Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



SINCRONISM SI DIFERENTIERE in literatura romana despre Sinteze literare



E. LOVINESCU



Primele manifestari critice ale lui E. LOVINESCU (1881-1943) apar in 1904 la ziarul Epoca si sunt incluse in doua volume intitulate timid Pasi pe nisip (1906). Tot de acum dateaza drama ibseniana De peste prag (1906) si un volum de Nuvele florentine (1907). De la Epoca, Lovinescu trece la Conorbiri critice si in 1909, 1910 vine cu alte volume, intitulate de data aceasta fara sfiala, dupa exemplul lui Maiorescu, Critice. isi trecuse intre timp doctoratul in litere la Sorbona (in comisie Alfred Croisset, Faguet, Gustave Lanson, Augustin Gazier, FougereS) cu teza J. J. Weiss etson oeuvre litteraire (1909, prefatata de E. FagueT) si lucrarea complimentara Les voyageurs frangais en Grece au XlX-e siecle (prefatata de Gustave FougereS). in dependenta la aceasta data de Mihail Dragomirescu si de critica impresionista franceza (Lemaitre, Anatole FrancE), Lovinescu divagheaza in jurul autorilor, fantazand (alt volum al sau din 1911 se cheama Scenete si fanteziI). Mai aplicate sunt monografiile Grigore M. Alexandrescu (1908) si C. Negrvzzi (1913), in spiritul Faguet, continuate in 1921 cu Gh. Asachi. Alte doua volume de Critice (1915-1916) si un roman, Aripa mortii (1913), incheie activitatea dinainte de razboi, bogata, nu si de mare ecou in epoca. El nu egaleaza, in epoca, prestigiul criticii lui Ibraileanu, nici n-are autoritatea lui Iorga, fiind chiar mar putin reputat decat Ilarie Chendi. Directia unor reviste ca si catedrele universitare fac faima lui Mihail Dragomirescu sau Ovid Densusianu mai mare decat a profesorului de liceu, de limbi clasice, temporar docent universitar, E. Lovinescu.

Adevarata magistratura a lui Lovinescu incepe in 1919, odata cu intemeierea revistei si a cenaclului Sburatorul, care vor aduna in jurul lor numerosi scriitori. Noua perioada debuteaza cu doua volume de jurnalistica in marginea epopeii si Pagini de razboi, si un volum de Epiloguri literare, toate din 1919. Urmeaza o actualizare a activitatii anterioare concretizata intr-o reeditare a primelor patru volume de Critice, in 1920, cu o alta distribuire a materiei, preciziuni asupra stilului propriu si reconsiderari (in limbajul criticului, revizuiri"). Doua noi volume, V-VI, apar in 1921, volumul VII in 1922, VIII si IX in 1923. in 1925, Lovinescu incepe o editie definitiva de Critice (a treia pentru primele cinci volumE) incheiata in 1929 cu volumul X (volumele VI si VII cu numai cate doua editii, volumele VIII-X nu s-au reeditat. in editie definitiva, volumele cuprind: I Istoria miscarii Samanatorului; II Ilustrari ale metodei impresioniste si jumatate din volum, Pe drumurile Eladei; III Critica impresionista privitoare mai mult la teatru; IV Ilustrari ale metodei impresioniste cu autori latini, italieni, spanioli si francezi (Faguet, WeisS); V Figurine impresioniste din Sburatorul; VI Revizuiri literare si morale (Maiorescu, Gherea, Vlahuta, Duiliu ZamfirescU); VII-VIII Articole despre literatura noua din Sburatorul (Rebreanu, Bratescu etC); IX Articole despre poezia noua" din Sburatorul; X Prefete la editii scolare din Creanga Alecsandri, Filimon, Ispirescu, Caragiale, Negruzzi, Odobescu, Eminescu.



Pentru a da un temei directiei sale critice, Lovinescu a simtit nevoia unei Istorii a civilizatiei romane moderne pe care a si elaborat-o intre 1924 si 1925 (I Fortele revolutionare; II Fortele reactionare; III Legile formarii civilizatiei romanesti modernE). Considerand dupa G. Tarde (Les lois de l imitation, 1890) ca esenta vietii sociale este de natura psihica, Lovinescu pune la baza proceselor sociale fenomenul imitatiei. Civilizatia se dezvolta datorita intai simularii (prin imitatie pura) si apoi stimularii (prin punerea in miscare a factorilor activi latentI). Asadar, civilizatia romaneasca s-a dezvoltat, nu prin asimilarea in spirit critic a fondului strain, cum credea Ibraileanu, prin transplantarea directa a formelor straine care apoi au stimulat aparitia fondului. Chiar daca Lovinescu are ideeajusta ca in evolutia sociala formele preceda fondul, explicatiile sale sunt de cele mai multe ori mecanice, de suprafata, nu coboara in adancime, ignora principiul ca evolutia sociala nu corespunde totdeauna cu cea culturala, care poate ramane in urma sau poate s-o ia inainte. Dar sa nu uitam ca avem a face cu un literat (clasicisT), sociolog amator, care pentru a justifica omogenizarea civilizatiei contemporane, interdependenta economica nivelatoare a vietii sociale si spirituale, recurge la ideea de saeculum (spirit al veaculuI) din Tacit. Indiferent daca evolutia sociala si morala au alte cauze, de sincronism, adica de o nevoie de cotem-poraneizare a creatiei nationale cu cea europeana si nu doar de o mimare a ei (Lovinescu invoca necesitatea diferentierii"), era normal sa se vorbeasca. Mai putin inspirate in teoria mutatiei valorilor estetice, lansata in 1929, odata cu cel de al X-Iea volum de Critice, in Istoria literaturii romane contemporane, VI. Punctul de plecare caduc, ar fi in biologul Hugo de Vries cu a sa Mutationstheorie (1901-1903), fundata pe observatii din lumea plantelor. Din faptul ca valorile estetice poarta o data, Lovinescu deduce ca sunt relative si fluctuante, ca ceea ce a placut ieri nu mai place azi, ca frumosul se perimeaza. Ibraileanu avea teoria salvatoare a selectiei literare, Lovinescu profeseaza un scepticism care 1-a dus la hazardata afirmatie ca nici Caragiale si nici Eminescu nu vor mai corespunde sensibilitatii epocii", la credinta ca Macedonski nu merita ni cet exces d honneur, ni cette indignite". Revizuirile" lui Lovinescu aveau uneori scopul de a demonstra supralicitarea unei opere in momentul aparitiei. Pentru el, Apus de soare de Delavrancea era mai mult un spectacol intr-un fotoliu".

Opera fundamentala de critica a lui Lovinescu este Istoria literaturii romane contemporane (I Evolutia ideologiei literare, 1926; II Evolutia criticii literare. 1926; III Evolutia poezieilirice, 1927; rVEvolutia poeziei epice, 1928; volumul al V-lea, rezervat teatrului n-a mai aparuT). Fiind vorba doar de un sfert de secol, istoria e mai mult un tablou al literaturii contemporane, impartita aceasta pe ideologie si critica (sectoare ce se puteau unI), poezie lirica (termen tautologiC) si poezie epica (ceea ce pentru proza e un termen contradictoriu si restrictiV). Un prim merit al lui Lovinescu este acela de a fi pus ordine in literatura romana din primul sfert al veacului XX, nevazuta pana la el de nimeni in totalitate si de a fi venit cu o scara de valori in genere acceptabila, disociind esteticul de etic si etnic. Opera are dezavantajul ca opreste in 1925-1928 prezentarea unor scriitori in plina desfasurare. Neajunsul e in parte inlaturat in compendiul din 1937, Istoria Literaturii romane contemporane. 1900-193 7, unde primele doua volume se unifica sub titlul Evolutia ideologiei literare si unde apare si un capitol cu Evolutia poeziei dramatice. Injustitii lovinesciene: Lui Sadoveanuii obiecteaza insuficienta creatiei", lipsa de psihologie", lipsa de relief a tratarii vietii de provincie, zugravirea iubirii numai in aspectul ei fizic". In plus Lovinescu analizand programul samanatorist si pe cel poporanist aprioric, le condamna in bloc ca si cum scriitorii, Sadoveanu intre altii, erau obligati sa le respecte aidoma in operele lor. Lui Camil Petrescu, i se gaseste lipsa de aplicatie stilistica" si lipsa de unitate de compozitie", despre poezia lui Al. A. Philippide aflam dintr-o jumatate de pagina ca lipsita in genere de emotivitate, nu comunica". O eroare este desigur compararea lui Bacovia cu Camil Baltazar in defavoarea primului. La Bacovia atmosfera iese dintr-o notatie sobra, bizara, de un simplism vadit" in vreme ce la Baltazar ea provine din imagini caracterizate prin noutate" si omogenitate".

Asa-ziseleM?mon7ale lui E. Lovinescu(11910-1916,1930; II1916-1930-1932; III, 1937; IV 1941) nu sunt propriu-zis memorii ci portrete scene din viata literara" cum se intituleaza al treilea volum (al patrulea poarta titlul Aqua fortE). Autorul e un observator malitios, necrutator cu altii si generos doar cu el insusi, capabil insa de a nara cu haz anecdote auzite sau traite. Scriitorul nu e un moralist, nu se ridica de la particular la generalca La Bruyere spre a crea tipuri, e insa un excelent pictor al universului domestic, concurand in cateva pagini din Aqua forte pe Arghezi. Nici ca romancier Lovinescu e un caracterolog, ci un analist nutrit din propria-i biografie si psihologie. Andrei Negrea din Viata dubla (1927), roman rezultat din doua naratiuni anterioare, Comedia dragostei si Lulu (1920), ca si Anton Klentze din Bizu (1932), roman continuat cu Firu-n patru (1934) Diana (1936), Mili (1937) si Acord final (1938), fiind o travestire a autorului insusi, personaj dezadaptat, retractil, cazuist si anxios, cu functiile de relatie reprimate. Alte doua romane, Mite si Balauca (1935), au ca erou pe Eminescu in doua din episoadele vietii sale sentimentale cu Mite Kremnitz si Veronica Miele, in realitate pe acelasi Bizu, un abulic inaltat aici la conditia geniului: Ultimele scrieri ale lui Lovinescu sunt o monografie cam expozitiva despre T. Maior eseu (I-II, 1940), un mic studiu despre P. P. Carp, critic literar si literat (1941), doua volume relativ la T. Maiorescu si contemporanii lui (1943-1944) si un volum privind pe T. Maiorescu si posteritatea lui critica (1943), unde autorul isi fixeaza singur locul in a doua generatie de critici maiorescieni (adevarul e ca era doar cu zece ani mai tanar decat Ibraileanu, care i-a cedat, ce-i drept, magistratura, murind in 1936).



PERPESSICIUS



Primul si al doilea volum de critica ale lui PERPESSICIUS (1891-1971) Repertoriu critic (1925) si Mentiuni critice (I, 1928), se interfereaza cu doua volume de versuri. Scut si targa (1926) si Itinerar sentimental (1932), lasand impresia unei ezitari intre critica si poezie, a unei inclinari mai mult catre poezie, decat catre critica. Din spita lui Verhaeren trecut prin Rimbaud, in Scut si targa, e un poet simbolist clasicizant, livresc, in linia lui Henry de Regnier, parafrazand voit superficial pe Horatiu intr-o Oda catre Postumus (Vai!

    Postume, Postume, cum mai trec anii!

    / Ce sarbezi si iute mai trec, si, sarmanii / De noi cat trudim si ne zbatem in viata"). Mai departe, Perpessicius se dedica cu o bunavuinta universala, cum zice Lovinescu, criticii foiletonistice, excursiilor literare, dupa modelul lui Remy de Gourmont din Promenades litteraires, recenzand cu voluptate sau cu sarcasm tot ce-i cade in mana, indeosebi poeti consacrati sau debutanti, in simpatice horbote stilistice, in care judecata de valoare cade pe al doilea plan. Rodul acestor itinerarii critice nu sunt numai cele cinci volume de Mentiuni critice tiparite pana in 1946 (II, seria 1934; III, seria 1936; IV, seria 1938; V, seria 1946), ci si postumele VI, seria 1934-1936; VII, seria 1938-1940: VIII, seria 1940-1942; IX, seria 1962-1944 si X-XII, seria 1944-1947, continuata cu Mentiuni de istoriografie literara si folclor (1948-1957; II, 1957-1960; III, 1958-1962; IV 1963-1967), Memorial de ziaristicii (1,1970), Lecturi intermitente (1971) si Eminesciana (1971) la care trebuie sa adaugam Dictando divers (1940) si un Jurnal de lector (1944) Prozator delectabil in critica. Perpessicius a lasat in faza de proiect romanele insistent anuntatei/nor academic si Fatma sau focul de paie (din care au aparut fragmentE), ducand la capat din editia operei eminesciene care i se incredintase numai poezia (I, Poezii antume, 1939; II-III note si variante, 1943-1944; IV poezii postume, 1952; V note si variante, 1958; VI Literatura populara, 1963) si o editie revazuta prezentata in trei volume {Opere alese, 1964-1965), reeditata cu imbunatatiri postum, in 1973.



TUDOR VIANU



Profesor universitar de estetica, apoi de literatura universala si comparata, TUDOR VIANU (1898-1964), elev al lui Karl Groos, doctor in filozofie de la Tubingen cu teza Das Wertungsproblem in Schillers Poetic (1923), este autorul primului tratat romanesc modern de Estetica (1934-1936), reeditat in 1939,1945 si 1968. A publicat de asemenea o Introducere in teoria valorilor (1942) si un curs de Filozofia culturii (1944). Conceptia estetica a lui Tudor Vianu este rationalist-activista. Arta e un produs constient al actiunii umane pus in serviciul omului care polarizeaza idealul infinit al tuturor idealurilor menite sa antreneze progresul ratiunii. Acest umanism integral sta la baza tuturor operelor cu caracter teoretic sau aplicativ ale lui Tudor Vianu, publicate incepand din 1925 {Dualismul artei si Fragmente moderne, Arta si frumosul, 1931; Idealul clasic al omului, 1934; Generatie si creatie, Filozofie si poezie, 193 7; Studii de filozofie si estetica, 193 9; Figuri si forme literare, 1946 etC). Renuntand dupa un scurt exercitiu la critica foiletonistica din care a rezultat volumul Masca timpului (1926), Tudor Vianu s-a consacrat studiului sistematic al scriitorilor romani fundamentali {Poezia lui Eminescu, 1930; IonBarbu, (1935) a caror adancime o sondeaza cu instrumentele unei superioare reflectii pe marginea textului, vazut in context universal. in Arta prozatorilor romanii (1941), mij loacele sunt puse la dispozitie de metoda stilistica a lui Vossler si Spitzer. Analizele minutioase, chiar meticuloase se insumeaza in categorii, rapind in parte nota individualitatilor, dar avand meritul de a observa aparitia si evolutia unor modalitati generale de creatie. Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, si E. Lovinescu in Trei critici literari; Titu Maiorescu indeosebi in capitolul despre Junimea dintr-o Istorie a literaturii romane moderne (1944), in colaborare, Alexandru Macedonski in studiul introductiv la o editie de Opere inceputa in 1939 si terminata in 1946. A. I. Odobescu, de asemenea studiu introductiv la o editie, sunt prezentari elevate de o mare rigoare intelectuala. Eseul Arghezi, poet al omului {1964) contine analize literare remarcabile, model. Majoritatea lucrarilor lui Tudor Vianu sunt adunate in volumele Studii de literatura universala si comparata (1960) si Studii de literatura romana, incredintate tiparului de el, aparute postum, in 1965.



POMPILIU CONSTANTINESCU



Intrat in scena in momentul in care mentorul sau. E. Lovinescu, al carui stil, din faza lepadarii podoabelor, si-1 insusise, tocmai iesea, consacrandu-se sintezei, POMPILIU CONSTANTINESCU (1901-1946), este vreme de aproape doua decenii cronicarul literar cel mai harnic alaturi de Perpessicius, de care il desparte o mai mare decizie in atitudine si un curaj de a spune lucrurile, civilizat desigur, direct, fara intermediul metaforei demn de subliniat. E la mijloc si o anume agresivitate tipica la tineri, chiar si la cei mai onesti, cum era neindoios Pompiliu Constantinescu, dar si o intoleranta dogmatica increderea absoluta in principii si criterii la care operele trebuie raportate nedezmintit. Pompiliu Constantinescu stie de la Lovinescu ca esteticul nu se confunda cu eticul sau etnicul, vrea sa descopere neaparat idealul in fenomenal, realul in fantastic. Primele sale volume, Miscarea literara (1927) si Opere si autori (1928), sunt prea lineare in observatii si prea indatorate magistrului in opinii. Ce e drept, Pompiliu Constantinescu s-a desprins curand de inrauririle straine, pana la a deveni total independent si a-si cenzura chiar maestrul (era posibil la SburatoruL). Acest lucru se poate spune despre volumele urmatoare, intitulate, primul, fara sfiala, Critice (1933), al doilea, Figuri literare^(1938). Criticul e acum un mare cititor al lui Sainte-Beuve din care a tradus. In eseul despre Tudor Arghezi din 1940, Pompiliu Constantinescu incearca o biografie spirituala", intelegand prin poezie o figurare a configurarii morale", cu alte cuvinte atitudidinile sufletesti care stau la baza creatiei. Interpretarea e, in chip neasteptat, filozofic-teologala, cu multi termeni imprumutati din gandirea lui Lucian Blaga, ceea ce face ca poezia Im Arghezi sa se confunde uneori cu aceea autorului Cunoasterii luciferice. Criticul spune lucruri adevarate despre psalmi, iubire, moarte, natura la Arghezi, lasand totusi destule alte compartimente ale liricii de pana in 1939 nelamurite. Si intr-un volum aparut postum, Eseuri critice (1947), Pompiliu Costantinescu interpreteaza prin acelasi Blaga pe Eminescu (lui Dan-Dionis Marele Anonim," ii aplica cenzura transcedenta").



GH. BRA,ESCU



Umorist si ironist de spirit maiorul apoi generalul in rezerva GH. BRA,ESCU (1871-1949) gasi, dupa ce publicase la Iasi in 1918 un volumas de nuvele" umoristice, Vine doamna si domnul gheneral, un loc statornic in cenaclul lui Lovinescu, Sburatorul, al carui prozator comic deveni. Se specializase in schite umoristice din viata cazona, pe urmele lui Bacalbasa, intemeiat pe observatie si experienta proprie. Eroul sau din volumele urmatoare {MaiorulBotan, 1921; Cum sunt ei, 1922; Doi vulpoi, 1923; Nuvele, Schite vesele, 1929; Un scos din pepeni, 1926; Alte schite vesele, 1928; La clubul decavatilor, 1929) e afemeiat cartofor, pretins as in arta militara, la zi cu regulamentele a caror aplicare fara murmur o cere, foarte deconcertat cand una din metode nu da roade, in care caz o inlocuieste cu bataia, sensibil la adulatii si la randul sau lingusitor, cu superiorii. Momentul cheie in dezvaluirea slabiciunilor il constituie inspectia generalului cand toti se dau peste cap sa iasa bine, ascunzand pe cat posibil lipsurile. Dupa ce a fost purtat peste tot fara crutare, un general are o clipa de odihna la infirmerie, unde intreaba glumind daca au radiu. La regretul politicos al doctorului, comandantul regimentului ordona: Cumpara, domnule cateva kilograme sa se gaseasca". Dialogurile sunt caragialesti. Colonelul Popescu, in curs de avansare, e felicitat dupa un toast de colonelul Ionescu: Frumos ati vorbit, domnule gheneral!

    - Ti-a placut? -Fain!

    - Da ofiterii? - Au ramas tampiti." Gh. Braescu s-a hazardat cu mai putin succes si in roman, observand automatismul mediului familial sau monden (Mos Belea, 1927, dezvoltarea schitei omonime: Conasii, 1935; Margot, 1992, cu portretul unei alte doamne BovarY). Interesante in rememorarile din Amintiri (1937) si Primii si ultimii pasi (1939), narand evenimente deosebite (a facut parte din Legiunea straina). A publicat prin reviste comedia in trei acte Ministerul, terminata in 1942.



HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU



Primele proze ale HORTENSIEI PAPADAT-BENGESCU (1876-1955), culese in volumul Ape adanci (1919) contin pagini fine de introspectie, senzatii si impresii inedite, scutite de conventii, salutate pentru aceste motive la aparitie de G. Ibraileanu. Trecand de la Viata Romaneasca la Sburatorul scriitoarea s-a bucurat de atentia lui E. Lovinescu, din indemnul si in calauzirea caruia a scris in continuare, evoluand de la narcisism la obiectivitate, de la autoanaliza la creatie. in cele trei nuvele din Sfinxul (Lui Don Juan in eternitate. Pe cine a iubit Alisia? si Romanul AdrianeI) ca si in Femeia in fata oglinzii (Agonie. Voluptate, BasmE), amandoua din 1921, sunt prefigurari ale scrierilor ulterioare (de pilda in Romanul Adrianei eroina se indragosteste de directorul sanatoriului unde e internata). De altfel, aceste proze erau precedate de o piesa de teatru, comedia sociala in cinci acte Batranul (1920), studiu al relatiilor dintre soti, a imposibilitatii refacerii armoniei dupa o lunga neglijare a femeii care cauta zadarnic compensatii in afara concubinului, gasindu-le partial in comunicarea cu batranul socru savant, devenit nepasator fata de progenitura sa hibrida, nedorita. Se pare ca Hortensia Papadat-Bergescu voia sa scrie de la inceput teatru (alta piesa, A cazut o stea, e din 1915), nerenuntand la dramaturgie nici mai tarziu (Medievala, 1930; Sora mea, Ana neterminata). O trecere spre roman indica lungul reportaj (Balaurul 1923) cu observatiile pe viu ale unei surori de caritate asupra ranitilor dintr-un tren in vremea razboiului si alte nuvele din volumele Romanta provinciala (1925) si Desenuri tragice (1927).

Ca autoarea ar fi avut din capul locului intentia de a scrie un roman ciclic nu se putea deduce din Fecioarele despletite (1926), al carui model nu era nici Comedia umana a lui Balzac, nici scria Les Rougon - Macquart a lui Zola, nici Romanul Comanestenilor al lui Duiliu Zamfirescu, nici romanul lui Proust. Autorul despre care Hortensia Papadat-Bengescu gasea necesar sa scrie in 1913 in Viata Romaneasca era Marcel Prevost cu ale sale Les Vierges fortes (1908). Mai tarziu va scrie despre romanul lui Jacques Chardonne, Eva ou le Journal interrompu (1930). Unele analogii s-ar putea face intre romanciera romana si Virginia Wolf, al carei roman Mrs. Dalloway (1925) profita de Ulysse a lui Joyce. In Fecioarele despletite (1926) faptele sunt relatate printr-un alter-ego al seri itoarei personajul Mini. Acesta crede in realitatea concreta a sufletului, in materialitatea nu numai a manifestarilor exterioare, dar si a dispozitiilor interioare. De unde expresia ambigua de trup sufletesc", reflex si tipar al unei anumite conformatii psihofizice. Romanciera crede, nici vorba ca exista o corespondenta, intre infatisarea morala si cea corporala prima determinand-o pe cea de a doua. Astfel Lenora, personajul principal din Fecioare despletite, femeie care nu aspira decat la o viata fericita printr-o buna casatorie, are o figura de papusa de Nurenberg, cu gura rosie si mica, cu obrajii de portelan roz". Dupa o prima incercare, ratata, Lenora se marita cu mosierul Doru Hallipa, exemplar uman ireprosabil, frumos si sanatos, proprietar al domeniului Prundeni, cu care va aduce pe lume doua fete, pe Elena si Coca-Aime, si doi baieti gemeni, cretini. Alta fata, Mika-Le, o pocitanie, este rodul coabitarii Lenorei intr-un moment de uitare de sine cu un zidar italo-african. Echilibrul sufletesc si trupesc al Lenorei se prabuseste in momentul cand fata mai mare, Elena, rupe logodna cu printul imaginar Maxentiu din cauza imixtiunii lacustei" Mika-Le. In loc sa repudieze pe aceasta din urma, Lenora e cuprinsa in chip inexplicabil de repulsie fata de sotul ei, caruia, fara nici o nevoie, ii marturiseste pacatul, dovada a unor impulsuri morbide. Acesta ar fi romanul maririi si decaderii familiei Hallipa. Motivarile morale si sociale ale intamplarilor sunt adancite in romanul Concert din muzica de Bach (1927). Lenora era fiica unui perceptor din Mizil, fiica ei Elena, mult emancipata, isi permite sa respinga un print si sa se marite cu industriasul, directorul de banca si presedintele mai multor consilii de administratie, Draganescu, alt Doru Hallipa, ce va deveni in scurt timp simplu print consort, intrucat snoaba Elena isi va indrepta atentia catre muzicianul Victor Marcian, organizatorul concertelor din casa sa, varul lui Maxentiu, dominat de Ada Razu, o imbogatita din speculatii cu faina, cu care s-a insurat. Elena e melomana, Ada e tenismana, amazoana cu cai de curse si cu maestru de echitatie in persoana lui Lica Trubadurul, fratele vitreg al Leonorei, fost plutonier, Bel Ami, Don Juan de mahala, tingau, ceea ce n-o impiedica pe Ada, ea insasi bruna la fata, gasperita", sa si-1 ia amant. Incapabil de a-si stapani nevasta, tuberculosul Maxentiu descoperind tardiv pe Elena, se consoleaza cu teribila Mika-Le, care urmareste totodata cu asiduitatile ei pe pictorul Greg. Clanul Elenei Draganescu reuneste, in fine, pe doctorul conferentiar Rim si sotia sa, doctor mamos Lina, care a facut inainte de casatorie o fata cu Lica Trubadurul, pe dolofana Sia, amanta nu numai a gemenilor Hallipa, dar si a tatalui ei vitreg. Chiar daca aversiunea autoarei fata de toti acesti eroi nu e suficient de acoperita, creatia nu se poate nega. Avem un tablou al pretinsei lumi bune, snobe, tinand la protocol, cu toate obstacolele ce i se ivesc in cale. Elena e sora cu Mika-Le, Maxentiu s-a imbolnavit de o boala prea putin nobila. Destinele personajelor sunt urmarite in continuare in Drumul ascuns (1933). Aspiratiile in romanele anterioare erau de a trai bine, aici sunt de a muri bine. Lenora, despartita de Doru Hallipa, caruia i-a plasat o vara, pe Eliza, se interneaza in sanatoriul doctorului german Walter, alt Bel Ami, fost intretinut al unui multimilionare, Salema Ephraim. Neurastenica Lenora mai are farmece pentru a cuceri un medic care o ia de nevasta, dar apoi da intr-un cancer pe care, inconstienta, il ascunde. ii va lua locul Coca-Aime, crescuta intr-un pension din Viena, temperament aprins, amatoare de receptii somptuoase, indiferenta la suferintele mamei, cultivand relatiile din lumea buna ca si pe cele interlope cu surorile Persu si baietii de la Sport-Club. Lenora moare si Elena se intoarce din Elvetia unde urmase pe Marcian spre a participa la inmormantarea lui Draganescu, decedat de o boala de cord in splendidul sanatoriu al doctorului Walter, inainte de a fi fost nevoita sa divorteze. Doctorul e silit sa constate ca a sosit cu cea mai corecta graba" si ca ar face cu el o pereche de oameni, stiind sa-si controleze pasiunile, exemplara. Ciclul, daca un ciclu e, s-ar fi putut opri aici. Autoarea 1-a continuat, fara necesitate, in Radacini (193 8), unde vedem ca Elena Draganescu se intoarce la Prundeni spre a se ocupa de averea sotului decedat. isi iesise din fire un timp pentru un artist, dar acum se simtea vaduva cu indatoriri fata de tata Tana. cumnata, fata de familie. Alte episoade ies din sfera celorlalte trei romane sau au cu ele o legatura mai mica. Reapare Nory Baldovin, prietena Lenorei, din Fecioarele despletite, fiica lui Dinu Baldovin cu fata unui vechil, sora cu Dia. Aceasta a crescut prin pensioane straine insotita de o guvernanta, Madeleine, Mado, sfinxa", ridicata de jos si maritata apoi cu doctorul Titu Vasiliu zis Caro. Frigida Nory e colportoare de stiri, invidioasa si intriganta. Pune la cale o legatura intre Dia si Caro, nedusa pana la capat, spre a dezvalui totul Madonei, o hemo-filica. Are ea insasi o aventura dezamagitoare cu judecatorul supleant Coti Pascu, fratele studentei mitomane si erotomane Aneta Pascu, o isterica. Mado lasa Diei o mostenire in Elvetia unde aceasta se intalneste cu Marcian fara urmari. Ada Razu, maritata dupa moartea lui Maxentiu cu Lica Trubadurul, divorteaza, traind dintr-o pensie oferita de Elena Draganescu. La Lica atenteaza finalmente, fara succes, Mika-Le. Nory se retrage in cele din urma spre radacini, la mosia Garla. intr-un alt roman, publicat partial, doctorul Walter moare experimentand o otrava care ar fi provocat moartea naturala (antidotul n-are efecT). Eroina romanului Straina ar fi fost Ina, fiica adoptiva a lui Marcian. O idee unica a romanului Hortensiei Papadat-Bengcscu nu se vede. in Radacini faptele sunt relatate retrospectiv, insa nu dupa metoda proustiana. Tot fara o idee precisa e romanul Logodnicul (1935). Costel Petrescu, tanar provincial, dornic de a patrunde in lumea de sus, accepta un mariaj cu o femeie dintr-o casa de moravuri obscure, patronata de Nenea. Femeia il paraseste si, insurat cu sora ei, o dizgratiata care face un teribil ulcer stomacal, eroul se trezeste un milos, prefacut de bunavoie in infirmier al bolnavei. Insistenta in descrierea maladiei e penibila si absurda. Exista la Hortensia Papadat-Bengescu o inraurire a romanului naturalist francez, mai ales a lui Maupassant.



CAMIL PETRESCU



Desi se pare ca incepuse cu teatru, CAMIL PETRESCU (1894-1957) a debutat editorial eu Versuri, in 1923. Voia in acest jurnal de razboi sa ofere un mesaj catre capatul lumii, intelegand prin poezii un ecou transcedental, al veciniciei", o cunoastere plastica", idei vazute si traduse in magini. intr-adevar, in Ciclul mortii" sunt imagini terifiante ale razboiului nimicitor al vietii, poetul posedand in chip exceptional darul de a vedea in contingent transcedentul si in transcedent contingenta (Eu sunt dintre acei / Cu ochi halucinati si mistuiti launtric. / Cu sufletul marit / Caci am vazut idei"). Dupa ciclul Transcedental ia, publicat in 1931, dar compus in 1926, poetul n-a mai scris decat poemul eroi-comic Papuciada, in ultimii ani ai vietii. Pasiunea pentru teatru a fost mai puternica. Ar fi scris intre 1916 si 1926 nu mai putin de sase piese de teatru, din care prima, Jocul ielelor, terminata in 1918, a fost publicata si desigur refacuta in 1945. Piesa Act venetian, din 1919, publicata in 1930, a fost sporita de la un act la trei, in 1945. Is-a reprezentat intai Suflete tari, in 1922, publicata in 1925,apoi in 1926 Mioara, publicata in 1930. Comedia Mitica Popescu, scrisa in 1926, s-a publicat in 1928, dar nu s-a reprezentat pana in 1938, iar Danton, scrisa in 1924, 1925 si publicata in 1931, nu s-a reprezentat in timpul vietii autorului. Putini se asteptau ca in 1930 Cam ii Petrescu sa treaca brusc la roman. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi si Patul lui Procust (1933), romane capitale, nu i-au adus scriitorului laurii scontati, de unde polemica cu E. Lovinescu {Eugen Lovinescu sub zodia seninatatii imperturbabile, 1933) si conferinta din 1933, Noua structura si opera lui Marcel Proust (reprodusa in Teze si antiteze, 1936). Tehnica romanului modern, sustine aici Camil Petrescu, a suferit o serioasa mutatie odata cu A la recherche du tempsperdu. Aparitia noilor sisteme filozofice si psihologice, a Lebensphilosophiei voluntariste si vitaliste, a stiintelor spiritului bizuite pe notiunile de Verstehert (intelegerE) si Erlebniss (trairE), a psihologiei formei, Gestaltpsychologie (creatiile culturale nu sunt subsumari de elemente, ci intreguri, eul nu e o suma de senzatii, versul e mai mult decat sirul de cuvintE), a intuitionismului lui Bergson si a fenomenologiei lui Husserl, a determinat o modificare radicala in structura romanului. in locul cartezianului cogito bergsonianul video. Autorul nu mai imagineaza, ci vede, intra in concret, in fluxul constiintei, singura realitate autentica, esentiala. Nu rememoreaza ci traieste amintirile actualizate afectiv, purtand o semnificatie. La Proust, chiar cand accentul cade pe cunoastere, memoria e calauzita de o structura afectiva care este cimentul operei lui intregi. Romanul clasic cunostea o prezentare a personajelor, imbogatirea lor treptata, debutul unui conflict, o culminatie a actiunii si epilogul. Romanul proustian cuprinde lantul subiectiv si spontan, nedirijat, al unor amintiri involuntare, colorate afectiv, nu organizate dupa un plan stabilit in manualele de poetica, sistematizat ca o constructie arhitectonica. Un roman ticluit dupa scheme si canoane clasice i se pare lui Camil Petrescu cu totul fals. La fel de artificial este dupa el romanul ridicat pe formale asociatiei de senzatii, tip Ulysse de James Joyce. Pentru Camil Petrescu memoria involuntara e singurul instrument in stare sa reprezinte realitatea concreta, originara". Realitatea astfel obtinuta e numai dedusa, o propunere de realitate, nu o realitate autentica. El nu se intereseaza ca romancier de compozitie si e anticalofil pentru ca fluxul amintirilor trebuie lasat sa se desfasoare liber, indiferent daca fraza se strica si aliniatele se lungesc. Filozoficeste, scriitorul se fixeaza pe pozitia fenomenologica rezumata in termenii cheie: substantialitate (la Husserl: obiectivitatea realelor, idealitate sau substanta, WesenheiT) si autenticitate (la Huserl: viziune a esentei, intuitie, WesenschaU). Autorul Transcedentaliei era deci in poezie, ca expresionistii, pentru reprezentarea esentelor, iar in teatru pentru conditionarea actiunii de acte de cunoastere, de revelatii succesive, de noi orizonturi in constiinta personajelor primordiale". Fata de cea mai mare tensiune, scrie Camil Petrescu intr-o Addenda din 1945 la Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici din Teze si antiteze, eterna nevoie de absolut, in loc deci ca fie orientata in afara, spre certitudini si explicatii teomorfe, este intoarsa spre sferele cele mai adanci ale constiintei pure insasi, sprijinul absolut fiind solicitat in interior si imposibilitatea de a gasi certitudini aci provoaca drama." Toti eroii dramelor lui Camil Petrescu sunt niste insetati de absolut, intransigenti, Gelu Ruscanu, directorul ziarului Dreptatea sociala din Jocul ielelor, adeptul dreptatii absolute, un fel de Saint-Just. Vrea sa publice o scrisoare compromitatoare pentru un ministru, chiar daca acesta a salvat onoarea tatalui sau sinucis. Deoarece partidul ii impune sa renunte, pentru ca un tovaras inchis sa fie eliberat. Ruscanu se sinucide, neintelegand ca dreptatea absoluta nu e posibila in contingent. Contele Pietro Gralla crede a fi descoperit in Alta femeia ideala, a fi realizat absolutul iubirii. Alta il tradeaza si vrea chiar sa-1 ucida spre a-si salva amantul. Acesta aduce argumentul ca absolutul e risipit in toate femeile, nu poate fi intrunit de o singura femeie, si Gralla se consoleaza ca nu femeia 1-a inselat ci el s-a inselat asupra ei (Act venetiaN). Andrei Pietraru, bibliotecar in casa seniorului Matei Boiu-Dorcani se indragosteste de fiica lui Ioana, si cu toate ca dispretuit, o cucereste printr-o declaratie de iubire irezistibila, naucitoare. Cand apoi e surprins de Ioana ca saruta o camerista (prietena care-si ratase viata pentru eL) ameninta ca se va sinucide, daca e socotit vinovat (nu erA), si fiindca e ca si el, neinduplecata, se impusca (Suflete tarI). Pictorul Radu Valimareanu si-a pierdut un ochi batandu-se pentru Mioara in duel. Mioara il ia de sot, dar curand mariajul cu singuratatea lui in doi o plictiseste. Incompatibilitatea de structura e fara iesire. Radu nu izbuteste sa fie frivol. Mioara nu are vocatia jertfei. Despartirea inevitabila se produce, moment dramatic ingenios, dupa ce Mioara asteapta la sfarsit intr-o convorbire ca Radu s-o repudieze. Substanta dramei, poate mai potrivita intr-un roman, a dat autorului prilejul apararii sale in amintitul Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici, sarja a spectacolelor teatrale de dupa razboi de Ia noi. Piesa intitulata acum Mioara sau toata lumea e sincera la 20 de ani, a fost reluata in 1943 in regie proprie, fara sa inlature ideea ca e o piesa mai mult de lectura (din cauza multiplelor indicatii regizorale, imposibil de realizat de actorI). Asemenea indicatii abunda si in admirabila reconstituire dramatica in 5 acte", Danton. Desigur, nicaieri mai mult decat in marile inclestari ale Revolutiei franceze, Camil Petrescu nu ar fi gasit motive pentru teatrul sau absolut, nici un erou nu ar fi intruchipat mai bine ideea de personalitate si de prezenta in constiinta ca aceea a lui Danton, pe care Michelet il numea un Pluton al elocventei, si pe care toti (L. Madelin intre altiI) l-au descris drept un spirit incult, dar mare, un lenes, impetuos, accesibil sentimentelor bune ca si celor rele, un epicureu capabil de atrocitati, constient, desi nu orgolios, de rolul sau, putand spune cu naturalete calaului: Tu montreras ma tete au peuple, elle en vaut la peine". Danton al lui Camil Petrescu, un vitalist in conflict cu cerebralul fanatic Robespiere, nu e identic cu cel din istorie, este insa o creatie a dramaturgului care ar fi putut spune: Danton, c est moi!

    Comediile sunt polemice. Mitica Popescu e o reabilitare a personajului caragialean Mitica, nu doar amator de glume si farse, puslama sentimentala, ci capabil de sentimente adanci, de candoare si inocenta, in stare sa infranga prin seriozitate si perseverenta aroganta Georgetei Demetriad, patroana bancii la care lucreaza. Iata femeia pe care o iubesc (reprezentata in 1944) da o replica teatrului pirandellian in care personalitatea e ceea ce vedem noi in ea (de pilda Cosi e se vi pare, 1916). Respins de cantareata de varieteu Bella, Mihai Stanculescu incearca sa se inece. Salvat si internat in spitalul de psihiatrie al doctorului Omu, Mihai e supus la un tratament special. I se trec prin fata fragmente combinate din Bella (care are o sora geamana, Ana, in spitaL) pana ce, cu intuitia neasemanata a indragostitului si setea lui mortala de fiinta iubita", va spune; iata femeia pe care o iubesc. Mihai crede ca Ana e Bella si convins ca nu mai poate iubi o femeie decazuta se inchide in el insusi. Un doctor ii dezvaluie adevarul si Mihai are din nou nostalgia cantaretei. Atunci Ana da halatul de medicinista de pe ea si canta, Mihai crede ca e Bella, doctorul Omu insusi o confunda cu sora ei, insa ea, care se indragostise de pacient, declara ca e Anabella (si Ana si BellA). Situatia e inversata in Profesor doctor Omu vindeca de dragoste (1946). Concediata de profesor, asistenta Maria Sinu se arunca in lac. Salvata, va deveni sotia doctorului, dar acesta gelozind-o fara rost, il paraseste. Cineva pretinde ca dragostea e nevoia de a-ti afirma eul si a proteja pe cineva. Cand doctorul Om ii explica acest lucru Mariei, sotia il trage brusc cu ea acasa, mai ales ca va avea un copil si sotii vor avea amandoi ce sa protejeze. DonaDiana (1947), comedie in gustul Renasterii, interpreteaza (in versurI) El desden con el desden de Agustin Moreto prin PrincipessaFilosofa de Carlo Gozzi. Ultimele doua piese ale lui Camil Petrescu sunt doua reconstituiri dramatice", Balcescu (1948) si Caragiale in vremea lui (1957), cu defectul de a caricaturiza in prima pe Eliade Radulescu, iar in a doua, pe Titu Maiorescu. O comedie, Aici se repara ieftin roata norocului, despre actul insurectiei din 1944, a ramas neterminata.



Comparat in chip nedrept cu Mihai Sorbul si Caton Theodorian in teatru, Camil Petrescu a trebuit sa fie socotit absolut nou in roman, cu toate ca si aici i se imputa, lui care era impotriva compozitiei, lipsa de aplicatie stilistica". Ce-i drept, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi reuneste doua romane, cum se poate deduce si din titlu, doua experiente in plan existential ale aceluiasi erou, Stefan Gheorghidiu, care-si expune, retraind si autoobservandu-se, actualizand efectiv faptele prin functia memoriei involuntare, la persoana intai, dragostea exacerbata de gelozie pentru o fiinta frivola, Ella, urmata de calvarul participarii la razboi, echivalent cu o trezire la realitate. Daca romanul geloziei e in spiritul Du cote de chez Swann de Proust, romanul razboiului, infatisat pentru autenticitate ca un simplu jurnal de campanie (in continuarea versurilor din Ciclul mortiI) urmeaza tehnica stendhaliana din La Chartreuse de Parme. Oricate obiectii s-ar aduce, ca femeia e vazuta cu aversiune, ca o fiinta josnica, lacoma de placeri, incapabila de reflectii si de sacrificiu, labila si tradatoare, ori ca razboiul e privit ca o aventura tragicomica, grotesca, provocand mai curand lasitatea decat curajul, frica animalica, dementa in locul ratiunii, cu greu s-ar putea nega capacitatea autorului de a scruta profunzimile sufletului omenesc, misterul sentimentelor, imprevizibilitatea faptelor, neputinta controlarii si reprimarii pornirilor. Oricat eroii n-au ca in romanul clasic o existenta obiectiva, ci una strict dependenta de creator si rememorarea pur afectiva a faptelor nu e finalizata, intuitia repune in drepturi lumea interioara in roman, bineinteles cata vreme cu adevarat intuitie esentiala, transformarea in concret a abstractiei, individualizare a generalului si nu simpla reductie fenomenologica, punere a lumii exterioare in paranteza (Camil Petrescu insusi arata ca termenul husserlian Wesenschau a dat loc la interpretari confuze si ca raportul dintre ratiune si intuitie e mult mai complex decat ne apare la prima vedere, opozitia lor nefiind chiar atat de categorica).



Patul lui Procust rupe si mai mult cu tehnica romanului clasic auctorial. Romancierul nu stie nimic in prealabil despre eroii sai, le intocmeste dosarul existentei apeland la documente, scrisorile trimise de gazetarul poet George Demetru Ladima, ulterior sinucis, actritei Emilia Rachitaru, jurnalul aviatorului Fred Vasilescu, amant si el, mai rece, al aceleiasi femei, mort intr-un accident nelamurit, fascinat mai inainte, dar evitand-o, pe doamna T., femeie enigmatica, indragostita de el in chip torturant, dupa cum marturiseste in niste scrisori solicitate (dosarul" e provocat de autoR), fragmente de articole si versuri ale aceluiasi Ladima (cinci poezii, prima fiind intitulata Patul lui Procust sunt reproduse in editia de Versuri postfatata de Camil Petrescu, in 1957). Dramele eroilor pe care dragostea ii schingiuieste ca intr-un pat al lui Procust sunt retraite prin aceeasi interventie a memoriei involuntare, afective. Fred Vasilescu citeste gol (fara prejudecatI) in pat scrisorile lui Ladima catre Emilia, comentate din cand in cand de aceasta, voind a sti (gelosii au astfel de curiozitatI), daca Emilia 1-a iubit. Emilia, ale carei calitati artistice Ladima le scoate in evidenta in presa, sustine ca de fapt ea era victima intrigilor puse la cale de colege. La randul sau, Fred, reflectand asupra sinceritatii lui Ladima, isi aduce aminte cajocul Emiliei pe scena era plat. Pentru Ladima ea era femeia ideala, pentru Fred e vulgara. Enigma Emiliei ramane nedezlegata, documentele fiind incomplete si fiindca nu aflam de ce s-a sinucis Fred Vasilescu, nici macar daca s-a sinucis. Spre deosebire de romanul clasic, aici nu solutia faptelor intereseaza, ci faptele insesi, investigate din interior. Romanul Patul lui Procust e o piatra de hotar in literatura romana. Autorul a readus in scena pe George Demetru Ladima intr-un fragment, Cei care platesc cu viata (1943), unde eroul salveaza pe actorul Dorcea, surzit in momentul represiunii muncitorilor tipografi din piata Teatrului National din ziua de 13 decembrie 1918. Scriitorul a vrut sa demonstreze in ce fel de compartimente, fara comunicare intre ele, iremediabil opuse, se desfasoara istoria", Alte nuvele au fost adunate in volumul Turnul de fildes (1950). Marele roman in trei volume, neterminat. Un om intre oameni (1953,1955,1957), renunta la ideile din articolul pro-domo Noua structura si opera lui Marcel Proust in favoarea unei saga a revolutiei de la 1848. Din cele trei obiective urmarite (romanul vietii taranilor inainte de revolutie, romanul vietii orasenilor si romanul omului epocii, al lui BalcescU), mai izbutit e cel de-al doilea, unde documentul n-a stanjenit creatia, oferind, dimpotriva, sugestii pentru o galerie de tipuri originale, necontrazise de adevarul istoric.

Postume un jurnal si eseul Doctrina substantei.



IGENA FLORU, TICU ARCHIP inselata de sotul ei Bob cu medicinista Gaby, Lola cauta o compensatie in bratele varului Titu, care insa e si el captat de aceeasi prietena a casei, Gaby. intrucat Bob nu admite ca sotia sa-1 tradeze, acest drept avandu-1 numai el, Lola se sinucide. Acesta e subiectul unicei piese. Fara reazam (1920), a prea devreme disparutei scriitoare IGENA FLORU (1896-1926), autoare si a unui volum de Nuvele (1926). Prin teatru a inceput si TICU ARCHIP (1891-1955). in Inelul (1921), Ana, iubita de Mircea si mai tarziu de fratele sotiei acestuia, se sinucide spre a confirma blestemul bunicai legat de un inel talisman. O sinucidere din cauza ca mama intoarsa acasa dupa o lunga absenta rapeste logodnicul fetei ne intampina si in Luminita (1928). Doua volume de nuvele fantastic alegorice {Colectionarul de pietre pretioase, 1926; Aventura, 1929) si o alta piesa de teatru (Gura de leu, 1935)pareaua fi epuizat cariera acestei scriitoare care insa reveni in 1946 cu un masiv prim volum, Oameni, dintr-o trilogie romaneasca, Soarele negru, oprita la al doilea volum, Zeul, in 1949 (din 1946 e romanul lui Maurice Toesca, Le soleilnoiR). Cu multe sugestii si chiar reminiscente din Hortensia Papadat-Bengescu, romanul infatiseaza o galerie de femei. Protagonista in Oameni e Cora, o doctorita cu bloc in capitala venita in provincie (probabil la PloiestI) in scopul de a parveni. Izbuteste sa se marite cu un avocat reputat in lumea femeilor, Mihai Dragescu, a carui sotie, Puica, s-a sinucis din cauza unei rivale, Olga. Aceasta profita de invitatia unui prieten din copilarie, inginerul Ion Dragomir, de a da lectii progeniturii lui cu razgaiata si dornica de aventuri Lili. intr-adevar, Lili cucereste, cu toata vigilenta Corei, pe Mihai Dragescu, ceea ce determina pe Olga sa cedeze si ea insistentelor lui Ion Dragomir. Evenimentul are loc in momentul cand batrana Profira Murgeanu serba in parcul orasului deschiderea, in urma demersurilor Corei, a unei scoli particulare, in ciuda uneltirilor sotiei lui Dragomir pe langa filantroapa ca Olga sa fie exclusa de la serbare. Avem prin urmare portretul a doua femei virtuoase (autoritara Cora si vanitoasa batrana ProfirA) si a doua, femei cinice (Olga si LilI) barbatii (Mihai si IoN) fiind deocamdata inconsistenti, prezentati ca simpli masculi. In Zeul, Olga coabiteaza nemaritata cu profesorul universitar de istorie Dinu Haralamb, pe care 1-a cunoscut pe vapor in drum spre Paris. Repudiata atat de profesor care o surprinde cu Ion Dragomir cat si de acesta, preocupat acum serios de copiii maturi, Olga nu poate intra nici la scoala condusa de Cora Dragescu. Se razbuna stand in strana Murgenilor la biserica in Vinerea Mare, provocand rasturnarea sfantului aer de cucoana Profira, apoi revine in Bucuresti, cu gandul de a deveni mama si buna gospodina in casa zeului. Dar, dupa o operatie acesta moare. Se pretinde ca autoarea ar fi inclus fapte autobiografice, implicand in roman personaje reale (Vasile Parvan, Igena FlorU).



F. ADERCA



Dupa un debut in poezie (Motive si simfonii, 1910; Stihuri venerice, Fragmente si romante, Reverii sculptate, Prin lentile negre, 1912) la care revenea in Murmurul cuvintelor, in 1947, publicat postum, in 1971, F. ADERCA (1891 -1962), modernist militant si aparator al autonomiei esteticului (Mic tratat de estetica sau lumea vazuta estetic, 1929), s-a consacrat prozei, publicand intai un mic roman privitor la lunea periferiei orasului, Domnisoara din strada Neptun (1921), cu marirea si descaderea Nutei, fata de taran cheferist ajunsa santeza, iubita de cavalerii mahalalei si terminand sub rotile unei locomotive. Tapul (1921), Omul descompus (1925) si Femeia cu carnea alba (1927) cuprind experientele sexuale ale insatiabilului erotic domn Aurel cu diverse tipuri de femei si fete, indiferent de varsta (o fata de 12 ani e asaltata intr-un sopron printre cocenI), stare sociala (o nevasta bulgaroaica atrage pe individ intr-un camp de verzE) sau conditie sanitara (femeia cu carnea alba e tuberculoasa). Acuplarile sunt un fel de nurituri terestre (trupul codanei rosii se ofera printre ardei in latrat de caini, acela al unei vaduve are gustul morcoviloR). La urma, priapicul Aurel sucomba sleit de esenta" vietii lui, victima a Ioanei din Rogova. Astfel de aventuri la etape si in medii variate (cu tiganca Sultanica, Leia Heimsohn din Vaslui, daneza Maud din Constanta, sasoaica Iohana din Sibiu si Hortensia dulcineea de sub vii") reapar in Revolte (1945), romanul voltairian si kafkian al lui Fane Istrateanu, voiajor al morii Bustean, arestat pentru abuz de incredere (autorul satirizeaza arbitrarietatea si formalismul justitieI). Alte romane, Moartea unei republici rosii (1924), 1916 (1933), A fost odata un imperiu (1939), sunt cronici cu bune note de campanie, dar cu o ideologie discutabila, de cele mai multe ori iritanta, ultimul, comedie grotesca" despre Rasputin, in spiritul Romanului unui demon (1927) de Klabund. Aventurile domnului Ionel Lacusta-Termidor (1932) cuprind o suita de avataruri mentale si intamplari burlesti ale unui individ imaginar proiectat in maniera Swift (in Subiecte de Tudor Arghezi, apare un Ionel Lacusta-Termidor poeT). in fine, Orasele inecate (1937, in editia a doua: Orasele scitfundatE), imagineaza, dupa Wells, existenta viitoare a oamenilor sub forma de moluste pe fundul oceanelor. Un inginer preconizeaza inaintarea spre pirosfera, altul mutarea pe o alta planeta. Alimentele sunt preparate chimic in laboratoare. Se conserva gustul pentru hrana solida si iubire.



ANTON HOLBAN



Membru in comitetul de redactie al revistei Sburatorul din 1926, ANTON HOLBAN (1902-1937) scrisese, pretinde el, o piesa de teatru, Oameni feluriti, inca din 1921, jucata abia in 1930. Cu un an inainte, a publicat Romanul lui Mirel, asemanator cu piesa, care insa nu da in intregime formula sa de scriitor. Acelasi lucru se poate spune despre galeria de portrete din Parada dascalilor (1932), nu si despre nuvelele din volumul postum Halucinatii (scrise intre 1930 si 1935). Autorul era de parere ca nuvela iti da prilejul sa te opresti mai mult asupra unei situatii, sa pui faptele sub lupa si adevarul e ca romanele sale urmatoare (O moarte care nu dovedeste nimic, 1931; Ioana, 1934; Jocurile Daniei, scris in 1935, publicat postuM) nu depasesc primul 90 de pagini, celelalte 150. Scriitorul a profitat prin Hortensia Papadat-Bengescu si Camil Petrescu, ca si prin studiul direct al lui Proust si Gide, de tehnica analizei neexcluzand maniera moralistilor francezi, a lui Racine sau Benjamin Constant. Spre deosebire de Camil Petrescu, care pune accentul pe existenta esentiala in sens fenomenologic, Anton Holban e un experimentalist, vizand autenticitatea trairii evenimentului interior. Cartea e rezultatul unei experiente, a unei trairi fie si provocate, cel mai bun mijloc de prelungire a vietii adevarate adanci. Cele trei romane sunt niste variatiuni pe aceeasi tema. Barbatul (numit mereu SandU) si femeia se pandesc reciproc, neputandu-se suporta cand sunt impreuna si neputand trai despartiti, angajati intr-un egoisme a deux" victime de fiecare data ale unui amour manque". In O moarte care nu dovedeste nimic, Sandu imputa Irinei de a nu realiza sentimentul mortii, pentru ca, atunci cand ea se arunca intr-o prapastie, sa se intrebe: Dar daca a alunecat?" in Ioana, eroii isi intretin captivitatea cu voluptate, isi dovedesc inutilitatea trisarii, pana ce Ioana vede ca Sandu isi exploateaza suferinta in scopuri artistice, ca are de gand sa scrie o carte. Cand i-o spune, el se pregateste sa infrunte despartirea demn: Sa fiu destul de tare ca sa plec, fara sa ma retie fiecare din vaietele ei". Esuand in viata de toate zilele, autorul isi asigura triumful in creatie, executandu-si orgolios in roman un portret favorabil. in Jocurile Daniei, intelegand ca eroina, bogata, e labila, incapabila sa aiba ceva fix in mintea ei", osandita la mondenitate, Sandu incearca sa-i creeze impresia ca a parasit-o, nemaiasteptand sa-i raspunda la telefon.



MIHAIL CELARIANU



Serafismul si senzualismul diafan caracterizeaza poezia lui MIHAIL CELARIANU (1-893-1985), de expresie laborioasa, nemuzicala, dar personala, ramasa neschimbata de-a lungul anilor (Poeme si proza, 1913; Drumul, 1928; Flori fara pace, 1938; Inima omeneasca, 1966). ingerii din albe nepatmnsuri de sosele / Rasar prin departari ca niste stele" sau stau tristi pe langa soba / si-si freaca aripele de rugina", vestind toamna. Florile au faptura angelica, nalba, casta si mandra", se fereste de lume, tufanelele sunt mute si reci" irisii au rasfrangerea penelor de inger, din cupa crinului beau heruvi, crizantemele sunt flori picate din cer peste care ingerii trag lintolii, macul inroseste cu sangele sau cristalul impatimindu-1, trandafirii galbeni au palori de amante intristate. Garoafele negre sunt atatatoare, nuferii albi servesc de doliu Ofeliei pe ultimul drum:



Nuferii albi, candele reci, stilizate, Tristi pentru ultima vietii paloare, Grei pentru - albastrele pleoape-n iertare, Albi pentru alba plutire-n morti scufundate. in ciclul inedit din Inima omeneasca, poetul declanseaza dansul freneziei erosului unit cu thanatos:

O, noapte-n fulgerari si-n fiori de torta, Din sange-nvolburate ca si gandul Prin bezne am ridicat dezlantuindu-1. Baletul rosu-al patimei si-al mortii.

Prozele lui Mihail Celarianu sunt umoristice (Polca pe furate, 1933; Noapte de fericire, 1944) sau de confesiune lirica, notand, in maniera Gide, experientele sexuale. in Femeia sangelui meu (1935), poetul Emanuel Glineanu are relatii cu Hermina si, fara prejudecati din vreo parte, cu mama ei, fiind iubit si de sora de 15 ani a Herminei, Virginia. In Diamant verde (1940), o femeie frigida, avand doar placerea de a fascina, exaspereaza simturile unui barbat, aprins la flacara ei rece. Luand act de infirmitatea ei, femeia se sinucide. Cat despre barbat, acesta prefera aventurilor cu femei distante sau facile, legaturile comode.



CLAUDIA MILLIAN, SANDA MOVILA,



Trei volume de poezii {Garoafe rosii, 1914; Cantari pentru pasarea albastra, 1922; intregire, 1936), la care postum s-a adaugat Cartea patra (1974), au fixat CLAUDIEI MILLIAN (1887-1961) un loc distinct printre simbolisti si parnasieni. I se pot gasi asemanari cu Alice Calugaru si Anna de Noailles, cu Minulescu (a carui sotie erA) si Maurice Maeterlinck, de la care imprumuta simbolul pasarii albastre. Sapho moderna la inceput, se va vedea, in versuri bine strunite, eternizata cu Minulescu intr-o camee:

Tu pasare albastra, eu - stranie femeie, Nebanuiti in spatiu, vom intrupa fatalul, Si-apoi, incremeni-voi cu tine-ntr-o camee, Ca Venera ce-si poarta, pe umeri, papagalul.

I s-a publicat postum jurnalul in doua parti Triptic memorial (1968) si Cartea mea de aduceri aminte (1973). inrudita cu Claudia Millian, SANDA MOVILA, (1900-1970) cultiva in poezie {Crinii rosii, 1925; Calatorii, 1946; Fruct nou, 1948; Versuri, 1966) desenul pe portelan sau broderia pe evantai, peisajele imaginare, reveriile, exoticul de atlas. Romanele si nuvelele se refera la conditia femeii careia ii urmareste crizele provocate de moartea barbatului in razboi si nelinistile, pana la gasirea unui liman in muzica {Desfiguratii, 1935, ecou din Daphne Adeane, 1926, de Maurice BarinG). Dezamagiri si crize erotice gasim si mNalucire (nuvele, 1945) si in romanul Marele ospat (1947), unde Grigore Olmazu alearga dupa geamanul sufletului nostru", o germana, o rusoaica, o italianca, indiferent daca aceasta ii este cumnata, o franceza. Alte romane, din viata satului nou {Pe vaile Argesului, 1950; O vara la Sipotul Fantanilor, 1957 etC), sunt reportaje pitoresti, jurnalistic volubile.



CAMIL BALTAZAR, GEORGE DUMITRESCU



Lovinescu si Calinescu au facut mare caz de poezia cu ecouri din Stefan Petica si B. Nemteanu, a resemnarii euforice in fata mortii, a lamentatiilor duios melancolice simuland ftizia, din Vecernii (1923) si Flaute de matase (1924) de CAMIL BALTAZAR (1902-1977). Aceeasi sinteza de ingenuitate si beatitudine in spirit extatic-liturgic s-a vazut si in Reculegeri in nemurirea ta (1925) si in Cina cea de taina (1929), desi intre timp poetul trecuse in Biblice (1926) si Strigari trupesti langa glesne (1927), la evocari si chiar exhibitii profane, cu totul prozaice in intoarcerea poetului la uneltele sale (1934) si, in ciuda titlului fara elevatie, in Taram transcendent (1939, ulterior Taram puR). Suavitatile sunt stricate de reaua folosire a limbii (gura ta bureaza dor", rasul tau pe suflet imi sivoaie", trupul tau isi sopota plansul", carnea se batatoreste in tol", extaziare", zapadire," undoiare V ostoiata", prelin", pojghetuit", sfarcuri doldorate", pleoapele mainilor", zabrelele degetelor", ravarul" (ghiveciuL) sufletului, maini inghiocate", casa chihlimbara", aur obrintit", amploare de rai terestru", sa-ti cetlue o aroma specificica"). Mostra din intoarcerea poetului la uneltele sale:

Starea asta de elevatie

De acum

De-nlacrimat si naiva ingerire

Nu se capata-n fiecare zi.

Nimic de retinut din culegerile Poeme de zodie noua (1947), Nespus mi-i draga fiinta omeneasca (1956), Soare pe zapezi (1965), Violoncel solar, Glorie iubirii (1972), Nobletea plaiului natal (1976).

Oarecare ecou au trezit in vremea lor versurile corecte in linia Anghel-Iosif ale lui GEORGE DUMITRESCU (1901-1972), doctor in litere cu o teza despre lirica lui Panait Ceraa, lansat de I. A. Bassarabescu in 1920 cu un volum de Poezii, la care cu timpul s-au adaugat Primaveri scuturate (1924), Cantece pentru madona mica (1926), Privelisti (1928), Cenusa sfanta (1930), Elegii (1933), Zapezi si purpura (1936), Amiaza (1942), Cires amar (1967), Calator fara valva (1969). Totul e vetust sentimental de la inceput si pana la sfarsit. A cantat crizantemele, bulgari reci de luna si lumina" si eterna veghe" in biblioteca unde, stand dupa vechi deprinderi la un colt de masa, fereca si desfereca fumul trecutului.



D. N. TEODORESCU, I. VALERIAN, EMIL DORIAN, VIRGILIU MONDA



Printre sburatoristi, Lovinescu mai cita pe D. N. TEODORESCU (1895-1969), poet melancolizant autumnal {Noptile, 1917; Foi galbene -1934), autor si al unor file de roman", Rades{926), si al romanului profesional despre un jockeu, Calaretul colorat (1935). in Caravanele tacerii (1923) si in Stampe dobrogene (1927), I. VALERIAN (1895-1980) venea cu imagini mai mult auditive decat vizuale din spatiul provinciei de langa mare, prezent si intr-un simpatic roman Cara-Su (1935), infatisand dragostea dintre un inginer cheferist si o tatara instruita, Menaru. Autorul a publicat interviuri, Cu scriitorii prin veac (1967), si Chipuri din viata literara (1970). Dupa o scurta trecere prin poezia intimista {Cantecepentru Lelioara, 1923), doctorul EMIL DORIAN (1893-1957) s-a consacrat in versuri {Inpragul serii, 1924; De vorba cu balanul meu, 1925) si in romane {Profeti si paiate, 1931; Vagabonzii, Otrava, 1948) problemelor razboiului si infratirii natiilor, pacifismului si liberei uniuni peste prejudecatile confesionale, intr-un ton de pledoarie, fara talent literar. Sub numele de VIRGILIU MONDA doctorul Virgiliu Moscovici (1898-1991) a publicat versuri parnasian-simboliste {Fantanile luminii, 1923) pentru ca, parasind apoi pentru totdeauna poezia, sa se consacre prozei narative si de mister {Testamentul domnisoarei Brebu, 1933; Urechea lui Dionys, 1934; Hora paiatelor, 1935), fara sa-si dobandeasca notorietatea care i-a revenit abia in 1946 dupa romanul Trubendal, un fel de Rebecca (1938) de Daphne du Maurier, studiu al ereditatii bolnave, fatale. Mai departe, Virgiliu Monda publica romane cu atmosfera lubrica de spital {Serile orasului, 1947), autobiografice {Tineretea unui artist, 1966), romane si nuvele satirice {Statuia, 1969; Femeia si maimuta, 1970; Corabia pe uscat, Via si rodul, 1971; La nord de Nerej, 1975), Citise in cenaclul Sburatorul, obtinand aprobarea partiala a lui Lovinescu, romanele Casa cu usile deschise, Sangele nuptial, Dispensarul no. V.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.