1. Prezentare generala
2. Proza 3- Poezia
4. Dramaturgia
5. Critica si istoria literara
1. Prezentare generala
La momentul respectiv, literatura noastra prezenta toate trasaturile care-i permiteau sa se integreze si, in acelasi timp, sa se individualizeze in spatiul european modern.
De fapt, cele trei generatii de scriitori care activau in epoca (batrani", maturi" si tineri") demonstreaza tocmai valabilitatea acestor trasaturi (de la Arghezi si Sadoveanu, L. Blaga si Camil Petrescu, la Marin Preda si
Ion CaraioN).
Imixtiunile politicului incearca sa perturbe si chiar sa anuleze o atare continuitate. Astfel, L. Blaga, M. Eliade, T. Arghezi s.a. sunt afectati si - fara indoiala - blocati in evolutia lor necesara. Drept urmare, mult timp literatura autentica este refuzata de realismul socialist" si, sub semnul literaturii pentru mase", poezia se epicizeaza in exces (prin D. Desliu, A. Toma etC), in timp ce proza este redusa la scheme conform carora numai masele pot invinge (a se vedea Otel si paine de Ion Calugaru sau La cea mai inalta tensiune de Nagy IstvaN).
Dar in aceeasi perioada arida (1944-1960), se impun si creatii demne de retinut. N. Labis da primele semne ale revigorarii lirice prin Primele iubiri (1956). La randul lor, M. Preda, Petru Dumitriu, G. Calinescu marcheaza dezvoltarea prozei in ciuda interdictiei.
Dupa 1960, literatura se desprinde in mare masura de presiunea politicului. Poezia isi regaseste esentele lirice prin N. Stanescu, M. Sorescu, Ana Blandiana etc. Proza autentica ii impune pe M. Preda, Sorin Titel, N. Barbu, Aug. Buzura s.a. Dramaturgia ramane oarecum umbrita de poezie si proza, dar se dezvolta gratie unor profesionisti de tipul lui H. Lovinescu, Th. Mazilu, Ion Baiesu s.a.
Critica literara reia cercetarea valorilor autentice, G. Calinescu, T. Vianu, S. Cioculescu, Al. Piru, Ion Negoitescu spunandu-si pe deplin cuvantul.
2. Proza
Dupa 1944, proza noastra urmeaza determinarea interioara sub semnul marilor realizari si modele interbelice (L. Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papa-dat-Bengescu, M. SadoveanU). Pana prin 1948, se manifesta o anumita inertie, proza negasind suficiente resurse care sa o activeze. Se impun totusi cateva realizari notabile, cum ar fi: Volumul de nuvele intalnirea din Pamanturi de M. Preda, Euridice de P. Dumitriu (reluand modelele, dar sub seninul altor individualizarI). intre 1948-1960, forma dominanta incercata in proza este romanul dar politicul impune mai ales consemnul schematismului preluat din realismul socialist". Un atare intuneric" este straluminat de creatii autentice precum
Morometii de M. Preda, Bietul Io anide de G. Calinescu, Cronica de familie de Petru Dumitriu.
Redobandirea autenticitatii prozei noastre se realizeaza incepand cu anul 1960. Abordand cu deosebire relatia individ-istorie, scriitorii D.R. Popescu, F. Neagu, N. Breban, Sorin Titel s.a. deplaseaza acum accentul spre individ si cultiva cu precadere analiza esentialista.
Dupa 1970 se contureaza categorii tot mai ferme: romanul politic {
Vocile noptii de Aug. Buzura, Delirul de M. Preda, Galeria de vita salbatica de D.R. Popescu, Cartea milionarului de St. BanulescU), romanul istoric (scris de Eugen Barbu, Paul AngheL), romanul parabolic (semnat de M. Sorescu si Oct. PaleR), metaromanul si jurnalul de creatie (Mircea Horia Simionescu, Radu PetrescU).
Generatia optzecista" dovedeste solida formatie teoretica. Asimilate unor curente postmoderniste, scrierile lui Mircea Nedelciu, N. Iliescu s.a. (mai ales proze scurtE) impun autoreferentialitatea: se renunta la tehnica autorului omniprezent, textul construindu-se prin sine pe viu", din surse.
3. Poezia
Poezia a parcurs cateva etape, fluxul sau marcand coborasuri si suisuri, in functie de influentele extraliterare: intre 1944-1946 se incearca si se realizeaza continuitatea tendintelor lirice interbelice, prin marii Arghezi, Blaga, Pillat etc. Tinerii cauta noi forme poetice spre a se afirma. Astfel, cei de la revista Albatros" (Geo Dumitrescu, Dim. Stelaru, Ion CaraioN) cultiva nonconformismul; cei din Cercul literar de la Sibiu (Radu Stanca, St. Aug. Doinas, Ion NegoitescU) tind sa incorporeze masiv epicul in liric, prin cultivarea baladei; in fine, Gellu Naum si Virgil Teodorescu manifesta tendinte suprarealiste, pornind de la increderea in destinul istoric al proletariatului. Mai tarziu, unii asemenea suprarealisti" vor adera la realismul socialist".
Urmeaza epoca dogmatica (1946-1960) marcand anularea afectiva a esentelor lirice si multe succese" ale imposturii.
Semnele revigorarii lirismului se fac simtite deja chiar in aceasta perioada. Scoala" Labis (buzduganul unei generatii") anunta si, mai apoi, impune redescoperirea de sine a poeziei (prin Gh. Tomozei, V. Felea, Fi. MuguR).
Dupa 1960, aceasta redescoperire include si desprinderea de circumstantele extraestetice. Se cauta marile traditii si se impun alte si alte forme si orientari. Marele avant pare a-1 da N. Stanescu, prin volumul sau Sensul iubirii (1960). Urmeaza o perioada prolifica in care se impun o serie de delimitari tematico-stilistice (conform conceptiei lui Eugen SimioN): poezia poeziei (N. StanescU), conceptualizarea simbolurilor (Cezar BaltaG), poezia sociala, expresionismul taranesc (Ioan Alexandru, Ion GheorghE), poezia politica (Adrian PaunescU), ironismul si fantezismul (M. Sorescu, M. IvanescU), lirica feminina, spiritualizarea emotiei (Ana Blandiana, Constanta BuzeA) etc.
Optzecistii" (M. Cartarescu, Ion Stratan, Nichita DaniloV) revendica si cultiva un postmodernism cu o poezie comunicativa, biografica, realista", o poezie a concretului" si un limbaj care pune mare pret pe formele oralitatii, valorifica prozaismul", inventia lexicala a strazii (Eugen SimioN).
4. Dramaturgia
Dupa al II-lea razboi mondial, dramaturgia a pornit sub semnul unor recomandari" tematice insistente: nasterea noii lumi", victoria acesteia asupra celei burgheze, cultul muncii fizice si al omului acesteia.
Totusi, si-n aceasta perioada apar scriitori si opere de referinta: plecand din iubirea pentru textul cehovian, Horia Lovinescu propune raportarea acelor recomandari" la sensibile dezbateri si analize de situatii si constiinte {Citadela sfaramata, Surorile Boga).
Teatrul de inspiratie istorica se fixeaza, in linii generale, pe evocare, gratie lui Camil Petrescu (BalcescU) sau Al. Kiritescu (MichelangelD).
Dupa 1960, dramaturgia cunoaste si ea o remarcabila deschidere, atat sub raportul tematicii cat si in planul modalitatilor de constructie. Se impun cu deosebire drama de idei si comedia. Drama de inspiratie istorica renunta la sensul evocativ in favoarea meditatiei asupra istoriei (Petru Rares de H. Lovinescu, A treia teapa de M. SorescU).
Multi dramaturgi cauta inspiratia mitico-legendara (
Miorita de V. Anania, Matca de M. Sorescu s.a.); totodata se aduc in dezbatere pozitia artistului si a artei in lume, dilematica relatie a fapturii cu ea insasi. in contextul epocii, apar si drame de profunde implicatii filosofice (Acesti ingeri tristi de D.R. Popescu,
Moartea unui artist de H. LovinescU).
Comedia incearca sa demonteze rosturile deformate ale discursului ideologic oficial, vizand in mod mai mult sau mai putin direct oportunismul si prostia (Mobila si durere de T. Mazilu, Presul de I. Baiesu, Mielul turbat de A. BarangA).
In anii 60, formula dominanta era cea realista, mistica. Dar, concomitent cu deschiderea tematica, se cauta si noi forme de reprezentare: alegoria si parabola, farsa si procesul-dezbatere, parodia si spectacolul in spectacol etc.
5 Critica si istoria literara
Mult timp dupa 1944, critica literara a. fost subordonata dogmatismului, spiritului partinic, daunand mult criticului estetic autentic. Falsele judecati de valoare si discursul analitic incurajeaza viziunea socialist-vulgara" asupra creatiei literare. O asemenea maniera a incurajat nonvalorile si chiar falsurile.
Dupa 1944, critica revine, treptat, la functiile si instrumentele ei specifice. Cateva directii ale ei devin esentiale: reconsiderarea unor scriitori si a unor opere literare din perioadele anterioare, afirmarea noilor valori de pe pozitiile judecatii estetice, realizarea unor sinteze viguroase si relevante. Modalitatile practicate sunt extrem de diverse: comentarii, cronici literare si monografii, eseuri si sinteze. Se impun cu autoritate: D. Mincu, Al. Paleologu, G. Muntean, M. Ungureanu, M. Iorgulescu s.a.
Istoria si critica literara se diversifica indeosebi prin personalitati individualizate ca viziune, metoda si stil.