Fantasticul este o categorie estetica, in care realul se imbina cu supranaturalul, irealul cu miraculosul atat in succesiunea momentelor actiunii, cat si in construirea personajelor plasmuite cu fantezie si exagerare a trasaturilor, capatand astfel dimensiuni neobisnuite. Modalitati de realizare a fantasticului: iesirea din timp si spatiu, oniricul, fabulosul, supranaturalul, miticul etc.
Influenta peste timp a celor doi mari titani ai literaturii romane, Mihai Eminescu si
Ion Luca Caragiale, s-a facut simtita si in proza contemporana, la alti doi importanti scriitori, Mircea Eiiade si Vasile Voiculescu. O categorie estetica manifestata pentru prima oara in operele clasicilor este fantasticul, mijloc artistic ce a fost preluat si particularizat in povestirile si nuvelele aparuse dupa al doilea razboi mondial.
Mircea Eiiade fundamenteaza fantasticul prin mituri arhaice ale cosmogoniei si Creatiei, pe care le-a preluat in buna masura din nuvela eminesciana "Sarmanul Dionis". Fiind o dimensiune esentiala a beletristicii lui Eiiade, fantasticul capata amploare si varietate, fiind construit prin cele mai fascinante modalitati artistice: visul magic, iesiri fabuloase din timp si spatiu -"Domnisoara Christina", "Secretul doctorului Honigberger"-, mitul totemic -"Sarpele"-, mituri autohtone -mitul labirintului, mitul ielelor-, mituri indice -mitul eternei reintoarceri, dialectica sacrului si a profanului (hierofaniA), mituri universale -mitul coborarii in Infern-, motive magice -strigoiul.
Proza fantastica apare inca din 1934, fiind reprezentata de primul roman de acest fel, "Lumina ce se stinge", o carte care cultiva monologul interior si despre care Eliade afirma ca s-a nascut ca o "reactie inconstienta impotriva Indiei, ca o tentativa de a ma apara chiar impotriva mea". in alte scrieri, Eliade este preocupat de crearea unei atmosfere incarcate de mister, pe fondul careia au loc intamplari obscure, in care teama se amesteca cu fascinatia. "Domnisoara Christina" porneste de la povestile cu strigoi din folclorul romanesc, dar si de la "Luceafarul" eminescian. Ca si in poemul lui Eminescu, eroii lui Eliade traiesc drama imposibilitatii implinirii erotice intre doua fiinte care apartin unor lumi diferite, dar cea care tinde spre dragostea absoluta este femeia. Ea este o fiinta de dincolo de cotidian, de pe alt "taram" si incearca sa-si lege destinul de acela al "muritorului" Egor, infruntand piedici si fiind gata sa-si exercite fortele malefice.
Fantasticul ascuns in banalitatea cotidiana se manifesta in romanele si nuvelele scrise dupa al doilea razboi mondial, in care "naratiunea se desfasoara pe mai multe planuri, ca sa dezvaluie in mod progresiv fantasticul ascuns in banalitatea cotidiana" ("incercarea labirintului"). Dialectica "sacru-profan", definita in studiile filozofice, actioneaza asupra eroilor din aceste creatii, care parcurg experiente spirituale superioare, iesind din monotonia profanului si intrand in domeniul sacrului. Semnificative in acest sens sunt nuvelele adunate in volumul "in curte la Dionis": "La tiganci", "Douasprezece mii de capete de vite", "O fotografie veche de 14 ani", "Podul", "Adio" etc.
Scrisa de Mircea Eliade in 1959, la Paris, nuvela "La tiganci" a aparut pentru prima oara in anul 1962 in revista "Destin" de la Madrid, iar la noi in 1967, in revista "Secolul XX", fiind apoi inclusa in volumul "La tiganci si alte povestiri", cu un studiu introductiv de Sorin Alexandrescu.
"La tiganci" face parte din creatia literara contemporana, este o nuvela fantastica scrisa dupa al doilea razboi mondial, perioada in care Eliade ilustreaza ideea ca opozitia dintre real si ireal, dintre sacru si profan se estompeaza treptat, astfel ca, dintr-un anumit punct epic, intre acestea nu mai exista hotare bine determinate.
Subiectul nuvelei este plasat in Bucurestiul de altadata, cadru des intalnit in opera literara a lui Eliade, intrucat el considera ca "orice loc natal constituie o geografie sacra. Pentru cei care l-au parasit, orasul copilariei si adolescentei devine totdeauna un oras mitic. Bucurestiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile." (M.Eliade - "incercarea labirintului"-1978)
Realizarea fantasticului in aceasta nuvela se face prin imbinarea planului real cu planul ireal, secventele epice fiind dominate pe rand de unul dintre aceste planuri. Altfel spus, epicul dublu este construit din doua planuri, unul real si altul ireal, paralele, care se deruleaza concomitent pe parcursul intregii nuvele, numai ca unul este planul principal si celalalt cel secundar, schimbandu-se intre ele, conform secventelor epice care compun nuvela.
Nuvela se structureaza in opt secvente epice, conform planului real si ireal dominant (epicul dublU), distribuite simetric, cu intrari si iesiri din timp si din lumi paralele:
"La tiganci" este o nuvela construita pe tema hierofaniei, a manifestarii sacrului in profan, sugerand trecerea spirituala a omului dinspre viata spre moarte.
Secventa I este dominata de planul real, dar in secundar se manifesta irealul, prin cateva elemente cu semnificatii mitice si mistice.
Profesorul Gavrilescu se intoarce acasa cu tramvaiul de la lectiile de pian, pe o caldura "incinsa si inabusitoare" si, deodata, observa ca si-a uitat "servieta cu partituri" la eleva sa, Otilia, nepoata doamnei Voitinovici, din strada Preoteselor. Coboara din tramvai cu intentia sa-1 ia in sens invers pentru a-si recupera servieta, se simte foarte "obosit, istovit", desi este inca "in floarea varstei", avand numai patruzeci si noua de ani. isi aminteste de tinerete, atunci cand nu-1 interesa aspectul material al vietii, "cand esti tanar si esti artist, le suporti pe toate mai usor", la Charlottenburg, cand era nemancat si "fara un ban in buzunar". Aude uruitul tramvaiului trecand pe langa el, il pierde, il "saluta lung cu palaria" si exclama: "Prea tarziu!
". El isi ia astfel ramas bun de la lumea reala, ca atunci cand, "pe timpuri, Elsa pleca sa petreaca o luna la familia ei".
Gavrilescu este atras de umbra si racoarea nucului din gradina "tigancilor"si, fara sa-si dea seama, se trezeste in fata portii, unde "il intampina o neasteptata, nefireasca racoare". Bordeiul tigancilor sugereaza mitul labirintului si este un spatiu al initierii in ritualurile mortii, unde Gavrilescu trebuie sa parcurga pregatirea spirituala dinspre viata spre moarte. Profesorul este condus de "o fata tanara, frumoasa si foarte oachesa" catre "o casuta veche", unde il intampina o batrana care ii cere vama la intrarea in bordei, asemnea miticului Cerber. Ea stapaneste spatiul si timpul, parand inzestrata cu fortele secrete ale unei magiciene, intrucat timpul avea aici alte dimensiuni: "nu e graba [] avem timp".
Batrana ii cere sa-si aleaga o fata, dintre "o tiganca, o grecoaica, o ovreica", deoarece Gavrilescu respinsese nemtoaica ("nu nemtoaica"). Baba ii cere trei sute de lei, iar el socoteste din nou ca suma este contravaloarea a "trei lectii de pian" si se confeseaza spiritual, "sunt artist", motivand ca "numai pentru pacatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pura". Cele trei fete pe care le alesese simbolizeaza ielele (mitul ielelor spune ca cine le vede dansand moarE) sau Preotesele (care oficiau ritualul mortii in templele anticE) sau ursitoarele. Ele pot semnifica, de asemenea Parcele: grecoaica Clothos - care^oarce firul vietii -, evreica Lachesis - deapana firul vietii - si tiganca Atropos - care taie firul vietii. Cifra mistica trei are puteri magice asupra spiritului.
Initierea spirituala a lui Gavrilescu este greoaie, deoarece profanul care 1-a dominat tot timpul este o frana, el agatandu-se mereu de trecut, de viata reala, concreta. Fetele se amuza de starea lui confuza, semn ca el incerca sa se desprinda de lumea reala, ale carei repere nu se mai regasesc aici si constata ca ii este frica. Ca orice om, Gavrilescu se teme de moarte ("Ti-a fost frica!
"), dar se apara, motivandu-se din nou spiritual, ca a trait "un vis de poet" si a simtit in tinerete "o pasiune nobila", a iubit-o pe Hildegard, considerand, asadar, ca are pregatirea spirituala superioara de a putea depasi barierele vietii reale, catre o alta lume. Desi tainele il ispitesc, acestea ii sunt inaccesibile, el ramanand numai "in odaile" nedeschise. Gavrilescu nu poate ghici tiganca, pentru ca, spun fetele, "si-a adus aminte de ceva si s-a pierdut, s-a ratacit in trecut". Daca el ar fi reusit, pentru ca "asta-i jocul", l-ar fi plimbat prin toate odaile, "ar fi fost foarte frumos", dar barbatul nu poate trece prima proba initiatica, nu poate transcede cu usurinta pragul spiritual, asa ca fetele il prind intr-un cerc ametitor, "ca intr-o hora de iele". Lui i se propune drept proba ghicitul ca simbol al riturilor de initiere in taina mortii, o vama luata sufletului ca ultima sansa de depasire a conditiei umane.
Gavrilescu se repede la pian si incepe sa cante cu "toata puterea", muzica fiind o tentativa de intrare in real, de revenire la conditia lui umana, parca ar fi vrut sa intre tot mai adanc intr-o stare artistica superioara.
Profesorul isi pierde constienta de sine, intra intr-o stare superioara de vis, care simbolizeaza si prima treapta spre initiere. Jocul "de-a v-ati ascuns" nu-i place Iui Gavrilescu, considerand ca merita sa aiba un destin deasupra celui comun, deoarece este artist. Gavrilescu se pierde prin camere ciudate, cu tavane scunde si neregulate, cu peretii usor ondulati care apar si dispar misterios, cu paravane multicolore, cu saluri si broderii si se gandeste ca totul "era o iluzie", obiectele fiind reflectate si multiplicate de oglinzi. Se simte singur si ratacit in lumea asta, se loveste de tot felul de lucruri neidentificate, "caci nu le cunostea formele", caldura il sufoca din nou, nu se mai recunoaste pe sine, este "mai slab decat se stia, cu oasele iesindu-i prin piele [] asa cum nu se mai vazuse niciodata". Visul se termina cu o lupta, deoarece o draperie, ca un giulgiu mortuar il infasoara strans si el intelege ca "se va sufoca", pierzandu-si total perceptia lumii inconjuratoare, "sunetele pareau inecate in pasla".
Personajul este neimplinit pe plan erotic, deoarece el fusese nevoit sa renunte la iubita sa, Hildegard, pentru Elsa, din datorie civica, decizie impusa de norme sociale (exterioare luI). Neimplinirea lui este si pe plan profesional, el devenind un biet profesor de pian "pentru pacatele mele" si incearca sa se regaseasca spiritual: "eu nu sunt oricine (), sunt artist".
Gavrilescu povesteste babei stadiul initierii lui, accentuand ultima etapa a traversarii starii de la materie la spirit: "m-am vazut gol si am simtit draperia strangandu-se in jurul meu, ca un giulgiu [] ce-am mai patimit", face legatura cu viata reala, apeland la aceeasi oboseala sugerata de "caldura" si de "colonelul Lawrence". Intrand in lumea reala, "auzi, departat, uruitul metalic al tramvaiului", constata ca "era mai cald decat fusese" dupa-amiaza, isi face vant cu palaria, se urca in tramvai, se confeseaza calatorilor, spunandu-le ca si-a uitat servieta in strada Preoteselor si le marturiseste obsesia neimplinirii: "Eu, pentru pacatele mele sunt profesor de pian, dar n-am fost facut pentru asta". Coboara din tramvai la statia Preoteselor si constata ca la nr. 18 nu mai locuieste doamna Voitinovici si nici Otilia, ci familia Georgescu, care sta aici de patru ani. O vecina ii spune ca doamna Voitinovici se mutase de opt ani in provincie, dupa ce se casatorise Otilia. Totul este confuz pentru Gavrilescu, se urca in tramvai, isi cauta portmoneul, revine obsesia colonelului Lawrence, da taxatorului o bancnota si afla ca banii se schimbasera de un an, discutia despre "tiganci" starneste reactii pseudoscandalizante ("e o rusine"). El "se simti deodata obdsit, istovit". Se intoarce acasa, unde constata ca acolo locuieste altcineva, dupa care se duce la carciuma din apropiere si afla ca Elsa a plecat in Germania, "dupa ce a disparut Gavrilescu. La toamna se implinesc 12 ani".
Gavrilescu se urca intr-o birja si cere sa-1 duca la "tiganci", atmosfera tine de fantastic, este o noapte frumoasa si miroase a regina-noptii. Birjarul, "fost dricar", sensibil ("imi plac florile, caii si florile"), "fire de artist", il ajuta sa ajunga dincolo, trecandu-1 prin locuri impuse de traditie, urmand un drum prestabilit, oprindu-se "in dreptul bisericii", unde sunt "fel de fel de flori" si-1 consoleaza: "n-o sa va para rau".
Ultima secventa este dominata de planul ireal si se petrece "la tiganci", unde Gavrilescu este primit de baba, plateste suta de lei, constata ca "e tarziu" si-si cere iertare. Baba continua initierea lui Gavrilescu, il previne sa nu se rataceasca iar, ii spune parola ("Eu sunt, m-a trimis baba") si-i explica drumul: "sa numeri sapte usi. Si cand oi ajunge la a saptea, sa bati de trei ori". Se incurca in numararea usilor, se simte sleit de puteri, intra intr-o camera la intamplare si deodata simte "un parfum uitat", acela al lui Hildegard. Gavrilescu se disculpa, ii explica ce se intamplase in tinerete, cand starea spirituala fusese invinsa de starea materiala -"daca as fi avut ceva bani la mine"-, dar acum "nu mai am nici casa, nu mai am nimic". Hildegard ii spune: "vino cu mine", lui Gavrilescu ii "e frica" si incearca o ultima "agatare" de real, "ah, palaria [] si voi sa se intoarca". Hildegard se mira ca el inca nu intelege ce i se intampla, ea putand simboliza pe luntrasul Caron, cel care calauzea sufletele mortilor peste apa Styxului, catre lumea cealalta. Se urca amandoi in trasura si acelasi birjar ii duce "spre padure, pe drumul al mai lung", timpul are si acum alte dimensiuni ("Mana incet. Nu ne grabim"). Gavrilescu intra intr-o stare superioara, a visului ("as crede ca visez"), singura care permite omului sa acceada in lumea spirituala: "Toti visam [] Asa incepe. »Ca intr-un vis".
Nuvela ilustreaza aspiratia omului sensibil, a artistului de a atinge absolutul prin propria menire: "Pentru pacatele mele am ajuns profesor de pian. Dar eu traiesc pentru arta pura". Setea omului superior de a atinge absolutul in cunoastere este asemanatoare cu aceea a lui Dionis din nuvela eminesciana: "Iata o ocazie ca sa-ti imbogatesti cunostintele" (isi spusese Gavrilescu atunci cand intrase in bordeiul tiganciloR).
Dorinta de a patrunde in Shambala presupune lupta (trebuie sa fii tanar, puternic si Gavrilescu este istoviT), trebuie sa ai curaj ( si lui Gavrilescu "ii e frica") si trebuie sa fii incarcat de iubire (si el nu se implinise erotiC). Nuvela exprima drama unui ratat, a unui om ce s-a lasat dominat de profan, de viata monotona care-1 apasa, de banalitatea simbolizata de caldura sufocanta.
Nuvela "Douasprezece mii de capete de vite" a aparut in volumul "in curte la Dionis" din 1977, desi fusese scrisa in 1952 si face parte ca si "La tiganci" din literatura contemporana. Privitor la aceasta creatie inedita si cu totul aparte, Mircea Eliade marturiseste o "concentrare aproape exclusiva asupra prozei fantastice" in esenta careia se manifesta conceptia lui despre gandirea mistica si imaginara ce compune "universuri paralele ale lumii de toate zilele".
Nuvelele fantastice din aceasta perioada "se disting in primul rand printr-o alta experienta a timpului si a spatiului. Mircea Eliade respinge ideea conform careia prozele fantastice ar fi inspirate din studiile sale de istorie a religiilor ori din documentele mitologice, a caror semnificatie simbolica nu este utilizata in literatura: "Universurile paralele pe care le dezvaluia povestirea erau rodul imaginatiei creatoare, nu al eruditiei, nici al hermeneuticii (stiinta si arta interpretarii textelor vechi, in special biblice -A«.A«.) pe care o stapanea istoricul religiilor comparate" (Paris, 1980).
Nuvela "Douasprezece mii de capete de vite" compune acelasi spatiu imaginar al Bucurestiului ca si nuvela "La tiganci", "un oras mitic", plin de semne, un oras in care personajele pot parcurge un drum spiritual initiatic, cu strazile lui misterioase ce ascund taine vechi.
Fantasticul este construit prin ideea iesirii din timp si spatiu si prin hierofanie, adica prin revelatia (manifestareA) sacrului in profan. Personajul din aceasta nuvela, Iancu Gore, intra fara sa vrea intr-o lume fantastica, desi continua cu indarjire sa creada intr-o lume normala, logica si coerenta, refuzand orice discontinuitate a existentei sale. Nuvela este construita dintr-ww plan real si altul ireal, intr-un epic dublu. intr-o carciuma de cartier, Gore asteapta nerabdator pe cineva, se sterge "absent, pe frunte" cu o batista colorata", uitandu-se la ceasul cu lant gros, de aur, constata ca este douasprezece fara cinci, apoi ii spune cu mandrie carciumarului ca este un "ceas imparatesc", cumparat de el la Odesa. El se prezinta carciumarului: "Eu sunt Gore []. Iancu Gore, om de incredere si de viitor: asa-mi spun prietenii". El venise aici sa-l intalneasca pe unul, Paunescu, despre care carciumarul ii spune ca, daca e vorba de cel "de la Finante", nu mai sta pe strada Frumoasa la numarul 14, deoarece casa fusese distrusa de bombardament. Cu toate acestea, Gore se duce la adresa respectiva si gaseste acolo "o casa modesta de mahala, cu tencuiala crapata in mai multe locuri", care parea parasita. Enervat, Gore vorbeste tare cu personajul imaginar, Paunescu, "poltron si escroc" care ii mancase trei milioane si a sters-o, punandu-se la adapost, iar el este lasat "aici, singur, sub bombardament!
" si injura furios. Deodata se aude sirena, care anunta atac aerian si un tipat ascutit de femeie tanara, strigand:
"Ionica!
[] Unde esti, Ionica?". Vede afisul binecunoscut al avertismentului care indica, printr-un "deget aratator vopsit in negru: La 20 de metri adapost antiaerian" si o ia la fuga spre pivnita-subsol din fundul curtii. Pe usa statea scris "Adapost pentru zece persoane", unde se aflau un batran si doua femei care-1 privesc fara interes. Gore, intocmai ca profesorul Gavrilescu, incepe sa se confeseze celorlalti, carora le spune ca este din Pitesti, ca are douasprezece mii de capete de vita "de cea mai buna calitate", argumentand "Unu-i Gore, Iancu Gore!
". Ca si pe Gavrilescu, ceilalti il privesc cu indiferenta, apoi are loc un dialog ce ilustreaza iritarea fiecaruia, dupa care "se auzi semnalul de incetare a alarmei", toti se relaxeaza, iar Gore ii da dreptate batranului ca a fost doar un exercitiu, intrucat "nu s-a auzit nici un tun". Se uita din nou la ceas si constata ca "n-a durat nici cinci minute!
". Lipsa de reactie a celorlalti il enerveaza pe Gore, care ii injura: "Mama
Voastra de nebuni!
".
Reintors in lumea reala, in banal, Gore, orbit de "lumina soarelui" si obsedat de "escrocul de Paunescu", de cele sase mii de capete de vite, se opreste in fata casei cu numarul 14 si striga
"Hotilor!
", apoi se intoarce la birt. Carciumarul se mira ca el o stie pe madam Popovici si ii spune ca au trecut "patruzeci de zile de cand s-a prapadit in bombardament, si nu i-a facut nimeni pomana".
Gore este convins ca e vorba de alta doamna, intrucat asta de care vorbeste el este "o cucoana cu nasul lung", care are o servitoare
"cam nebuna", Elisaveta. Afla de Ia carciumar ca si ea "s-a prapadit" in bombardamentul din 4 aprilie, atunci cand "s-a crezut ca e exercitiu, ca se anuntase si la radio". Bomba cazuse in fundul curtii, "in plin adapost" si s-a daramat si casa. Gore refuza cu fermitate varianta povestita de carciumar, se sterge nervos cu batista pe fata, crezand ca isi bate joc de el pentru ca bause
"adineauri doi litri de vin, pe nemancate". La randul lui, Gore ii relateaza carciumarului cum se certau cucoanele cu chiriasul lor in adapost, ca acesta nu platise chiria. Nedumerit, carciumarul ii spune ca "azi n-a fost nici o alarma".
Iancu Gcre este, asadar, un individ oarecare, obisnuit, usor vanitos dar om de cuvant si cinstit, "om de incredere", cu o dorinta puternica de a se inalta deasupra banalului, reprezentat de escrocul Paunescu. "O sa auziti de Iancu Gore", spune el amenintator in finalul nuvelei.
Profanul si sacrul sunt aici mai putin sugestive decat la Gavrilescu, ce a parcurs un drum initiatic dintre viata spre moarte, motivandu-se cu "firea de artist" si cu iubirea ("am iubit"). Iancu Gore, motivat numai pe plan etic, corect si cinstit, are inradacinate profund normele existentiale, fiind puternic ancorat la evenimentul cotidian din planul real. El refuza timpul memoriei, in care patrunde ;n mod enigmatic, continuand cu tarie sa creada in banal din neputinta de a suprapune cele doua planuri: profan si sacru. El iese din timpul real (carciumA) si intra in timpul spiritual (adapostuL), din lumea concreta in lumea fantastica, dar nu poate ramane, nu se poate initia din cauza ca este dominat de rational, de verosimil, de logica umana ("fugi, domnule, ca n-a murit!
").
Miraculosul exista in aceasta nuvela prin episodul adapostului, prin intrarea lui Gore intr-o alta lume (persoanele respective murisera la bombardamenT) si intr-un alt timp (trecusera 40 de zile de la moartea loR) si este sugerat de cateva elemente, cum ar fi caldura sufocanta, gestul repetat de a-si sterge fruntea cu batista, graba agitata, precum si tendinta permanenta de confesiune. Tipatul tinerei femei, care-1 striga pe Ionica, poate fi un simbol al formulei magice pentru iesirea din timp si spatiu. Gore este speriat de revelatie, se panicheaza si incearca o descarcare spirituala printr-o imprecatie profana ("Mama voastra de nebuni!
"), care vine ca o salvare a lui din lumea in care intrase si in care nu putea ramane.
Un alt scriitor contemporan cucerit de frumusetea fascinanta a fantasticului este Vasile Voiculescu. Universul prozei sale ilustreaza lumea arhaica, primitiva in care omul este puternic legat de animalele ce reprezinta totemul, vietuitoarele avand originea in peste. Fantasticul este realizat prin imbinarea dintre real si fabulosul folcloric, conducand catre primitivism, preistoria fiind implicata in contemporaneitate, cu trimitere spre o lume puternic individualizata.
Volumele de proza "Capul de zimbru", "Ultimul Berevoi" si "Iubire magica" (aparute postum, in 1966) se inscriu in literatura contemporana si ilustreaza o tara stranie si nebanuita, o lume straveche, in care Voiculescu este "un magician al fictiunii" (N.ManolescU). Din aceste volume fac parte povestiri ca "Amintiri despre pescuit", "Pescarul Amin", "Lostrita", "Ultimul Berevoi", "in mijlocul lupilor" etc.