O caracteristica fundamentala a intregii literaturi romane, pe care o putem descifra inca din operele cronicarilor, este aceea a sustinutei preocupari de afirmare a constiintei nationale a poporului nostru, a demnitatii si unitatii neamului romanesc. In secolul al XlX-lea, in momentele hotari-toarc ale involburarilor care ne-au incercat destinul istorici si din care avea sa se plamadeasca Romania moderna, asezata cu cinste printre celelalte natiuni si state civilizate ale Europei, literatura noastra a devenit nu numai ecoul acestor involburari, ci si o pirghie cu rol eficace in implinirea lor pozitiva.
Rascoala lui Tudor Vladimirescu, revolutia de la 1848, Unirea Principatelor Romane, evenimente desfasurate sub stindardul idealurilor de dreptate sociala si libertate nationala, s-au bucurat de cea mai ampla adeziune in inima si constiinta scriitorilor romani, care le-au slujit, cu devotament patriotic, si prin scris, si prin fapta.
Un rasunet larg, in literatura romana din secolul al XlX-lea si din prima jumatate a celui de fata, 1-a avut, de asemenea, momentul crucial al dobindirii independentei nationale, in 1877, care venea sa incununeze, sa transpuna in fapte aspiratiile si jertfele de veacuri ale poporului roman. in lirica si in epica, in dramaturgie si publicistica, eroicele lupte pentru cucerirea libertatii si suveranitatii nationale au fost evocate si celebrate cu fierbinte patriotism, cu patosul navalnic al descatusarii, cu indreptatita mindrie fata de sublima afirmare a demnitatii, superioritatii morale si unitatii neamului.
Parafrazindu-1 pe Nicolae Balcescu, ce arau cu deplina dreptate ca uneltitorii", cauzele revolutiei de la 1848, n-au fost circumstantele de moment sau vointa unui grup restrins de oameni, ci au fost optsprezece veacuri de crude suferinte ti de lucrare a poporului roman asupra lui insusi", putem spune si noi ca razboiul de la 1877 fu ocazia, iar nu cauza" implinirii idealului patriotic al cuceririi independentei nationale. Stergind colbul de pe cronice batrine", cum spunea Eminescu, zabovind cu privirea peste zilele de aur a scripturilor romane", intilnim atitea si atitea emotionante marturii care atesta ca poporul roman, tot de optsprezece veacuri, n-a avut nazuinta mai sfinta decit libertatea sa si a patriei sale, decit iubirea de pamintul stramosesc, iubirea de mosie", cum suna vorba din vechime. De nenumarate ori, de-a lungul involburatelor veacuri, cind fruntariile tarii arau din nou incalcate, romanii si slavirii lor voievozi s-au infratit cu codrii si cu muntii, cu