Directii si tendinte
Periodizarile istoriei literare privilegiaza in anumite situatii factorul istoric in dauna celui literar, estetic. Daca perioada "marilor clasici" a fost definita prin cateva personalitati de prima marime, care au creat valori literare fundamentale, perioada sfarsitului de secol al XlX-lea si de inceput al secolului al XX-lea este delimitata pe criterii strict cronologice. Acest fapt este necesar pentru ca in epoca amintita coexista o multitudine de tendinte, directii si curente literare, de creator!
cu personalitati foarte diverse.
intre aceasta perioada si cea anterioara, a marilor clasici, nu este o ruptura, intrucat Eminescu si Creanga au murit in 1889, a fost ales in mod conventional anul 1890 ca inceput al epocii sfarsitului de secol XIX si inceputului de secol XX, ca limita fiind stabilit momentul primului razboi mondial. Totusi, in aceasta perioada continua sa scrie doi dintre marii clasici: Caragiale, care creeaza acum nuvelele naturaliste (drama Napasta, momentele, schitele si povestirile fantastice de influenta folclorica; Slavici, care marcheaza o data importanta in evolutia romanului romanesc publicand
Mara si care realizeaza o opera memorialistica de deosebit interes.
Lirica perioadei este dominata de umbra unui alt mare clasic, Mihai Eminescu, a carui creatie suscita epigonismul multor poeti din generatia tanara, care alcatuiesc ceea ce Vlahuta, cel mai important dintre ei, numea "curentul eminescian". Autentica reinnoire a liricii se datoreaza, in perioada de care ne ocupam, directiei simboliste si parnasiene inaugurata de Macedonski si reprezentata de colaboratorii revistei sale, "Literatorul", si valorificarii filonului popular pe linia poeziei cu tematica nationala si sociala, cu accente profetice, reprezentata de Cosbuc si Goga.
in perioada de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea apar germenii marii literaturi interbelice, intrucat acum debuteaza scriitori ca Sa-doveanu, Arghezi, Rebreanu, a caror creatie definitorie apartine epocii de dupa primul razboi mondial.
Curentele reprezentative pentru intervalul 1890-1916 sunt: realismul, simbolismul, samanatorismul, poporanismul.
Realismul sfarsitului de secol reprezinta o continuare a curentului impus spre jumatatea veacului al XlX-lea. Reprezentat in literatura universala de Balzac, Stendhal, Flaubert; Dickens sau Tolstoi, acest curent s-a manifestat in literatura romana adesea impreuna cu elemente romantice sau naturaliste - in opera unor scriitori precum N. Filimon, I. L. Caragiale, I. Slavici, Delavrancea, Duiliu Zam-firescu.
Esentiala pentru realism este determinarea economica si sociala a personajelor si actiunilor lor; banul, dorinta de castig sunt teme importante. Atitudinea definitorie pentru scriitorul realist este obiectivitatea, opusa subiectivitatii romantice. Autorul se vrea, ca Balzac, un simplu secretar "al istoricului, care este societatea insasi", un registrator de oameni si fapte, un creator de viata verosimila, omniscient, care face "concurenta starii civile", realizand adica personaje care dau aceeasi impresie puternica de viata ca si personajele reale, inscrise in registrul starii civile. Aceste personaje, realizate in ceea ce au tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala, se afla intr-o profunda interdependenta cu mediul in care traiesc si care le conditioneaza. Atentia acordata amanuntelor semnificative contribuie la impresia de verosimil pe care tind sa o dea scrierile realiste.
Pe plan stilistic, obiectivitatea autorului realist se exprima printr-o scriitura neutra, impersonala, avand ca model, in cazul lui Stendhal, Codul civil.
Simbolismul este un curent manifestat predominant in lirica. Denumirea, data de poetul francez Jean Moreas, nu a fost recunoscuta de toti reprezentantii acestui curent, care, in ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, se intitulau indeosebi "decadenti".
Noutatea pe care o aduce simbolismul nu este simbolul in sine, vechi cat literatura insasi, ci cultivarea simbolului plurivoc, a simbolului cu multiple sensuri, descifrate in functie de sensibilitatea cititorului, dat fiind ca aceste simboluri sunt receptate mai putin intelectual si mai mult afectiv. Definitorie pentru simbolul simbolist este sinestezia, adica perceperea sintetica, integratoare a unui ansamblu de senzatii (vizuale, auditive, olfactive etC).
Simbolul intemeiat pe sinestezie apare in celebrul sonet al lui Baudelaire, Corespondente: "Parfum, culoare, sunet,/ Se-ngana si-si raspund."
Simbolismul tinde sa apropie poezia de muzica atat prin prezenta temelor muzicale, cat si prin muzicalitatea versurilor. Totodata insa, pe plan prozodic, acest curent contribuie la impunerea versului liber.
Simbolistii introduc in lirica tema orasului, fie sub forma "oraselor tentacu-lare", fie in ipostaza orasului de provincie apasat de plictis, de "spleen". Natura insasi este citadina si umanizata: parcurile, gradinile. Din mediul apasator al orasului, sufletul poetului simbolist evadeaza spre tinuturi unde, ca in versurile lui Baudelaire, totul nu este decat "ordine si frumusete, lux, calm si voluptate."
Aceasta poezie a sugestiilor, a nuantei, a fost cultivata in literatura universala de Verlaine, Rimbaud sau Mallarm6, iar in lirica romaneasca de G. Bacovia, D. Anghel, St. Petica, I. Minulescu.
"SEMANATORUL" - SEMANATORISMUL
* Semanatorul (Revista literara saptamanalA) a aparut la Bucuresti, la 2 decembrie 1901, sub redactia lui G. Cosbuc si Al. Vlahuta (proprietar: St. O. Iosifj, din initiativa lui Spiru Haret, ministru al Instructiunii Publice si cunoscut militant pentru propasirea culturala si materiala a satelor. De la nr. 27, intre 18 sept 1902 - 30 dec. 1909, publicatia apare cu titlul ortografiat "Samanatorul".
Articolul-program, intitulat Primele vorbe, nesemnal, dar scris de Vlahuta, reactualizeaza idei exprimate in Intro-ductia la Dacia literara (1840), din spiritul careia se revendica, chemand scriitorii "in jurul aceluiasi stindard pentru binele si inaltarea neamului romanesc":
* Meritul mare al miscarii creata de Samanatorul consta in faptul ca a dat expresie dorintei unanime de a se depasi o perioada de cumpana a literelor romanesti (Ibraileanu a numit acesti ani "cei mai tristi din literatura romana"). Chiar E. Lovinescu a recunoscut acest adevar cand spunea:
"intr-un moment de evidenta slabire a [fortei productive si de risipire a atentiei Ipentru literatura, Samanatorul reprezinta ;o afirmare energica si agresiva a fenomenului literar si cultural, o zguduire a ma-j iselor".
POPORANISMUL
Prin intreaga sa activitate publicistica de la Adevarul, Evenimentul literar si Viata romaneasca, C. Stere si-a afirmat poporanismul sau politic, pregatindu-l pe acela literar, destul de deosebit, al lui G. Ibraileanu. Directia inaugurata in cultura romaneasca de publicatiile fondate de C. Stere poate fi acceptata doar cu o intelegere adecvata a problemei poporanismului. Orientarea revistei Viata romaneasca este proiectia ideologica a unei pozitii socio-politice-culturale asupra evolutiei structurilor romanesti. in cultura romana, poporanismul se afirma, inca din 1893-1895, cu un deceniu inainte de aparitia Vietii romanesti datorita lui C. Stere. Din 1906 incolo, dupa ce apare revista ieseana, poporanismul se va impune autoritar. Orientarea a dominat spiritul public romanesc timp de peste un deceniu, prelungindu-se pana tarziu in epoca interbelica.
Poporanismul, in substanta sa sociologica, politica si ideologica, si-a constituit o identitate particulara ca un ansamblu sociologic romantic din perspectiva unui radicalism progresist. Constituit inca la mijlocul perioadei care incheia veacul trecut, poporanismul ei a expresia marilor nazuinte ale unei epoci preocupate de implinirea a doua importante deziderate social-politice: incheierea procesului unificarii nationale a statului roman si imbunatatirea conditiilor de viata a taranului. Poporanismul era expresia unor preocupari privind lupta de eliberare nationala a populatiei romanesti din imperiul habsburgic si problema agrara, tot mai mult deteriorata, propunand un program pentru solutionarea acestor imperative. Lipsa unei publicatii proprii si aparitia samanatorismului au impus insa o stingere temporara a poporanismului. Din 1906, o data cu aparitia Vietii romanesti, cu un program ideologic mult mai echilibrat, poporanismul cucereste adeziunea spiritului public, impunand o anume stare de spirit, opuse celei instituite de samanatorism.
"Cand a aparut Viata romaneasca, domina traditionalismul. In politica si cul-i ;tura, traditionalismul era conservatorism, in literatura, traditionalismul eraj taranism. Se criticau formele noua, se regreta vechiul regim si se admira taranul; patriarhal, ca o ramasita a vremurilor lui Stefan si Mihai. Si se idealiza acest; I taran tocmai pentru ca era atat de ramas in urma si in afara de viata civilizata | i europeana. Noi vedem in tarani altceva. Taranul social, taranul sarac, taranul carej [are nevoie de reforme, de ridicare, de transformare" (G. Ibraileanu, Ce este po-i poranismul? Viata romaneasca, 1925, nr. 1).
Reprezentantii de seama ai poporanismului porneau de la adevarul ca programul pasoptistilor a ramas neimplinit si se constituiau, in consecinta, in legatarii acestuia. "Opera generatiunii de la 1848, scria Stere in 1908, a ramas nedesavarsita. Aceasta misiune de solutionare a unor probleme taranesti si-a consumat-o poporanismul, cautand cai practic utile pentru infaptuire."
C. Stere si G. Ibraileanu au inteles interdependenta necesara intre reforma agrara si largirea dreptului la vot, capatand expresia complexa a problemei rurale, in care socialul, politicul si culturalul erau integrate intr-o structura unitara. Popo-ranistii si-au alcatuit astfel un program menit sa duca la realizarea, progresiva, a reformelor preconizate, fiind initiatorii unor masuri reformatoare de la 1907 incoace. Dupa razboi, in 1925, cand reformele anuntate nu reusisera sa fie aplicate sau legiferate, Ibraileanu, in numele poporanismului, anunta incheierea unei etape: "Si ceea ce incumba astazi poporanismului este o alta necesitate de urgenta actualitate. Este, mai presus de toate, idealul de dreptate, de libertate, de toleranta si de cultura. In acest ideal sta, in momentul actual, europenizarea, oc-cidentalizarea poporului roman." (s. n.)
Din structurile vechii ideologii ramasesera viabile cateva principii si concepte:
* conturarea problemei specificului national;
* dreptul la expresia estetica a tuturor categoriilor sociale;
* occidentalizarea structurilor romanesti; spiritul de toleranta; realismul, rationalismul, democratismul politic;
* intelegerea in spirit ponderat a problemei raportului dintre etic si estetic, refuzandu-se exclusivismul etic al samanatoristilor;
* interesul pentru viata rurala, veridicitatea reflectarii in arta, promovarea unei literaturi realiste, critice, inspirate din realitatile nationale; simpatia fata de taranime; dezaprobarea falsei infrumusetari a vietii.
Reprezentanti ai literaturii de orientare poporanista: C. Stere, (in preajma revolutieI), Jean Bart (Datorii uitatE), Spiridon Popescu (Mos Gheorghe Ia expozitie si Ratacirea din StoboranI), C. Hogas (Pe drumuri de munte; in muntii NeamtuluI), M-hail Sadoveanu, Gala Galaction, I. i. Mironescu, Paul Bujor, O. Goga, I. Agarbiceanu.
"Atat cat au prins din realitatea sociala, scriitorii adunati in jurul Vietii romanesti au zugravit veridic; operele lor nu falsifica, nici chiar atunci cand se resimt de i pe urma influentei poporaniste, imaginea realitatii, cum o falsifica, adesea, scrierile!
influentate de samanatorism, realitatea satului nu e infatisata, in naratiunile contaminate de poporanism, idilic; in ele nu sunt ascunse nici apasarea taranului, nici cauzele care o determina. Chiar cand expun nemijlocit vederi poporaniste, scriitorii; nu denatureaza prin aceasta totusi tabloul realitatii descrise. Alaturi de comentarii,; faptele se desfasoara potrivit logicii interioare." (D. MicU)
