De la inceputul Renasterii pina la jumatatea secolului al XVIII-lea, istoria criticii literare consta in stabilirea, dezvoltarea si ras-pindirea unei conceptii despre literatura care in 1750 este, in esenta, aceeasi ca si in 1550. Desigur, accentul pus pe diferite aspecte a variat, iar in terminologie au avut loc schimbari; exista deosebiri intre diferitii critici, intre principalele tari europene si intre diferitele stadii de dezvoltare ale criticii. Au existat trei stadii bine conturate, dominate, respectiv, de autoritate, de ratiune si, in fine, de gust. Totusi, in ciuda acestor deosebiri, putem vorbi despre o singura miscare, dat fiind ca principiile ei sint, in esenta, aceleasi si ca sursele ei de inspiratie se afla, in mod evident, in acelasi corp de texte: Poetica lui Aristotel, Arta poetica a lui Horatiu, Despre formarea oratorului a lui Quintilian cea mai buna codificare a traditiei retorice si, mai tirziu, Tratatul despre sublim atribuit lui Longin. Neoclasicismul reprezinta o fuziune a lui Aristotel si Horatiu, o reformulare a principiilor si conceptiilor lor careia timp de aproape trei secole nu i s-au adus decit modificari relativ minore. Chiar si numai acest fapt ilustreaza ceva ce multi istorici literari nu vor sa recunoasca: profunda prapastie dintre teorie si practica existenta de-a lungul intregii istorii a literaturii. Timp de trei secole oamenii au repetat ideile lui Arisr totel si Horatiu, lc-au dezbatut, le-au introdus in manuale, le-au invatat pe dinafara iar creatia literara propriu-zisa si-a contir nuat drumul ei in mod absolut independent. in esenta aceeasi teorie critica a fost imbratisata de scriitori atit de diferiti ca poetii Renasterii italiene, Sidney si Ben Jonson din Anglia elisabetana, dramaturgii francezi de la curtea lui Ludovic XIV si burghezul Samuel Johnson. De-a lungul acestor trei secole stilurile literare suferisera profunde schimbari revolutionare, dar teoriei literaturii nu i s-a dat o formulare noua sau modificata. Poetii metafizici, care au scris o poezie cu totul diferita, ca structura si detaliu local, de cea a lui Spenser, nu puteau oferi aproape nici o justificare teoretica a creatiei lor: uneori vorbeau despre spirit", alteori despre versuri puternice"; dar daca facem abstractie de aceste citeva clisee critice, trebuie sa tragem concluzia ca nici Donne, nici altii din grupul metafizicilor n-au dezvoltat o teorie a literaturii care sa poata explica maniera lor uimitor de noua. Nu trebuie sa uitam cit de puternica era in acele timpuri autoritatea antichitatii clasice; cit de puternica era dorinta scritoriilor de a i se conforma si de a ignora prapastia existenta intre epoca proprie si secolele in care au scris Aristotel sau Horatiu. Situatia poate fi ilustrata prin doua exemple elocvente luate din istoria artelor frumoase. Bernini, sculptorul tipic baroc care a creat vestitul grup al Sfintei Tereza plutind pe un nor de marmura si ingerul din biserica Santa Maria della Vitto-ria din Roma, a pronuntat, la Academia din Paris, un discurs in care a sustinut ca este succesorul si imitatorul fidel al sculptorilor greci. Daniel Adam Poppelmann, arhitectul care a construit Zwinger-ul, acea cladire foarte rococo din Dresda, a incercat, intr-un opuscul, sa demonstreze amanuntit ca opera lui respecta cit se poate de fidel cele mai pure principii ale lui Vitruviu, principalul teoretician al arhitecturii romane. Trebuie sa recunoastem ca in istoria literaturii teoria si practica pot sa fie foarte divergente, convergenta sau divergenta diferind considerabil de la un autor la altul. Exista scriitori, ca de exemplu Zola sau Gogol, la care putem pune in evidenta o adevarata ruptura intre teorie si practica. in schimb altii, avind intr-o masura mai mare constiinta artei proprii, pot elabora o teorie strins legata de practica lor si chiar utila acesteia. Dar de-a lungul secolelor de care ne ocupam autoritatea traditiei a fost atit de mare, acceptarea anumitor principii si termeni atit de generala, incit nu putem gasi formulari net divergente si teorii originale care sa se elibereze intr-adevar de conceptiile transmise din antichitatea clasica.
Ar trebui sa se recunoasca cinstit ca istoria criticii prezinta un interes intrinsec, independent de legatura ei cu istoria practicii scrisului: ea constituie pur si simplu o ramura a istoriei ideilor care se afla intr-o relatie destul de slaba cu literatura propriu-zisa produsa intr-o anumita epoca. Fara indoiala ca se poate demonstra influenta teoriei asupra practicii si, intr-o masura mai mica, a practicii asupra teoriei, dar aceasta este o problema noua si dificila, care nu trebuie confundata cu istoria interna a criticii. Noi vom pleca, in general, de la principiul ca relatia dintre teorie si practica e indirecta si ca, in ceea ce ne priveste, o putem ignora,, pentru ca ceea ce ne propunem este, in primul rind, sa ajungem sa intelegem anumite idei. Aceste idei vor trebui, fireste, sa se aplice la literatura si, bineinteles, vor fi confruntate cu normele generale-elaborate pentru operele literare si, in consecinta, cu teoria literaturii de caic dispunem. Metoda e insa diferita de aceea pe care am folosi-o cinei am studia, de pilda, in ce masura doctrina ut pictura poesis a stimulat poezia descriptiva, in ce masura teoria epopeii neoclasice explica esecul epopeilor scrise in acea perioada, in ce masura ideile miscarii germane Sturm mid Drang ajuta la intelegerea poeziei scrise de tinarul Goethe. Cind vrem sa aflam daca Wordsworth a folosit intr-adevar, in poezia lui, limbajul comun, avem dc-a face cu o problema noua, care se cere rezolvata pe baza unor marturii de cu totul alt tip. Cel care se ocupa ele istoria criticii nu trebuie sa se intrebe decit ce intelegea Wordsworth prin teoria lui, cit de logica era aceasta, in ce context si pe ce fundal a aparut si care a fost influenta ci asupra altor critici. Poezia scrisa de critici nu va fi luata in consideratie, deoarece studierea influentei criticii asupra poeziei si viceversa ar destrama unitatea temei noastre, continuitatea si dezvoltarea ei independenta, facind ca istoria criticii sa se dizolve in istoria literaturii.
Daca dorim sa ne concentram asupra teoriei si opiniilor critice, va trebui sa excludem si o alta problema extrem de complexa: explicatia cauzala a schimbarilor pe care le vom prezenta. in ultima instanta, in probleme spirituale explicatia cauzala este imposibila: cauza si efectul sint incomensurabile, iar efectul anumitor cauze, imprevizibil. Orice explicatie cauzala duce la un regres ad infinitum, ne duce inapoi la originea lumii. Va trebui totusi sa aruncam cel putin o privire asupra problemelor ce se ridica aici si a raspunsurilor care le-au fost sugerate. Trebuie in primul rind sa admitem ca in evolutia ideilor exista o logica interioara: o dialectica a conceptelor. O idee poate fi usor impinsa la extrem sau transformata in contrariul ci. Reactia impotriva sistemului critic precedent sau predominant este cea mai obisnuita forta motrice din istoria ideilor, desi nu putem prevedea ce directie va lua o anumita reactie si nici nu putem spune de ce a aparut la o anumita data. Nu trebuie apoi sa ignoram initiativa individului, sansa ginditorului inzestrat care, la un moment dat, se dedica elucidarii unei anumite probleme.
Fiecare critic are o pozitie motivata de biografia sa: educatia pe care a primit-o, cerintele profesiunii sale, exigentele publicului sau. Investigarea unor asemenea cauze psihologice ne-ar duce la studierea biografiilor si a intregii varietati de probleme personale. La asemenea posibile motivari ale unor pozitii critice nu vom putea sa ne referim decit sporadic.
Critica literara face parte integranta din istoria culturii in general si, in consecinta, e situata intr-un context istoric si social, in mod evident, ea este influentata de schimbarile generale intervenite in climatul intelectual, de istoria ideilor si chiar de anumite filozofii, inclusiv de acelea care nu au elaborat o estetica sistematica proprie. Vom tine in permanenta seama de aceste raporturi. Efectele rationalismului cartezian, empirismului lockean si idealismului leibnizian se vad clar in critica literara a respectivelor trei natiuni si par sa explice, in marc masura, deosebirile dintre critica franceza, engleza si germana. S-a sustinut ca aparitia criticii romantice, care pune accentul pe organicitatea operei literare, s-a datorat cresterii interesului pentru biologie in detrimentul fizicii, pentru Linne" sau Bonnet in detrimentul lui Newton5. O schimbare similara se poate observa si in teoriile politice: Burke si adeptii sai germani au respins legea naturala in favoarea statului national organic. Dar studierea detaliata a acestor chestiuni ne-ar duce prea departe in istoria gindirii si stiintei.
Influenta specifica a cauzelor sociale si istorice generale asupra criticii este mult mai greu de sesizat si de caracterizat. Putem desigur observa ca sporirea numarului cititorilor a influentat chiar si formele de critica. in secolul al XVII-lea, tratatul de poetica, adesea in latina, reprezenta regula generala, in timp ce in secolul al XVIII-lea locul acestuia a fost luat de eseul scris in limba nationala. Forma mai libera, prezenta chiar si in tratatele academice, si vocabularul mai putin erudit arata ca criticul a ajuns sa se adreseze unui public mai larg decit cel al studentilor din biblioteci sau din sala de cursuri. Periodicele de critica literara, care chiar si la inceputul secolului al XVIII-lea erau, aproape fara exceptie, niste culegeri de rezumate, prezentind cu precadere carti savante, s-au transformat treptat in reviste dedicate discutarii operelor beletristice contemporane.
A asocia anumite teorii literare cu anumite schimbari sociale sau istorice este inca si mai dificil. Ideea ca destramarea neoclasicismului ar fi legata de ascensiunea burgheziei nu rezista la o cercetare mai atenta. Multi exponenti ai neoclasicismului erau clerici, profesori, oameni apartinind claselor de mijloc relativ independente, iar Samuel Johnson, Gottsched si La Harpe ni se impun ca tipic burghezi. Sentimentalismul pronuntat pare a fi o trasatura specific burgheza cind ne gindim, de pilda, la deosebirea dintre contele de Chesterfield si Richardson; totusi, Chateaubriand si Byron au fost aristocrati care au jucat un rol decisiv in raspindirea emotionalismului romantic. Stabilirea apartenentei de clasa si a angajarii sociale exacte a scriitorilor ar avea nevoie de un studiu mult mai atent, fapt pentru care noi ne vom referi la asemenea aspecte numai cind expunerea noastra va reclama acest lucru. Mult mai evidenta este influenta unor evenimente istorice ca Revolutia franceza sau infringerea lui Napoleon: emigrantii francezi din Anglia si Germania s-au reintors in Franta cu idei noi. Caderea imperiului francez coincide cu declinul prestigiului de care s-a bucurat gustul francez.
Deosebirile dintre diferitele traditii critice nationale sint in mod evident legate de deosebirile existente pe plan institutional, politic si istoric. A vedea o legatura intre monarhia franceza si dogmatismul neoclasic nu este o pura fantezie. Exista desigur o parte de adevar in ideea ca rezistenta engleza fata de sistemul francez a avut la baza, intr-o oarecare masura, motive patriotice, si ca, fara a forta comparatia, traditia vietii politice engleze, care si-a pastrat o considerabila autonomie locala chiar si sub domnia Stuartilor, a favorizat, in sfera criticii, o abordare nesistematica si nedogmatica a problemelor. Literatura engleza n-a fost aproape deloc o literatura de curte si, de asemenea, a avut un caracter mult mai putin urban si centralizat decit cea franceza. Literatura numita preromantica este adesea expresia gustului unor oameni traind la tara sau de extractie rurala: s-a sugerat ca numarul mare de scriitori preoti sau fii de preoti care locuiau aproape in cimitir a fost cauza" aparitiei scolii cimitirului". in Germania situatia a fost oarecum similara cu aceea din Anglia: si aici intilnim aceleasi sentimente patriotice ostile Frantei, care s-au exacerbat in timpul Razboiului de sapte ani. Cu ostilitate erau privite si autoritatile germane care promovau gustul francez, in special Frederic cel Mare, a carui ambitie era sa devina poet francez, care a fondat Academia din Berlin cu un presedinte francez si cu multi membri francezi si care a scris vestitul pamflet dispretuitor la adresa literaturii germane a timpului sau7. Faptul ca miscarea anti-franceza a inceput in Elvetia, care isi aparase cu dirzcnie traditiile democratice locale si intretinuse relatii cu Anglia si Italia, si ca scriitori ca Hamann, Herder si Gerstenberg proveneau din celelalte regiuni indepartate ale lumii de limba germana, si anume din Prusia rasariteana si din Schleswig, nu e intimplator. Reactia impotriva luminismului, incercarea de a se reinvia vechile traditii literare germanice, este legata de apararea Sfintului Imperiu Romano-German si a institutiilor si traditiilor sale locale impotriva tendintelor nivelatoare ale despotismului luminat. Traditia religioasa locala a pie-tismului a opus si ea rezistenta raspindirii luminismului laic. Revolutia franceza si cuceririle lui Napoleon au dus la cresterea patriotismului german si s-au reflectat, de asemenea, in nationalismul violent al criticii literare8. Dar toate aceste chestiuni ne fac sa ne cufundam din ce in ce mai adinc in istoria generala. Este imposibil sa izolam o cauza specifica a acestor schimbari sau sa stabilim intotdeauna o distinctie clara intre cauza si efect, sa hota-rim cine a fost mai intii, oul sau gaina. Sarcina noastra este sa ne concentram asupra prezentarii, analizei si criticii ideilor si opiniilor, constienti fiind ca si aici vom fi in permanenta confruntati cu probleme nerezolvate privind prioritatile si interdependentele, coplesiti de extraordinara masa de tiparituri si obligati sa omitem si sa selectam. Putem spera sa stapinim subiectul numai adoptind constient o metoda pura, refuzind sa intram in probleme din domeniile inrudite, examinind cu toata atentia autorii mari si ideile principale.
Am folosit, in parte, metoda numita astazi istoria ideilor", adica urmarirea, in diferite texte, a unor concepte-cheie sau, in terminologia lui A.O. Lovejoy, a unor idei-unitati", dar mi s-a parut util sa combin aceasta metoda cu metodele mai vechi ale prezentarii si evaluarii ideilor unor mari scriitori. Istoria pura a ideilor ofera, incontestabil, unele avantaje de care m-am lipsit, incereind, experimental, diferite abordari ale subiectului meu, am ajuns la concluzia ca, in multe cazuri, istoria terminologiei si ideilor critice nu este inca suficient de avansata pentru a permite aplicarea complexa a istoriei ideilor" si ca marea virtute a acestei metode, faptul ca faciliteaza stabilirea unor succesiuni si a unor schimbari de sens dialectice, nu contracareaza inconvenientele ei. Istoria pura a ideilor nu permite intelegerea sinoptica a sistemelor unor teoreticieni, sisteme uneori slab inchegate si chiar contradictorii, nu permite sesizarea individualitatii si personalitatii unui mare critic, a atitudinii si sensibilitatii lui specifice. (Nu ma refer la particularitatile biografiei luI). Am folosit metoda istoriei ideilor" sporadic, acolo unde mi s-a parut ca se aplica cel mai bine, si anume in tratarea unor mase de materiale nediferentiate; dar chiar si in aceste cazuri, n-am ezitat sa trec, cind am considerat oportun, la prezentarea anumitor texte, la caracterizarea unor intregi productii critice. Prin lucrarea de fata am dorit sa pun in lumina nu numai dezvoltarea ideilor critice moderne si evolutia propriei noastre conceptii critice, ci si continutul bogat, divers si fascinant al gindirii unora dintre cele mai mari spirite din istoria literara, care, de pe pozitii oricit de diferite, au tins spre un scop comun: intelegerea si judecarea literaturii.