis. Treptele parvenirii acestui personaj cu nume pe deplin simbolic (cel care lucreaza acoperit", spre a forma o noua patura sociala) sunt mai intai teoretizate in Prolog si Dedicatie si - in continuare - concretizate intr-o istorie" (romanul propriu-ziS) pe masura: inca de la sosirea la curtea postelnicului Andronache Tuzluc, tanarul imbracat saracacios si aparent umil ascunde in priviri o neostoita ambitie. Scrisoarea de recomandare din partea tatalui sau si mila starnita lui Tuzluc il imping rapid pe Paturica pe treptele parvenirii. Iar intrucat pozitiile sociale ale timpului nu mai pot fi uzurpate decat cu metode moderne, acest tanar isi perfectioneaza stilul la scoala lui Machiavelli, finantat fiind de acelasi credul postelnic.
Castigand increderea stapanului (sub semnul lingusirii deplinE), Paturica poate trece la uzurparea acestuia, mai intai prin preluarea postului de vataf al curtii (in locul preacinstitului GheorghE) si - in continuare - prin atragerea acolitilor lui Tuzluc - Kera Duduca si Kir Costea Chioru. Noul parvenit isi face aliati, dar lucreaza mereu acoperit, depasindu-si astfel predecesorul (pe Tuzluc insusI), care folosise doar intrigile de curte si protectiile feminine. Treptat, dar sigur, Dinu Paturica preia averi si pozitii in umbra stapanului, pentru ca deodata acesta din urma sa se trezeasca sarac si pierdut. Mai departe, nemiloasa fosta sluga va avansa, ajungand chiar pe postul marelui ban al Craiovei, care fusese Mihai, spre a pune la mezat functii inalte conform devizei diabolice Fa-te om de lume noua, sa furi closca de pe oua!
"
Si numai pornirea anticiocoiasca a lui N. Filimon va reprima ascensiunea parvenitului, finalul romanului comunicand condamnarea la ocna a lui Paturica (in urma unei revolte populare pornite Cu rogojina aprinsa in cap si cu jalba in protap"), alaturi de anularea poftelor infinite ale acolitilor sai, Duduca si Costea Chiorul - si in contrast deplin cu reabilitarea victimelor acestora - Banul C, Gheorghe si Maria. Parvenitismul este estompat, dar nu anulat.
Daca pentru N. Filimon ciocoii" sunt arivisti, apoi Tuzluc trebuie cotat drept parvenit de tip vechi, in timp ce Paturica este modernul invingator. il ajuta fariseii" Kera Duduca (femeia-diavol aservita luxuluI) si Costea Chiorul (omul vandut pe deplin banuluI). La polul opus, apar (dar fortat!
), Banul C, Gheorghe si Maria voiti de autor personaje pozitive.
Filimon, prin romanul sau, implica - prin urmare - repere si modele. in acelasi studiu din 1872, T. Maiorescu consemna ca Pentru epoca de acum autorii cei mai buni si mai raspanditi ai romanilor sunt Alecsandri, Bolintineanu si Odobescu" deoarece sunt scriitori estetici si nu eruditi reflexivi". Fara indoiala ca, in privinta lui Al. Odobescu, remarca maioresciana viza lirismul cu tendinta lui de obiectivare, exteriorizarea propriei impresii personale, efectul evenimentului asupra unui receptor erudit si sensibil - calitati care-1 impun definitiv pe creatorul eseului romanesc. De fapt, doi ani mai tarziu, Odobescu se va impune prin capodopera Pseudo-Kynegetikos - lucrare aspirand spre totalitate. Aici scriitorul isi disimuleaza curiozitatea in fata naturii si a artelor si obtine un inimitabil colaj de peisaje si dezbateri ca intr-un exceptional joc de oglinzi. Falsul tratat de vanatoare este in realitate un autentic tratat al trairii emotionale sub imperiul motivului vanatorii in cultura.
Nu la fel se poate spune despre Scenele istorice ale lui Odobescu (Mircea Voda cel Rau si Doamna Chiajna), care nu se ridica nici cel putin la nivelul modelului propus (nuvela lui NegruzzI).
3. Momentul" Creanga intre 1875-1878, se declanseaza momentul" Creanga, spre a culmina in 1881-1882, cand apar primele trei parti ale Amintirilor. Prozatorul intra in literatura cu un fond sufletesc si intelectual de origine taraneasca, spre a se realiza ca un autentic Homer al romanilor. El preia din folclor oralitatea, pe baza careia construieste, ca un erudit, spectacole inedite. Geniul popular isi gaseste in geniul cult reflectarea pe masura si, de cele mai multe ori, este extrem de dificil sa descifrezi la Creanga inspiratia din propria creatie.
Atmosfera generala a universului prozei humulesteanului este aceea de sarbatoare populara. Ca si in marile epopei, prozatorul da senzatia primitivismului in a expune principii, idei, precepte de viata, iar spectacolele propuse in Povesti, Povestiri si Amintiri inlocuiesc solemnitatea cu spiritul libertin, cavaleresc. De aici provine impresia de jovialitate perpetua. Personajele isi joaca cu dezinvoltura rolurile, atribuindu-si chiar trasaturile unor autentici bufoni. Creanga insusi se integreaza deseori acestui univers din postura travestitului, a omului pe dos".
Se poate spune ca spatiul intregii opere a lui Creanga este cel real. Pare real si totusi nu este pe deplin, caci imaginatia scriitorului adauga mereu ceva. in Amintiri domina spiritul satului Humulesti, veritabila matca traditionala. Viziunii sale obisnuite Creanga ii adauga inimitabila optica legata prin toate fibrele de satul natal. Pentru Nica, ruperea de Humulesti inseamna dezradacinare si instrainare si, drept urmare, pentru el acest sat nu este unul absolut real, ci unul de vis. intamplarile din Povestiri se petrec pe diverse scene" ale satului traditional care-si descopera calitatile dar si posibilele greutati si defecte. intrucat judecata populara este necrutatoare, totul capata aici proportii hiperbolice: bunatatea si harnicia, prostia si lenea, lacomia si lasitatea, lumea satului, care se angreneaza intr-un autentic joc al automatismelor, coordonata esentiala fiind cea comica, optimista, caci raul - oricat de rau ar fi - este invins si binele triumfa intocmai ca in basmele populare.
Indiferent cat de alambicat si fantastic ar fi, spatiul Povestilor lui Creanga este tot rural. Traseul tanarului fiu de crai din Povestea lui Harap-Alb se realizeaza intre casa parinteasca, pragul acesteia (podul marii probe a curajului") si lumea in care trebuie sa se maturizeze: imparatiile prin care trece el sunt, de fapt, sate, caci pana si cumplitul" Ros imparat vorbeste taraneste.
Timpul operei lui Creanga este de domeniul lui odata", deci oricand; este timpul mitic repetabil la infinit, pentru ca in el se joaca" omenia care nu poate avea cap si coada".
Daca universul intregii opere a lui Creanga implica o derulare carnavalesca de viata, pe parcursul acestei derulari impunandu-se situatii si personaje care devin simboluri, in ciuda faptului ca sunt dintre cele mai obisnuite. in
Amintiri din copilarie se urmareste cu dezinvoltura unica explozia varstei de aur si se sustine tipul copilului universal. Nica este exceptional tocmai pentru ca isi joaca" pe deplin varsta atat de cunoscuta. O atare varsta este perfect alimentata de un alt simbol, al mamei autentice (deci obisnuitE). De multe ori, insa, obisnuitul capata nuante fantastice: Smaranda Creanga pare a face vrajitorii (asa o vede copilul fascinat de lumea mirifica a satuluI); in gazda de la Falticeni baietii se infrunta precum ceata lui
Harap Alb in cuptorul incins" al imparatului Rosu;/drumul de la Humulesti catre Iasi pare un fantastic traseu spre necunoscut etc. Acelasi Creanga procedeaza insa si invers, coborand fantasticul in randul lumii obisnuite; povestile sale - fie dominant-realiste (Soacra cu trei nurori sau Punguta cu doi banI), fie dominant fantastice - sunt lipsite de fantasmagoriile" basmelor populare. in ele se infrunta omenia si neomenia, harnicia""" si lenea, bunatatea si lacomia. Personajele nu au calitati iesite din comun. Fata mosneagului invinge prin perseverenta cuminteniei si a harniciei. Cocosul pedepseste lacomia boierului care creste" odata cu gravitatea infruntarii. in Povestea lui Ha-rap-Alb, eroul isi pierde demnitatea craiasca" datorita sfatului parintesc, devine rob al spanului trebuind sa urce din greu treptele recuceririi demnitatii. El lupta folosind -omenia, bunatatea si prietenia. Prietenii sai par fantastici insa ei nu sunt decat intrupari ale naturalului si umanului, intrupari necesare momentului conflictual (oare Nica Oslobanul nu seamana cu Stramba Lemne?). Fata imparatului Ros aminteste cu siguranta de Smarandita popii
Se poate sustine, deci, ca lumea operei lui Creanga interfereaza realul si fantasticul in numele inaltarii primului la rang simbolic.
Geniul marelui povestitor consta tocmai in sensibilitatea extraordinara cu care coboara in spiritualitatea populara, respectiv in spectacolele omeniei, folosind un limbaj de spirit, oral si cult in acelasi timp, comic si sentimental, artistic si de inalta tinuta morala. Monumentul" sau literar se inalta pe soclul vietii celei mai obisnuite.
4. Daca filosofie nu e, nimic nu e (M. EminescU)
Mihai Eminescu a publicat proza numai intre anii 1870-1876 (Fat Frumos din lacrima,
Sarmanul Dionis, La aniversara, CezarD). Multe texte i-au ramas in manuscris, posteritatea trebuind sa-i precizeze genialului poet si locul in campul prozei nationale si universale.
La 18 ani, Eminescu era stapanit de ambitia de a scrie un roman social si istoric cu o dimensiune filosofica foarte pronuntata. Naturi catilinare (Geniu pustiu in editura Ion Scurtu din 1904) se voia o istorie ciudata" despre generatia chinuita de sentimentul neputintei de a-si realiza idealurile in limitele unei epoci mistificatoare. Era, totodata, primul jurnal romantic romanesc in care confesiunea lirica, insemnarea gazetareasca, reflectia filosofica se armonizeaza intr-un chip specific romantic. Dincolo de o asemenea incercare novatoare, proza lui Eminescu aprofundeaza si amplifica sensurile filosofice si fantastice intr-o expresie care devine tot mai profund lirica.
Puternic influentat de filosofia si literatura europeana pe timpul studiilor la Viena, M. Eminescu introduce in proza romaneasca a vremii formula noua a meditatiei asupra existentei. Pentru el, fantasticul este o forma practic a lirismului, expresia unui sentiment de neliniste, de nostalgie cosmica, in care neobisnuitul tinde sa includa absolutul prin confruntarea realului cu imaginarul" (E. TudoraN). Dintr-o astfel de conceptie provine puternica legatura dintre filosofie si fantastic. Prin urmare, scriitorul cauta sensurile existentei si, pentru aceasta, construieste personaje eminamente lirice, nelinistite, tinzand spre patrunderea necunoscutului, care poate fi exterior sau interior. Fantasticul interior" solicita autoconsiderarea umana ca fiinta cosmica. Ca si in poezie, descoperim relatia geniului cu macrocosmosul. Apare, neaparat, relatia cu fantasticul exterior" in mod obligatoriu personajele eminesciene trebuind sa se dedubleze. Ele realizeaza deopotriva o existenta reala si una fantastica, permitand saltul" filosofiei in fantastic. in realizarea unui asemenea cadru general, care sa asigure perspectiva meditatiei, Eminescu este influentat de tezaurul intelepciunii mitice universale si nationale (prin cartile indice si egiptene, prin basmele noastrE), de idealismul kantian si relativismul lui Leibnitz, de teoriile lui Schopenhauer despre metempsihoza. Meditatia propriu-zisa si caile obtinerii ei impun evident originalitatea eminesciana.
X in Sarmanul Dionis, punctul de pornire il reprezinta conceptia conform careia lumea-i visul sufletului nostru" (Trecut si viitor e in sufletul meu ca padurea intr-un sambure de ghinda"), deci permite dedublarea. Sarman" intr-o existenta penibila si derizorie, Dionis cauta altceva. Este o forma inedita de protest social, care inseamna, de fapt, detasarea superioara evoluand in cateva momente esentiale: mergand pe strada, Dionis contempla lumea, reducand-o la dimensiuni voite de el; in cafenea, el ironizeaza oamenii care se cred fericiti; propria-i camera ii va asigura cadrul optim pentru meditatie si evadare. Acest ultim cadru fixeaza deja dimensiunile antitezei dintre real si vis: realul a ramas pe strada si in cafenea; visul este alimentat de mediul intim, de portretul mamei, de cartea de astrologie si de cantecul unei presupuse Ofelii. Lectura la lumina lunii implica deja un posibil salt in macrocosmos (in sensul oarecum invers din debutul poemului LuceafaruL). in Cezara, apare ca replica a lui Dionis calugarul Ieronim, un ciudat amestec de vis si realitate rece". Si el cauta o posibilitate de realizare. Dionis voia realizarea spirituala, Ieronim sustine erotismul. intunecatul sau geniu infernal" atinge intr-adevar - fugind din lumea reala si cautand ascetismul lui Euthanasius (forma a placerii naturistE) - infernalul.
Se observa cu usurinta ca in proza eminesciana apar teme si motive din poezie. Esentiala ramane problematica geniului in permanenta aspiratie spre perfectiune si absolut, problematica ce include obligatoriu titanismul si demonismul. Dionis si Ieronim resping concretul si cauta idealul deosebind pe calea visului, a reveriei si a dedublarii. Daca in
Luceafarul visul este al fetei de imparat si reproiecteaza cumva magia zburatorului, in Sarmanul Dionis geniul insusi se transforma intr-o forma de vis sub imperiul semnului astrologie al cartii. Urmeaza dedublarea dintr-un timp anterior si Dionis devine Dan. Precum Luceafarul-Hyperion, el incearca o noua experienta (intre un nou mediu de experienta si realizarea erotica).
Dar calatoria in timp si spatiu terestru se cere completata de una catre un posibil centru al intregului univers. Noua aventura a cunoasterii solicita, insa, un autentic pact cu diavolul-Ruben (ca in Faust al lui GoethE). Motivul umbrei aduce cu sine alta dedublare (ca in nuvela Umbra meD): Dan se detaseaza de umbra si impreuna cu iubita sa realizeaza o calatorie pe luna, univers sustras dimensiunilor timpului si spatiului. Suprema detasare a geniului apare acum, caci Maria poarta la gat intregul pamant transformat in margaritar. Ca si in Luceafarul, se proiecteaza infinitul, edenul genezelor - in care totul pare posibil. Eroul se considera de fapt realizat (mai mult decat Ieronim care se realizeaza doar in plan erotiC). Spre deosebire de Luceafarul, unde Hyperion suporta controlul Demiurgului (veritabila constiinta universala), in Sarmanul Dionis geniul se poate considera Demiurgul insusi, profanand efectele magiei si destramand intregul vis. Netinand cont de avertismentele triunghiului cu ochi de foc, Dan poate distruge idealul insusi, deci chiar mobilul meditatiei.
Eminescu ramane adeptul existentei ca asezamant al naturii" si nu al inteligentei umane. Tocmai de aceea, in Cezara, cuplul erotic ramane pe insula de vis, spre a reedita mitul originar - Adam si Eva, pe cand in Sarmanul Dionis visul suprematiei inteligentei umane se destrama. in final, ramane suspendata in timp intrebarea esentiala (foarte greu de rezolvaT): Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan ori Dionis?" Oricum, finalul incearca un raspuns: retrezit din vis, Dionis se va casatori cu Maria pecetluind astfel o existenta umana concreta, bazata pe iubire. Sa fie atunci Dan un corespondent al lui Hyperion cautand idealul dincolo de existenta sa?
Filosofia eminesciana patrunde intens in proza sa care cultiva fantasticul romantic de factura populara. Fat-Frumos din lacrima poate fi un erou-titan cu calitati orfeice. Fat-Frumos imblanzeste fiarele padurii si doreste sa asigure armonia naturala, ramanand insa un personaj dual - chinuit de controversele si dilemele romantice obisnuite. in cele cateva nuvele de factura sociologica {Aur, marire si amor, La curtea cuconului Vasile Creanga etC), M. Eminescu prelungeste traditia fiziologiilor pasoptiste, descopera farmecul patriarhal al vietii rustice, precedand in multe sensuri pe Duiliu Zamfirescu, Emil Garleanu sau Mihail Sadoveanu.
Prozatorul Eminescu este - prin urmare - un intemeietor si un precursor, cu spirit national si universal. intemeietor al nuvelei fantastice pe plan national, el deschide calea prozei moderne a lui Vasile Voiculescu si Mircea Eliade. in plan european opera sa poate fi comparata cu a lui Chamisso si Poe, Hoffman si Novalis.
5. Intre tragic si comic (I. L. CaragialE)
I. L. Caragiale se impune in domeniul prozei dincolo de culminatia sa dramatica, dovedind resurse nebanuite in a observa umanitatea atat pe orizontala cat si pe verticala, in a discerne caractere si tipologii. Afirmatia unui personaj al sau - Simt enorm si vaz monstruos, nu mai pot privi dar tot ascult" enunta o profesiune de credinta unica, de dubla consistenta: Caragiale contempla lumea de la nivel hiperbolic, caci nu doreste sa realizeze un simplu act de cunoastere, ci vizeaza sanctionarea (prin cancan sau gravitatE) si influentarea cunostintelor; totodata, el sustine spectacolul lumii la granita dintre tragic si grotesc, dintre macabru si burlesc.
Proza sa include: momente, schite, povestiri si nuvele. Daca in dramaturgie domina registrul comic - cu impecabilele sale surse (de la moravuri si caractere, la situatii, limbaj si numE), in nuvele si povestiri se impune mai ales tragicul. De fapt, acestea, in marea lor majoritate, se alatura dramei Napasta, in timp ce momentele si schitele completeaza universul comediilor spre a realiza acele exceptionale radiografieri de naravuri" sociale si familiale. Mai mult chiar, momentele si schitele* largesc in mod considerabil orizontul social si uman caracteristic operei comice a lui Caragiale. Aceste miniaturi literare contureaza o lume extrem de pitoreasca, in infatisarile ei publice si particulare, conturandu-i enormitatile aparent nevinovate; este lumea moftangiilor", a mofturilor" care-si bazeaza existenta pe contrastul (mascaT) dintre aparente si esente (inepuizabila sursa a comiculuI). Este lumea Popestilor, a Ionestior s.a. care cresc copii in genul lui Goe, recurg la lantul slabiciunilor" pentru bacaloriat", fac reportaje razboinice in Cismigiu, inspira demagogi si zeflemisti etc.
I. L. Caragiale patrunde in high-life" sau in mediul lui Mitica si decupeaza momente pe care le transpune ca pe scena. Iata de ce lumea evocata traieste prin modul in care vorbeste, prin automatisme, dialogul dobandind o excelenta forta de sugerare a realitatii. De fapt, se poate spune ca momentele si schitele alcatuiesc o alta etapa a activitatii dramaturgului Caragiale.
Magistral manuitor al artei comice, autorul Scrisorii pierdute concepe confluenta -intre comic si tragic in consensul elucidarii complexitatii existentei. Cel care in D ale carnavalului ducea hazul la paroxism, in Doua loturi cauta masca razanda spre a descoperi profunzimea aflata in suferinta. De fapt, sursa principala a tragicului o formeaza tot neconcordanta dintre aparenta si esenta, dar de la nivelul sensibilitatii umane. in Doua loturi, Lefter Popescu pare (dar nu este!
) comic atata timp cat iluzia castigului poate fi intretinuta. Mai departe, tragicul (cumulat, pe parcurs, pe plan interioR) explodeaza in manifestari ale dezechilibrului si violentei. in Canuta, om sucit, registrul comic se limiteaza doar la schitarea unor aparente. Suceala" lui Canuta starneste hazul doar pana la un moment, caci in realitate personajul este un damnat al vietii.
Cautand tragismul, Caragiale descopera proza psihologica, investigand resorturile sufletesti si starile de subconstienta. intr-un asemenea demers analitic, principalele sale repere sunt: descifrarea spaimei" personajului - cu mobilul acesteia, urmarirea atenta a framantarilor lu;, intre efect si cauza, marcarea situatiilor paroxiste si amendarea moralizatoare a spaimei" in dezbatere. S-a spus despre Caragiale ca ar practica un naturalism radical", cu preferinte pentru patologie si sociologie, cu preocuparea de explicatii si metoda exacte (G. CalinescU). Oricum ar fi, important este faptul ca marele scriitor realizeaza sondaje unice in psihologia umana, descoperind adevarate si multiple enormitati ale acesteia. in realitate, trecerea in asa-zisa maniera naturalista inseamna, la Caragiale, evidentierea unor situatii si cauze care genereaza obsesia, nebunia si crima si nu explicarea cu minutiozitate a unui caz.
Caragiale analizeaza, cu deosebire, stari obsesive, pornind de la izvoarele" acestora, care, in general, sunt cuprinse in plasma sociala in care traieste individul" (G. CalinescU). Leiba Zibal din O faclie de Pasti este evreu, avand o spaima ereditara. In plus, sufera si de friguri. in vreme de razboi propune un context arivist sub semnul pretinsei inferioritati a lui Stavrache (conform unei vechi conceptii ca patima averii dezumanizeaza). Dar asemenea crize initiale se amplifica rapid, cumuland elemente de actiune: pe fondul spaimei ereditare a lui Leiba Zibal intervine amenintarea slugii (ca va veni in noaptea de PastI) si se declanseaza fluxul obsesiv. Pentru Stavrache, mobilul intrigant il formeaza tot o posibila reintoarcere: fratele sau (capetenie de talharI) pleaca in razboi pentru a i se pierde urmele, lasand vorba ca va reveni. Stavrache ii preia averea, dar ramane cu aceasta vorba" ca o obsesie tot mai presanta. Vorba" prinde contur sub forma vedeniei fratelui mort care il tortureaza cu aceeasi idee: Gandeai c-am murit, neica?"
Asteptarea devine autentica teroare: Leiba Zibal oscileaza intre real si visele provocate de friguri. Cosmarurile lui Stavrache se interfereaza cu setea de avere. in mod paradoxal, visul se transforma in realitate (atat de puternica este obsesia, incat ea contureaza, treptat, deznodamantul!
); totodata posibila victima se intareste, avand in final chiar o atitudine crunta fata de adversar. Sub impresia spaimei, Leiba Zibal, arde mana lui Gheorghe. La randul sau, Stavrache se opune fizic fratelui care vine sa ceara bani. Alienarea se intareste momentan pentru ca imediat sa devina deplina si ireversibila: in final, hangiul canta popeste luand parca locul fratelui - care fusese preot.
Pe parcursul unor asemenea fluxuri dramatic-depresive, se prezinta gradat patrunderea psihologica, alaturi de intensificarea participarii naturii si a scriitorului insusi. inaintea scenei confruntarii dintre frati, de exemplu, Caragiale precizeaza: Era o zloata nepomenita; ploaie, zapada, mazarica si vant vrajmas, de nu mai stia vita cum sa se-ntoarca sa poata rasufla".
Marele prozator realizeaza astfel o dimensiune fantastica in genul unei proiectii halucinatorii. in alte nuvele propune fantasticul, relatand intamplari obisnuite cu o forta de sugestie deosebita. La hanul lui Manjoala urmareste o taina aparent greu de explicat, desi suportul ei e iubirea. in Kirlanulea, motivul pactului cu dracul da posibilitatea redescoperirii mahalalei" Bucurestilor. Ca si la Creanga, dracii sunt umanizati. in Abu Hassan, atmosfera voit orientala incadreaza moravuri romanesti. Prin urmare, prozatorul Caragiale este atat maestru al descifrarii aparentelor (surse ale comiculuI), cat si al profunzimilor (surse ale posibilului tragiC).
6. Sub semnul nuvelei (I. SlavicI)
Aflat sub semnul clasicismului junimist si al influentei eminesciene, Ion Slavici a impus nuvela de exceptie, prin Moara cu Noroc si Comoara, Padureanca si Popa Tanda. Universul acestor creatii este inspirat cu deosebire de rejajia_djiitre_rjQediul de viata si consemnul moral al omului stapanit de mari energii si patimi. Spatiile predilecte sunt cele propuse de sat sau targ, de campia imensa in care numai fortele majore se pot infrunta. Pe asemenea spatii, oamenii mentin legi nescrise, traditii si obiceiuri a caror nerespectare conduce la adevarate tragedii. in Comoara, patima averii atenteaza la bunul simt traditional taranesc. in Padureanca, interventia relatiilor sociale produce drame erotice. Se impune un adevarat cod al familiei (pe urmele filosofiei lui ConfuciuS) si Slavici are posibilitatea sa descopere suferinte nebanuite produse de instabilitatea nucleului familial sau de eventualii sai intrusi (in Moara cu NoroC).
Pe urmele mentinerii traditiilor stravechi, in nuvelele lui Slavici actioneaza o autentica opinie publica {Gura satuluI), batranii pastori ai intelepciunii populare si chiar cavaleri legendari in haine de politisti (soacra si Pin tea din Moara cu NoroC). Tot in acelasi sens apar copii minune (Budulea TaichiI) si preoti devotati credintei (Popa TandA).
» Nuvelistul analizeaza pe orizontala si verticala modul in care energia innascuta actioneaza in sens pozitiv sau negativ, sub imperiul influentelor exterioare. in Moara cu Noroc, cizmarul de maxim bun simt, Ghita, apare initial dornic sa depaseasca o conditie umila (pentru familia sA), dar hanul Moara cu Noroc ii va fi fatal din dubla perspectiva: ii da gustul banului si il aduce in mrejele" lui Lica SamadaulrAcesta din urma este demonul, capabil sa domine campia si lumea, subordonand energii si patimi.-Pactul cu diavolul" va insemna pentru Ghita pieirea.
-» Actiunea din Moara cu Noroc se deruleaza numai aparent sub semnul spectaculosului, al aventurii cautate in societate; I. Slavici urmareste concretizarea zicalei populare Banii sunt ochii dracului ^ De fapt, inceputul si sfarsitul nuvelei stau sub semnul unei posibile drame. Daca initial soacra personajului principal solicita omului in general sa se multumeasca cu saracia colibei sale", in final tot ea va conchide ca incalcarea unei asemenea morale a atras nimicitoare tragedii.
Secventele narative-sunt construite dupa sistemul realist-clasic, adica dinspre prefigurarea unor cauze social-umane catre impunerea tipologiilor definitorii. Initial nimic nu anunta drama atata timp cat Ghita cizmarul arendeaza hanul de la Moara cu Noroc numai pentru a-si depasi conditia umila. Prin urmare, este exclus naturalismul, dupa cum nu pot fi luate in seama anumite crize ale personajului titular^Dar apele limpezi" sunt rapid tulburate de manuirea banilor. Venerabilul" Ghita simte tot mai mult placerea acestora si un atare diabolic sentiment" va fi exploatat la maximum de Lica Samadaul- seful porcarilor si stapanul absolut al campiilor, omul ajuns sa subordoneze intreaga lume buna" a respectivelor teritorii. -a- Prozatorul urmareste cu un talent deosebit modul in care Ghita si Lica se infrunta spre a impune omenia sau reversul acesteia. Un timp, Ghita isi impune rezistenta in fata tendintei avareHil respinge influenta lui Lica, ba chiar isi intareste apararea cu cainii. Personajul lui Lica este cu preponderenta psihologic - atingand coarda sensibila a impatimirii lui Ghita - carciumarul incalcand tot mai mult coordonatele omeniei. Cand, deodata, se trezeste a fi partas crimelor savarsite de Lica, Ghita incearca salvarea sa si chiar pedepsirea posibililor vinovati, dar este prea tarziu, caci actiunile sale devin tot mai precipitate, cauzand adevarate tragedii: carciumarul isi impinge sotia in bratele lui Lica, incercand sa castige timp pentru a-1 aduce pe politaiul Pintea, care - dupa el - ar putea asigura repunerea dreptatii in drepturi. Dar dreptatea dorita nu se mai poate impune avand in vedere marele hau in care se cufundase deja Ghita. Drept urmare, tragicul pare infinit: pier, rand pe rand, Ana (ca simbol al puritatii anulate de patima straina eI), Ghita (ucis de pro-pria-i patima), Lica (sub semnul dorintei raului de a nu fi demistificaT).
Se poate spune ca nuvela lui Slavici propune - intr-un fel - lupta dintre bine si rau, demonstrand ca posibilul bine poate fi influentat si chiar anulat sub imperiul impatimirii devastatoare. Nuvela sa lanseaza mesajul asupra masurii umane in cadrul existentei. Ghita si Lica se vor pietre tari", dar devin victime ale propriilor tendinte. Ana este victima ambilor, iar mama ei sustine respectivul mesaj. in nuvelele sale, Slavici aplica mai ales tehnica creatiei de atmosfera si caractere umane, intre un realism mai liric {Scormon sau La crucea satuluI) si altul dur si chiar dramatic. Pretutindeni insa el se vrea obiectiv, parca ilustrand adevaratele precepte morale cu spectacole pe masura. Dar regizorul" din el da, sub semnul specific impersonalitatii maioresciene, verdicte: Ghita si Ditu sunt victime, pe cand Lica este Demonul", Hutu - Copilul-Model etc.
7. Doua tipuri de roman (I. Slavici si Duiliu Zamfir eseU)
La granita celor doua secole se impun romane care vor deschide indelungi trasee pentru proza noastra. Duiliu Zamfirescu realizeaza primul nostru roman ciclic, pe cand I. Slavici face un pas mare in istoria genului" (G. CalinescU) prin
Mara (1894). Ciclul Comanestenilor{
Viata la tara, Tanase Scatiul, in razboi, indreptari, AnnD) urmareste posibilul itinerar al incercarii de salvare a conditiei boierimii traditionale pe cateva trepte esentiale: legatura cu satul si natura (matca traditionala), conflictul cu arendasul, participarea la razboiul pentru tara (o posibila purificarE), legatura cu
Ardealul (alta posibila purificarE). intrucat Duiliu Zamfirescu doreste mentinerea specificului traditional, romanele sunt dominant lirice. Nicaieri in alta proza a noastra nu se traieste mai intens comuniunea dintre membrii vetrei"satului (boieri si taranI), dintre acestia si natura. Singurele drame posibile intr-un asemenea context pot fi produse de intrusi, iar moartea este traita la nivel mioritic (de la batrana Diamandula, la cainele Corcodus). Parvenitii de tipul lui Tanase Scatiul sunt badarani" combatuti de tarani, boieri si scriitor (care-i inregistreaza in seria deschisa anterior de Dinu Paturica al lui N. FilimoN). in schimb, I. Slavici evita lirismul, construind in Mara universul targului transilvanean cu toate contrastele sale - atat prin viziunea realista a mediului cat si prin patrunderile psihologice. Romanul sau descopera energii umane care se confrunta in numele unor complexe sociale: sa traiasca dincolo de pod" (de mahalA).
Mara este femeia obligata sa intretina o familie cu greutati. Cu ce intreprinde Mara, cu energia ei aproape barbateasca vizeaza trei directii: una sociala, una nationala si alta familiala. Extremele converg, din pacate, catre patima averii (cu cei trei ciorapi tot mai mult disproportionatI) si scriitorul pare a analiza psihologia umana in involutie, de la bunul simt traditional la sensurile dezumanizarii. La celalalt nivel, Mara intra in conflict cu Huber, periclitand chiar viata propriei fiice. Noroc ca energia acesteia (preluata de la mama!
) se va canaliza ferm catre apararea familiei, dincolo de diferentierile nationale.
Observator voit lucid, I. Slavici patrunde in mediul targului, descopera tainele relatiilor dintre bresle si din interiorul acestora. La fel de minutios si sobru, el isi introduce cititorul in cateva familii, spre a defini universul general al intregului Ardeal. Analizeaza, spre exemplu, drama familiei lui Huber (cauzata de posibilul intrus - BandI), propunand si conditia unei nationalitati conlocuitoare" in context romanesc.
Duiliu Zamfirescu si Ion Slavici impartasesc aceeasi predilectie catre energiile aparatoare de traditii si obiceiuri; in plus, Tanase Scatiul si Mara reprezinta doua fatete (ce-i drept, destul de diferite!
) ale consecintelor patimii averii asupra omului.
8. Deschideri si perspective
Pe langa autorii la care ne-am referit pana acum, se impun scriitori care vor continua directiile fixate, dezvoltandu-le si aprofundandu-le, spre a asigura legatura cu epoca interbelica.
Al. Macedonski raporteaza romantismul la estetismul parnasian si simbolist (volumul Cartea de auR), descoperind alte universuri de vis ale inadaptatilor si devenind precursor al literaturii stiintifico-fantastice.
Ion Agarbiceanu continua traditia lui Slavici, accentuand mai ales latura mohorata, dramatica a existentei. El impune nuvela suferintei omului simplu {
Fefeleaga) si romanul cresterii si descresterii unei vanitati {ArhangheliI).
Calistrat Hogas reia sensurile hiperbolei Humulestilor, spre a se implica in prezentarea pozitiei omului fata-n fata cu grozaviile" naturii.
Gala Galaction reface trasee ale patimilor umane atat sub impuls social-uman {Moara lui CalifaR) cat si din perspectiva istoriei rezistentei nationale {La Vulturi!
..?). Si el concepe relatia nuvele-roman ca esenta a prozei.
De la Vasile Alecsandri si Nicolae Filimon, la Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale si Ion Slavici si, in continuare, la Duiliu Zamfirescu si Al. Macedonski etc, se creeaza sensuri deschizatoare de ample contexte nationale si universale pentru proza romaneasca.