Nuvela este o naratiune in proza constituita pe baza unui singur fir narativ si a unui conflict unic, concentrat, de regula, in jurul personajului principal - protagonistul. Spre deosebire de povestire, cu care este adeseori asemanata, nuvela se distinge printr-o relativa obiectivitate in prezentarea faptelor epice si printr-o mai mare atentie acordata personajului.
Originea speciei nu este certa. in secolul XX se face distinctia intre povestire (considerata mai veche, de origine orala si populara) si nuvela (mai noua, de origine culta si inrudita cu romanuL). in Renastere, cele doua specii se deosebesc destul de greu, pentru ca incepand cu sfarsitul secolului al XVIII-lea si apoi in romantism esteticienii sa faca diferentieri clare.
La inceput, tematica nuvelei si-a avut sorgintea in literatura anecdotica medievala, in povestirile populare, initial avand sensul de a relata o intamplare noua, surprinzatoare, realista, amuzanta, cu intentie satirica (din italiana novella = noutatE). in forma actuala, specia a aparut in Renastere, parintele ei fiind considerat G. Boccaccio. Specia cunoaste o perioada de maxima inflorire in romantism, apoi in realism si naturalism, ducand la nuantarea si diversificarea modelului originar: filosofica, fantastica, istorica, realista, psihologica, umanista, de moravuri etc.
Fiind o structura riguroasa, inchisa, unitara, nuvela presupune un subiect concis, construit pe momentele clasice. Intriga sa nu rezulta din acumulare de incidente variate sau digresiuni, ci intotdeauna din situatii- si incidente-limita", cu ajutorul carora se pot contura adanc caracterele, chiar intr-un spatiu destul de concentrat. Tehnica de compozitie se bazeaza pe eliminare si pe selectare, pe concentrarea actiunii prin renuntare la amanunte si digresiuni. Arta nuvelistului consta in a sugera cat mai multa viata intr-un spatiu relativ restrans si cu economie de mijloace. De aceea, actiunea incepe uneori foarte aproape de deznodamant, antecedentele din viata personajelor fiind succint prezentate in expozitiune.
Relatia narator - cititor este mai slab reprezentata decat in povestire, in favoarea unui raport mai strans cu evenimentele, ceea ce duce la o mai mare obiectivitate.
Sunt relatate mai ales fapte verosimile, puternic legate de realitatea imediata, intr-o naratiune de mica amploare, care urmareste ordinea cronologica a evenimentelor.
Accentul cade pe surprinderea personajului, de obicei cu caracter puternic, in mediul lui de viata, in intregul sistem de relatii care-i definesc personalitatea. Acesta este caracterizat complex, din mai multe perspective si prin numeroase modalitati, naratorul vrand sa creeze iluzia autenticitatii si a detasarii de evenimente.
Stilul este, in principiu, sobru, impersonal, curat, obiectiv, fara ornamente expresive de mare efect, bazat pe surprinderea faptelor in firescul derularii lor. in literatura universala, specia este reprezentata de scriitori precum Prosper Merimee (Colomba, CarmeN), Thomas Mann (Moarte la VenetiA), Gogol {MantauA), Cehov (Acasa, DusmaniI), Cervantes (Nuvele exemplarE), Maupassant (Bulgare de seU) etc. in literatura romana, nuvela a cunoscut forme diferite de exprimare, in functie de curentul literar si de epoca in care a fost creata: istorica (C. Negruzzi, Alexandru LapusneanuL), romantica (M. Eminescu, Sarmanul DioniS), realista (I. Slavici, Moara cu noroC), fantastica (M. Eliade, La tigancI), psihologica (I.L. Caragiale, in vreme de razboI), naturalista (B. Stefanescu-Delavrancea, ZobiE), postmoderna (M. Nedelciu, Aventuri intr-o curte interioara).
Nuvela istorica are ca trasatura fundamentala veridicitatea faptelor prezentate, majoritatea fiind atestate de documentele vremii evocate. Scriitorul are ca izvor de inspiratie cronici, letopisete, documente de epoca, marturii etc, pe marginea carora intervine insa cu amanunte inventate, da de multe ori un alt curs evenimentelor, creeaza noi personaje, conflicte, relatii, astfel incat sa invaluie faptul istoric nud intr-o atmosfera credibila, autentica si captivanta pentru cititor (Walter Scott, Alexandre Dumas, Victor Hugo, C. NegruzzI). Culoarea locala si de epoca este conturata in primul rand prin limbajul arhaic, dar si prin descrierea unor obiceiuri, a vestimentatiei, a obiectelor etc. in literatura romana, acest tip de nuvela a fost consacrat de C. Negruzzi prin opera Alexandru Lapusneanul.
Nuvela fantastica a aparut in romantism, insa perioada care i-a adus o dezvoltare maxima este cea moderna, a literaturii secolului XX. Fata de modelul clasic, nuvela fantastica se distinge printr-o adevarata incalcare a regulilor speciei, care a dus insa la nuantarea si modernizarea ei. Faptele nu mai sunt atat de unitare, ci se pot desfasura in locuri si timpuri diferite, actiunea nu are o logica obisnuita si general acceptata, exista rupturi de ritm la nivel semantic, compozitional si chiar sintactic. Naratiunea (care ia uneori forma monologuluI) este subiectivizata, realizata la persoana I, iar naratorul poate fi si personaj. Dispare pretentia de verosimilitate si autenticitate a evenimentelor si personajelor, textul avand scopul de a provoca imaginatia si gandirea cititorului. De obicei, exista doua planuri narative, doua timpuri, doua serii de personaje etc, fiecare dintre ele corespunzand dimensiunii reale sau celei fantastice. Finalul poate fi deschis, ambiguu, iar textul in sine poate fi interpretat in mai multe feluri.
Nuvela psihologica s-a dezvoltat pe fundalul realismului si al naturalismului, cand scriitorii au adoptat ceva din maniera de a privi lumea proprie oamenilor de stiinta. Este epoca in care se intocmesc fise clinice" personajelor, cand realitatea fizica si sufleteasca a acestora este analizata in amanunt, cand prin introspectie se dezvaluie gandurile si starile existentiale ale protagonistilor. Desi este o specie mai redusa ca dimensiuni decat romanul, nuvela a reusit sa adopte procedeele literaturii psihologice, creand personaje conflictuale, dilematice, cu o viata interioara marcata de nelinisti, in razboi nedeclarat cu realitatea care pana la urma le invinge. Accentul va cadea, asadar, pe analiza starilor emotionale, pe dezvaluirea cauzelor care au dus la instaurarea disconfortului psihic, a degradarii personalitatii, a bolii, a fricii etc. Subiectul nu mai este dens in fapte, acestea constituind doar un reper in construirea personajului. Tonul scriitorului se vrea tehnic", impersonal, rece.