ION BARBU
Prima poezie a lui ION BARBU (1895-1961), Fiinta, devenita apoi Elan, a aparut in Literatorul lui Macedonski in septembrie 1918. Ea reapare impreuna cu alte patru poezii {Lava, Muntii, Copacul si BanchizelE) in Sburatorul in 1919, unde poetul mai publica, in acelasi an, Pentru marile Eleusinii, Panteism, Arca, Ti-am impletit, Umbra si Dionisiaca, in 1920, Nietzsche, Pytagora, Peisagiu retrospectiv, Fulgii, Cucerire, Luntrea, Solie, Cand va veni declinul, Raul, Umanizare si infrangere. Nu toate aceste poezii sunt parnasiene, privesc adica universul exterior impasibil, unele poarta si marturisirea unui gand propriu, ajung chiar pana la romantismul tiradei. De remarcat ca in Dionisiaca
Ion Barbu anticipeaza pe Blaga din Pasii profetului, facand sa rasune chemarea corului menadelor la desfatarile bahice:
O, voi, infiorate noroade, la pamant, Zdrobiti centura fiintei, topiti-va cu glia Iar peste lutul umed si trupul vostru frant, Enorm si furtunatic sa freamate Orgia!
Curand poetul nu se va mai recunoaste in aceste versuri, nici chiar in splendidul poem
Dupa melci publicat in Viata Romaneasca, in 1921, in care manierismul, alchimia limbii" si arta combinatorie ezoterica" incep sa se intrevada. Ion Barbu apeleaza la descantec si bocet, imaginand un copil atras de miracolul vietii, trezite, la chemarea magica, inainte de vreme, si compune un poem de o mare candoare, o capodopera pe tema inocentei si a fragilitatii. Presimtea el ca in aceasta directie va fi concurat de Arghezi? Cert e ca in 1927 Barbu se delimiteaza de poetica lui Arghezi, dupa el cultivand genul hibrid al romanului in versuri unde sub pretext de confidenta, sinceritate, disociatie, naivitate, poti ridica orice proza la masura de aur a lirei". Poezia sa se indreapta catre altceva: Versul caruia ne inchinam se dovedeste a fi o dificila libertate: lumea purificata pana a nu mai oglindi decat figura spiritului nostru. Act clar de narcisism." Poezia, citim in versurile liminare ale volumului Joc secund din 1930, realitate neptunica si uranica (adancul acestei calme creste") scoasa din durata (ceaS) nu mai este imagine a lumii, ci un mantuit azur", o pura directie, un semn al mintii", un univers aparte, iesit din transgresarea celui material printr-un, joc secund", capabil sa puna in lumina nu zenitul, ci nadirul latent, nu fenomenele, ci esentele, structurate grupai (autorul, matematician, se serveste de notiunea de grup, pusa in circulatie de Evariste GaloiS). Cele mai multe poezii din primul ciclu al volumului Joc secund pun pe cititor in dificultate nu numai prin limbaj, dar si prin ceea ce comunica. Barbu e, cum s-a spus, un ermetic, si nu doar unul de cuvinte, ci de substanta, cu viziunea unei lumi posibile din perspectiva unitatii. Printre simbolurile lui descoperim pe acela al hermafroditului (Hermes AfroditA) care reuneste principiul masculin si pe cel feminin, si doua moduri de cunoastere (cea intelectuala si cea senzuala) reunite intr-o cunoastere de ordin superior, afectiv-intelectuala, pusa sub semnul Soarelui. Acest proces de solificatie, rubedo (opera la rosU), e figurat plastic in poezia Izbavita ardere (Curcanii au mutat pe soare sirul / De gaturi cu nestinsi cartofii rosii"). in general, poeziile din ciclul Joc secund sunt descriptii sintetice, definitii precum aceea din poezia Increat. Pentru Valery, universul e un defect in puritatea nefiintei, pentru Ion Barbu increatul e sinonim cu moartea, inteleasa ca virtualitate a creatiei. in Timbru, poetul atribuie capacitatea de a canta nu numai instrumentelor muzicale, imperfecte, ci si obiectelor, elementelor, spetelor. Totul e sa nimeresti expresia, tonul potrivit, superb comparate cu fosnetul apelor marii sau cu imnul paradisiac:
Ar trebui un cantec incapator, precum Fosnirea matasoasa a marilor cu sare. Ori lauda gradinii de ingeri, cand rasare Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum.
Cel de-al doilea ciclu, Uvedenrode, ar corespunde, zic interpretii, etapei alchemice albedo (opera la alb; eliberata de forma corporala). Riga Crypto si lapona Enigel nu are nimic de a face cu
Luceafarul lui Eminescu. Aici avem o antinomie (vointa-constiinta, instinct-ratiunE), pe cand in poezia lui Barbu sunt doua ipostaze mai curand complementare: Crypto simbolizand latenta obscura, fricoasa de manifestare, iar Enigel intelepciunea atotcuprinzatoare (prin urmare, geniul e la Barbu femeie, lucru imposibil in filozofia lui Schopenhauer si a lui EminescU). Ipostazele sunt menite sa ramana perpetuu despartite, sa nu nunteasca, sa nu parcurga cele trei trepte ale cunoasterii {Ritmuri pentru nuntile necesarE), singurele care duc finalmente in camara Soarelui (MareluI) Nun si stea", in stare sa ofere absolutul, un abur verde", nu altceva decat moartea ce face posibila nemurirea. Un simbol (al nasterii universului dupa un mit egipteaN) e oul din
Oul dogmatic. El e totodata palat de nunta si cavou", fiindca da nastere si vietii si mortii daca nu-1 lasam in pacea" lui initiala, sub regimul increatului: Ca vinovat e tot facutul / Si sfant, doar nunta, inceputul". in Uvedenrode rapa uvida cu melci, vale a plangerii in care omul traieste dupa izgonirea din rai, groapa baudelaireniana pentru un mort, joyeux", poetul concepe un imn la soare", simbol al principiului integrator al unitatii lumii, sub semnul unei sexualitati cosmice pure, muzicale, inspirat de fecioara Geraldine:
Gasteropozi!
Mult limpezi rapsozi, Moduri de ode Ceruri esarfa Antene in harpa: Uvedenrode Peste mode si timp Olimp!
Urmeaza totusi o cadere in pamantul impur, Erosul stingandu-se in Thanatos. Anecdoticul e numaidecat exclus in prima poezie din cel de-al treilea ciclu al volumului Nastratin Hogea la Isarlak, publicat intai in Viata Romaneasca (1922). Ciclul Isarlak ar marca intaia treapta a procesului alchemic, nigredo (opera la negrU), in care elementului terestru, corporal, i se atribuie o forta ascunsa, focul primordial, recuperabil prin dizolvare si inchegare. Acea raia himerica lamijloc de Rau si Bun", targul hilar de la vreo Dunare turceasca", unde, printre gazi si simigii, Nastratin topeste, la ,jar alb" , in, sunand in cazane, e cetatea rupta din coasta de soare", incremenita in slava, utopia poetului, raiul sau geometric, vis al dreptei simple", al creatiei. Aici isi primeste poetul pe derizoriul sau argonaut cu pieptar nu de aur, ci de lana verde, semn al degradarii si al putrezirii, caci, intr-adevar, Nastratin Hogea, mereu soitariu, bufon, esueaza cu caicul sau la mal, parand, cu falcile inclestate, ca se autodevora:
Pic langa pic, smalt negru, pe barba Lui slei Un sange scurt, ca doua mustati adaugite, Vii, veciniei, din gingia praselelor cumplite Albira dintii-n pulpa intrati, ca un inel. Sfant trup si hrana siesi, Hagi rupea din el.
Domnisoara Hus trateaza, apeland din nou la sursele fabulosului magic, despre o femeie-liliac conjurand,stelele cu pumnul facut mosor spre a-si intoarce inapoi iubitul devenit strigoi (modelul ei e Pena Corcodusa din Craii de Curtea-VechE). In fine, in In memoriam sunt stihuri intru pomenirea unui caine, Fox, daruit de un frane si crescut la Isarlak, cetate utopica prin care putem intelege si Bucurestii.
VIRGIL GHEORGHIU, GHEORGHE MAGHERU, BARBU BREZIANU, ION POGAN, MIHAI MOSANDREI
Nu mai putin de o duzina de volume de poezii {Cantarile rasaritului, Iasi, 1925; 8-11-19, 1930; Febre, 1933; Marea vanatoare, 1935; Taramul celalalt, 1938; Cantece de faun, 1940; Padure adormita, 1941; Poeme, 1966; Curent continuu, 1968; Tinuta de seara, 1970; Trezirea faunului, 1973; Cantece finale de faun, Sonete, 1975) a publicat VIRGIL GHEORGHIU (1905-1977), evoluand de la Demostene Botez, prin avangardisti, catre Mallarme, in Cantece de faun unde incerca sa resuscite la ferveur premiere" din L apres midi d un faune:
Eu mi-am cioplit din cornul lunii pline Un syrinx pentru nimfa mea din trestii. M-am inteles cu neamu-ntreg de bestii Sa-mi ierte mugetul de sange-n vine.
O culegere retrospectiva de Poezii (1968) prefatata de Camil Baltazar nu 1-a reactualizat. GHEORGHE MAGHERU (1892-1952) a debutat in 1927 cu doua drame sociale, Tudor Ardeleanu si O legenda, din ciclul Latinii la Dunare. O feerie, Piele de cerb (1937), doua comedii, Domnul decan si Egoistul (1939, dupa romanul lui George MereditH) si o tragedie, Oglinda fermecata sau divina recreatiune (1944), prea poetice sau prea lejere, n-au avut ecou. Poeziile {
Capricii, 1929; Poezii antipoetice, 1933; Poeme in limba pasareasca, Poeme balcanice, Coarde vechi si noi, 1936), fanteziste, pitoresc parnasiene, folclorice, practica un ermetism fals, de cuvinte, parodiind pe Ion Barbu: Piei in intuneric / Semn votiv, / Clara / Racla / Taler / Relativ". Un barbizant e in Nod ars (1928) si Zavor fermecat (1947) BARBU BREZIANU (n. 1908). De inspiratie barbiana este lirica ermetizant intristata din coaste subtiri de catel" a lui ION POGAN, pe numele adevarat Vasile Florin Tarabuta (1905-1968), in Zogar (1936), care venea dupa doua plachete argheziene, Liniste si comori (1929) si Relief (1932). Cat despre MIHAI MOSANDREI (n. 1896), pe numele adevarat Tanasescu, acesta, simbolist decorativ la incevput in formula Anghel (Pauni, 1929; Gateala ploilor, 1932), desi in Prezenta pegasului sau plimbari lirice in jurul poeziei (193 3) condamna poezia pura, adopta din afara stilul manierist ermetic in Singuratati (1936), Ofranda muzelor (1940) si Trepte de eben (1942), tonul estompat si sunetul in surdina, fara un efect mai adanc. Volum retrospectiv Carare printre ani (1971). Alt volum: plecarea randunelelor (1978).
EUGEN JEBELEANU
Sub inraurirea poemului concentrat si incifrat al lui Ion Barbu, EUGEN JEBELEANU (1911-1991) trece brusc de la stilul sentimental din Schituri cu soare (Brasov, 1929), la expresia sobra, manierista, orgolios pretioasa din Inimi sub sabii (1934), imaginand un ev sur" cavaleresc si un principe incert in vremea regelui Neustriei, Dagobert (629-632), dupa smaltul unei cesti:
Vad timp de batalii. Leat mediu cu altii-n fier si-n ganduri grave, dadu si printul un asediu, pe undeva, prin mlastini slave.
Aceste frumoase stampe erau insa anticipate si apoi continuate prin Cantecele regilor de jos (1932-1944), date la iveala mai tarziu, in care poetul nutrea un gand de revolta impotriva relelor oranduiri ale vremii, gata sa izbucneasca:
Cerul e ca o cerneala si nu am scris nici unul dreptatea cu el sau cu sange. Pumnul sta doar in cuget inchis Ajunge!
Abia in 1945 se decidea Jebeleanu sa publice Ceea ce nu se uita, un memento al anilor tineretii, clatinata de foame" si scuturata de friguri", cu rataciri halucinate pe strazi si visuri neimplinite, poemul mortilor nestiuti, al fantomelor celor cazuti pentru libertate, pentru care el s-ar vrea padure-n mers razbunatoare".
Mai departe, in locul ciclului pe care-1 pregatea acum si la care va scrie pana in 1970, Frumoasa adormita, revelat abia in 1974, Eugen Jebeleanu publica Scutul pacii (1949), Poeme de pace si lupta (1950), in satul lui Sahia si Balcescu (1952), Cantecele padurii tinere (1953), la care, in editia definitiva a versurilor sale, renunta. isi va pastra Surasul Hirosimei (1958), oratoriu-spectacol compus din vaste alegorii apocaliptice, coruri, voci simbolice, intrunite finalmente intr-un protest vehement si un avertisment dat lumii civilizate de astazi si de maine. Surasul Hirosimei e urmat de Oratoriul eliberarii (1959), pus pe muzica de Radu Paladi in 1964, Cantece impotriva mortii (1963), titlu ce ar putea subsuma intreaga opera a poetului, in cea mai mare parte sub semnul revoltei fata de incercarile de a nimici viata si de a introna in locul ei imperiul terifiant al nefiintei, si Elegie pentru floarea secerata (1967), in spiritul lui Aragon din // n est Paris que d Elsa (1954). Volumul care a asigurat insa lui Eugen Jebeleanu un loc in randul marilor poeti romani este Hanibal, din 1973, aparut intai sub titlul La porta dei leoni, la Milano, in 1970, in traducerea lui Roberto Sanesi. intregul volum este o meditatie asupra istoriei, prin extensiune asupra timpului, inamicul numarul unu care pandeste clipa cand cazuti, dupa ce si-a sapat pe fata noastra semnele sale, ne va face sa disparem ca in apa abstracta a unei oglinzi. Ramane totusi amintirea, pentru ca aceasta tine de spirit nu de trup, de aceea poetul isi afirma credinta sa in virtutile memoriei: Nu cred in cei ce vor sa uite, / si cat mai repede, pe cei plecati din viata / fiindca ei sunt cei care astfel, vor sa dea Mortii Spiritul". Sub amenintarea continua a cinicului rau curgand neincetat, omul incearca sa dea un sens trecerii sale, sa fixeze prin intermediul artei vesnicia. O asemenea tentatie catre absolut este poezia, aspiratia, mereu contrariata, de a exprima: Inima-mi arde in febra unor / trandafiri fara nadejde / Dezamagite buze de flori. / Parfumul lor naste boboci sub / aripele pietrificate ale unor fosti vulturi. // Cum sa trezesc soarele meu nevazut / leopard de lumina / ros de hienele umbrelor". Poetul realizeaza performanta de a spune prin metafore simple, in chipul cel mai scurt cu putinta, ganduri adanci {Meduza):
O sa mai ninga de cateva ori
si o sa mi se anine de sprancene cate un fulg pana voi izbuti sa ma smulg din bratele acestor zile cu ochi inmarmuritori.
Pentru a exprima misterul incoltirii ajunge un singur catren:
Ceapa cu foi moi de opal a inghetat si a scos o coada verde si a devenit un mic animal care din ochi nu ma mai pierde.
Delicata e imaginea inocentei impusa ochiului printr-o surpriza:
Dintr-o padure a iesit sburand un caine mic si vesel, ca, o pata de aur de la inceput mi s-a uitat in ochi marturisindu-mi: Sunt".
Alta meditatie este asupra efectelor puterii exercitate fara ratiune din antichitate si pana in secolul nostru, cu dezastruoase consecinte mai cu seama in sumbrii ani ai celui de-al doilea razboi mondial cu cerul sau brazdat de furuncule de bombe", cocosi de flacari" si mortuari crini explozivi". Poetul stie insa sa alterneze planurile, sa alunge spectrul mortii si al foamei prin neasteptata viziune a unui car cu grau avansand printre sire de lesuri", luminand cu spicele cerul strapuns de gloante. Gasim si aici o imagine a inocentei, preocupare permanenta a poetului:
M-am gandit azi ce pur e sufletul de iepure. Chiar cand glontului i-e prada, scoate ingeri din zapada.
Mica parabola are in primul rand o valoare plastica. Desi de gen feminin, sensibilitatea, candoarea si inocenta cer din partea celui care le practica, in speta poetului, un efort viril de eliberare. Aceasta e parabola cu ursul Veta:
Ursul Veta a fost un urs ciudat cu nume de femeie si trupul de barbat,
Poet fiind, se smulse din fiare si din funii
si din belciug - si-si puse in nas belciugul lunii.
Cu alte cuvinte, castigandu-si libertatea, poetul se supune deliberat unei constrangeri de ordin interior. Pe cei care asupresc, Eugen Jebeleanu ii dezarmeaza intampinandu-i impasibil ironic cu seninatate". in vremea razboiului, el invoca pacea, visand sfarsitul macelului, dezarmarea, cinstirea jertfelor si revenirea traiului lin, celebrat cu libatii si procesiuni bazate pe intelegere intre popoare:
Tatal nostru carele esti in ceruri coboara, daca esti, pe pamant
si opreste viforul mortii
si fa din casti palarii
si mangaie fetele mortilor pastrandu-i in viata pe vii
si stai printre noi de ni-esti tata, din sangele scurs facand vin
si fa din oricare armata alaiuri civile
Amin
Hanibal, faimosul general cartaginez care ingrozise pe romani, era desigur un simbol al razboiului. Lectia pe care o scoate insa poetul din raportarea la acest destin este ca, desi cu o superba trufie, generalul bagase in lupta o formidabila armata de soldati si fiare, totusi n-a invins. Forta neslujita de altceva oricat de bestiala, nu triumfa niciodata. E o frumoasa lectie de poezie oferita de Eugen Jebeleanu si in ciclul dintre 1961 si 1974 care n-a aparut independent, Triumful (Scrieri, II1974), Ultimul volum de poezii: Arma secreta (1980), unde cantecul se esentializeaza pana la a deveni o stare cu neputinta de exprimat sau de inteles, irepresibila, in ciuda tentativelor de a o impiedica:
Cea mai trista poezie Este poezia care nu se scrie Poezia care se inghite cu noduri, Pandita de vamesi la poduri Si care nu poate sa fie contemplata Pentru nimic niciodata.