Rutina romanului de analiza. - Virtuozitatea lui Paul Bourget: o psihologie conventionala.
Catre o compozitie polifonica. - Romanul ciclic: Ro¬main Rolland; Thomas Mann, Casa Buddenbrook si Muntele vrajit; George Duhamel si sonata seriei Pasquier. - Rumoarea vietii colective: Jules Romains, de la Bildungsroman la umanism.
Romanul-fresca. - Galsworthy si Forsyte Saga. O forma vulgarizata: cronica seriei Jalna. - Realismul social. - Frescele sovietice. - Mihail Solohov si Donul linistit. Realism si epopee.
Chiar in clipa cand atinge perfectiunea in naratiune, descriere si analiza, "povestirii bine facute" i se inten¬teaza un proces: simbolistii o dispretuiesc. Iar succesorii lor, adesea fosti simbolisti, ca de pilda Gide, vor cauta o forma de antiroman care sa rupa logica impusa de povestitor materiei romanesti.
Acest artificiu era cu deosebire vizibil in romanul "de moravuri" si in romanul "de analiza" care domneau intre 1890 si 1910. Daca recitim Armatura lui Paul Hervieu, o fresca a lumii banului, Domnisoara Cloque de René Boylesve, biografia unei fete batrane, sau Viata particulara a lui Álichel Tessier de Edouard Rod, studiul unui suflet si al deceptiilor sale, simtim ca abilitatea, talentul si reusita formala a acestor carti tin de un fel de aplicare scolareasca, de un ansamblu de retete in¬cercate. Simtim ca subiectul a fost construit, pregatit, fabricat, ca episoadele si peripetiile sunt calculate pen¬tru a pune in lumina un caracter uman sau o problema sociala.
Aceasta arta era demna de toata lauda si pentru multi ea constituia insasi arta romancierului. Dar trebuie sa constatam ca altora li se parea o rutina.
***
Bine construit, abil, elegant si usor pretentios, ca o piesa de Porto-Riche sau de Bernstein, "romanul de analiza" a fost tipul acelei povestiri in intregime reusite si stapane pe sine, in care singura teama era ca virtuo¬zitatea scriitorului sa nu-i depaseasca sinceritatea, fal¬sificand datele realului. E, de pilda, cazul celor mai bune romane ale lui Paul Bourget, ca Ducesa albastra, unul dintre cele mai caracteristice. O intriga asa-zis "psiholo¬gica" utilizeaza resorturile si perfectiunea tragediei cla¬sice. Caracterele sunt nete si coerente, actiunea se naste din opozitia dintre ele. Tensiunea dintre personaje si toate cele de mai sus contribuie la crearea unui micro¬cosm uman de sine statator.
Daca vrem sa ne fixam la un exemplu, vom gasi in Ducesa albastra un personaj central, Jacques Molan, pa¬rizian bineanteles, arivist si in literatura si in dragoste. Calculat, pretentios, cinic, ahtiat dupa placeri, el trans¬forma arta sa de dramaturg intr-un manunchi de retete abile. Impune aventurilor sale amoroase un joc de intrigi si de cruzimi care ii alimenteaza inspiratia, il amuza si ii da senzatia ca traieste o viata de primejdii.
Foarte abil, Bourget ii ofera lui Molan acea aventura care sa-i puna in lumina caracterul. Interpreta piesei sale Ducesa albastra, biata Camille Favier, fata mandra si curajoasa, visa sa fie muza si amanta unui mare crea¬tor Dupa ce a cucerit-o, Molan o foloseste pentru a provoca gelozia unei femei mondene, doamna de Bonnivet, pe care vrea, de asemenea, s-o cucereasca. Gamille este sincer indragostita, iar Anne de Bonnivet va fi exact contrariul ei: o mondena rece si cocheta. Molan se joaca opunand cele doua femei, strunindu-le prin gelozie.
Nu e o compozitie admirabila? Aceasta opera tipica a lui Paul Bourget reia tehnica perfecta a pieselor cla¬sice, a comediilor lui Molière sau a tragediilor lui Ra¬cine, inaintea compozitiei dramatice, se cuvine admirata aici "compozitia psihologica", adica alegerea "caracterelor" care se opun si se completeaza. Intriga si drama se nasc chiar din aceste caractere; evolutia lor va fi o pen¬dulare cand in favoarea lui Camille, cand a Doamnei de Bonnivet. "Criza" va pune bineinteles in lumina, pana la sublim, sinceritatea si patetismul lui Camille, aducand deznodamantul, adica infrangerea celei mai slabe, a adevaratei indragostite: pe punctul de a-i surprinde pe Jacques Molan si Anne de Bonnivet intr-o garsoniera, Camille ajunge in acelasi timp cu sotul inselat si, gene¬roasa, il minte pe acesta din urma pentru a-l feri pe Jacques Molan de un duel. Evident, nu va fi recompen¬sata pentru acest sacrificiu Desigur, toate acestea se apropie de melodrama, dar, la urma urmelor, nu mai mult decat Corneille.
Aci, totul se sustine si se inlantuie inlauntrul unei lumi inchise si coerente. Si daca ii lipseste nobletea mitologica a lumii tragice, are in schimb unitatea ei. Pasiunile sunt mai putin princiare, dar la fel de savant cladite, desfasurate, opuse, infruntate. Stilul lui Bour¬get nu e pompos; un amestec de familiaritate, de bonton si afectare ii permite sa creeze conventia necesara. Ni¬mic, in cele din urma, nu-l desparte pe Bourget de dramaturgii Marelui Secol decat afectarea cunoasterii profunde a angrenajelor sociale pe care o mosteneste de la Balzac si de la Zola. In rest, romanul sau retine aten¬tia prin aceleasi procedee, prin aceleasi calitati ca si tragedia psihologica.
E usor sa explici palirea artei lui Bourget prin lipsa de interes a prea facilelor fresce mondene si prin plic¬tiseala pe care o nasc complicatiile adulterului. Aceste defecte nu sunt singurele; multe culori sunt palide si la doamna de La Fayette si la Fromentin, dar, pe acest fond decolorat, continua sa se contureze figuri si motive. Iritarea cititorului modern se datoreaza mai degraba falsului "adevar" in zugravirea caracterelor. Cinicul Jac¬ques Molan este mereu cinic, si avem impresia neta ca asta e singura lui menire. Anne de Bonnivet este mai degraba un "tip" decat o fiinta reala; mondena, plina de orgoliu, sigura de forta rautatii sale, infailibila in arta de a-i face pe ceilalti sa se simta prost, si constienta de toate acestea. Ca si Jacques, ea joaca perfect rolul pe care autorul i l-a ales. Lucru, de fapt, destul de departe de realitate unde, exceptandu-i pe maniaci si pe marii comici involuntari, nimeni nu este conform cu persona¬jul sau si nu stie sa-si respecte rolul pe care l-a adoptat sau care i-a fost atribuit.
Romanul de analiza ajunge deci la o conventie: a face din fiecare personaj un "caracter" si a consacra na¬ratiunea desfasurarii acestui caracter, a-l face din ce in ce mai asemanator cu el "insusi", ,,ajustandu-l", am spune intr-un mod vulgar. Mecanismului perfect al acestei conventii literare ii lipseste insa patetismul. Epigonul Bourget este oare raspunzator de acest esec, pe care il provoaca insusi talentul sau? Dramaturgi si moralisti cla¬sici au jucat acelasi joc si, dupa ei, toti romancierii se¬colului al XIX-lea. Rodrig este si el totdeauna asemeni siesi si eroic: Ximena nu osteneste sa-i ceara regelui capul omului pe care il iubeste. Prea constant sublim e si Poliect, destul de mecanici Horatiu tatal si fiii Dar acesta este jocul eroismului dezlantuit. Lui Corneille si Molière nu li se pot face reprosuri, caci pasiune sau manie tocmai asta inseamna: un om care se repeta la nesfarsit.
Bourget a urmat niste modele prost interpretate. Raspunzatori de eroare sunt, fara indoiala, colegii sai profesorii, care au starnit admiratia pentru o pretinsa "psihologie" acolo unde nu-i decat creatia estetica a unui patetism: a eroismului sau a excesului la Corneille, a maniei sau a satirei la Molière si La Bruyère, a fatalitatii la Racine. In Rodoguna, Fedra sau Mos Goriot efec¬tul patetic cautat impune caracterelor si personajelor o coerenta artistica ce se poate confunda cu "zugravirea psihologica".
Dar chiar psihologia, de la Benjamin Constant la Fromentin si la Proust, nu zugraveste o coerenta, ci nuante, tulburari, contradictii. Psihologia se opune in¬trigii; o data cu romanul intrigii psihologice, Bourget si epoca sa fac sa iasa la iveala, in mod involuntar, acea contradictie careia, abia nascut, romanul i-a cazut vic¬tima: confuzia intre "psihologia" dramaturgilor clasici, pura conventie artistica, si adevarata psihologie, a nuan¬telor si a ezitarii, unde romanul intim si Proust gasesc o alta forma a pateticului.
***
Chiar dupa ce i s-a zis "psihologica", intriga drama¬tica parea artificiala: totul depindea de drama condusa de vointa autorului.
Cand inventia melodica e resimtita ca prea mecanica, compozitia polifonica se impune: romanul-ciclu si romanul-suma vor sugera o materie romanesca mai stu¬foasa. Nu se va urmari un destin, ci o incrucisare de destine. Pe linia unica a dramei - sau a melodiei - se suprapun si se amesteca alte linii, totul se intretaie, se intrerupe, se leaga si se contopeste; armonie, fuga si contrapunct. Nu o istorie condensata in ea insasi, ci, pe cateva teme centrale, variatii paralele sau divergente. Jean-Christophe nu e prins intr-un mecanism creat anu¬me pentru el, ca eroii Ducesei albastre, el e doar tema centrala a unei armonii complexe. Un intreg context uman, social, artistic, il insoteste, ba cateodata il sufoca. La Bourget, descrierea mediului social explica eroul; la Romain Rolland, mediul social si moral constituie sub¬stanta cartii, eroul Jean-Christophe nefiind decat vioara intai. Intriga a devenit polifonica.
Aceste metafore muzicale nu sunt abuzive: Jean-Christophe (1904-1912), de muzicologul Romain Rolland, nu precede decat cu zece-douazeci de ani romanele poli¬fonice ale lui Georges Duhamel si ale lui Jules Romains. De altfel, poemul simfonic Jean-Christophe se elabora chiar in momentul cand Proust crea "armonia" (in sensul tehnic al cuvantului din domeniul muzicaL) pe care Rol¬land n-a stiut s-o gaseasca.
O prestiinta il conduce pe Romain Rolland: el nu grefeaza pe biografia in zece volume, a unui muzician german, cerinta, devenita obositoare, a unei intrigi dramatice organizate, concise, precise Acest spirit beethovenian, care a avut nenorocul sa scrie in loc sa compuna, simte instinctiv ca romanul trebuie sa devina o compozitie armonica, nu desfasurarea liniara a unei aride linii dramatice sau melodice. El nu face din viata lui Jean-Christophe "o istorie" rotita in jurul ei insasi, cu o intriga abila ca intr-un roman de Bourget, sau cu o intriga politista. El incearca s-o extinda, s-o diversi¬fice, s-o armonizeze.
Dar nu izbuteste. Vrea sa teasa o simfonie si nu da decat un recital. Greoi si cam incurcat, desi sensibil, se straduieste sa creeze o lume, si nu ofera decat o poves¬tire scolareasca, fiindca, in domeniul "literelor", a in¬vatat povestirea, nu simfonia. Cazul Jean-Christophe e induiosator: animat de intentia unui suflu epic, se mar¬gineste la o simpla biografie Destinat, datorita inten¬tiilor sale, a fi intermediarul dintre Hugo din Mizera¬bilii si Jules Romains din Oamenii de bunavointa, Ro¬main Rolland ramane incatusat in mania lucrului ma¬runt, a pitorescului, a descriptivului, a scolarescului, a "manierei lui Daudet" (si-a dat bacalaureatul in 1884), in prejudecata literara a analizei si a naratiunii colorate: "
Clopotele Iata revarsatul zorilor!
isi raspund lenese, putin triste, prietenoase, linistite. Melodia glasurilor lor domoale isca puzderii de vise, vise din trecut, dorinte, nadejdi, pareri de rau pentru fiinte disparute pe care copilul nici nu le-a apucat Veacuri de amintiri rasuna in aceasta muzica."
Recunoastem aici dictarile din cursul superior, agra¬vate de frazeologie. Impovarat astfel de un sever han¬dicap, Rolland, care a presimtit compozitia polifonica a romanului, nu izbuteste sa se descotoroseasca de nara¬tiunea lanceda. Simte ca viata este multipla, dar nu stie s-o distribuie intre diversele parti ale orchestrei si, prin repetare, o face plicticoasa Totusi, opera lui se citeste cu placere: inspiratia, desi stangace, este limpede, iar vocea solistului ramane corecta, chiar daca armonizarea este conventionala.
Precedandu-i pe Duhamel si Jules Romains, Thomas Mann a dat Casei Buddenbrook, in 1901, savoarea si po¬lifonia cronicii. Ca si in Cronica familiei Pasquier, e vorba despre istoria unei familii; dar aici aceasta tema bur¬gheza se depaseste pe ea insasi: istoria unei familii al¬catuieste un fel de microcosm - inca la scara omului - unde se oglindeste in intregime viata organica a umanitatii. Incrucisand evolutia istorica cu destinele in¬dividuale, inlauntrul unui mediu inchis, se obtine o surprinzatoare compozitie muzicala. In aparenta simpla zugravire a decadentei unei inalte familii hanseatice de la sfarsitul secolului al XIX-lea, Casa Buddenbrook da¬toreaza mai mult lui Beethoven si lui Wagner decat lui Goethe, Zola, Maupassant. Aceasta carte va plictisi pe cititorul de romane "bine facute", amator de peripetii si drame. Ea nu mizeaza pe o intriga bine condusa, aici manifestandu-se nu atat arta descrierii, cat arta de a face sa cante si de a orchestra. Vocatia marelui roman poli¬fonic nu este "realista", chiar daca Thomas Mann si-a extras procedeele din realism; ea este simfonica.
Tot simfonica este si actiunea din Muntele vrajit (1924). Intriga, de altfel, nu mai este acolo nici mate¬riala, nici sociala, ea se intemeiaza pe conflictul ideilor si viziunilor asupra lumii. Vom reintalni de asemenea, mai greoi tratate, temele impresionismului englez, ca si unele teme aproape kafkiene: inaintea razboiului din 1914 un anume Hans Castorp, venit sa vada un var la sanatoriul Davos, sfarseste prin a ramane prizonier al acestui sanatoriu, deoarece se descopera ca si el era atins de tuberculoza: nu ne-am putea gandi la Kafka? Hans Castorp este un ins oarecare, inginer de meserie. In recluziunea care-i este impusa, va veni in contact cu toate formele spiritului uman, cu toate subtilitatile si nelinistile ascutite de boala, de febra specifica tubercu¬lozei. Fresca sociala se transforma, fara pedantism, in fresca de idei, de idei intrupate: sapte sau opt oameni, prin 1918, intr-un mediu inchis si artificial cum este cel al unui sanatoriu. Conversatii, inflexiuni sentimentale ori intelectuale ale caracterelor care se ciocnesc. Cateva personaje contrasteaza prin atitudinea lor deliberata: rationalistul Settembrini, amatorul de irationalism care e Naphta. Nimic abstract in toate acestea. Prietenia, na¬tionalitatile, ideologiile se amesteca in ritmul vietii co¬tidiene a bolnavilor. Un neamt si o englezoaica folosesc franceza pentru a-si vorbi in anumite imprejurari. Psi¬hologia indivizilor se combina cu marea discutie de idei, pentru a ajunge la tezele cele mai paradoxale si mai indraznete: "Ei bine, noua ni se pare ca morala n-ar trebui cautata in virtute, adica in ratiune, in disciplina, in bunele moravuri sau in cinste - ci, mai degraba, in contrariul lor, vreau sa spun: in pacat, expunandu-te pericolului, expunandu-te la ceea ce este vatamator, mistuitor. Noua ni se pare ca este mai moral sa te pierzi si chiar sa pieri decat sa te conservi."
Poate pentru prima oara de la Decameron incoace, universul concret si cel abstract sunt asezate intr-un vas inchis (nu indraznim sa spunem in infuzia culturiI). Era nevoie de simtul germanic al simbolului pentru a uni in felul acesta viata cotidiana si frazeologia; si mai era nevoie de arta compozitiei orchestrale, careia biograful lui Wagner ii datoreaza abilitatea polifoniei sale.
***
Muzician in inspiratie si muzical in constructie va fi si Georges Duhamel. Astazi, se uita prea lesne intreaga neliniste din seria Salavin, precum si ceea ce era armo¬nios in seria Pasquier. Cronica familiei Pasquier e, la drept vorbind, o sonata: nici o ambitie nemasurata in aceasta istorie a unei familii burgheze, putin boema, cum sunt uneori familiile burgheze. Tatal, doctorul Pas¬quier, e un medic care nu a reusit niciodata deplin in medicina si nici in cele aproximativ treizeci de intre¬prinderi pline de fantezie ou ajutorul carora spera sa faca avere; fiii lui urmeaza trei directii deosebite: Lau¬rent este un intelectual cinstit si framantat, tipul carac¬teristic al intelectualului mediocru; Joseph face ravagii in lumea oamenilor de afaceri; Ferdinand e un biet ins stapanit de grija pentru caminul lui, de mica sa cariera, de economiile sale. Mai sunt insa si fetele. Si daca Su¬zanne se multumeste sa joace in piesele lui Henri Bernstein, Cécile domina ternele andante, semeata Cécile, mandra, tandra, mereu ea insasi, simpla si ascunsa in acelasi timp Ea reaminteste tuturor ca viata se aude dincolo de zgomote si taceri, ca viata e muzica
Abila si limitata, modesta, ipocrita si vie, Cronica familiei Pasquier ramane o reusita. Marile strigate, ale epocii o strabat uneori. Personajele sunt cumpatat neli¬nistite, cumpatat mediocre. In ea triumfa forma moderna, forma "burgheza" a epopeii. Dincolo de romanul uniliniar, intervine evocarea sociala lipsita de pedantism, relativa bogatie a destinelor divergente, viata multipla surprinsa in amanuntele ei agreabile. Caci deschizand la intamplare unul din aceste tomuri vom gasi, surprinsi, ceea ce credeam ca e un abuz al romanului de dupa 1947, vom da adica peste domnia dialogurilor; aceeasi experienta o putem face de altfel cu Martin du Gard. Cateodata razbate, potrivit inspiratiei marelui roman ciclic, un suflu unanimist, o furtuna care rascoleste vie¬tile si le face sa freamate, ca in acel inceput de capitol unde celebra pianista Cécile Pasquier impinge pe strazi un carucior de copil: "Puterile demente sau viclene, toate puterile lumii, cele care se dau de-a dura, cele care tropaie, cele care umbla cu pasi tacuti, cele care urla-n drum, cele care vegheaza dupa secole de inertie, dar care, la primul semnal se clatina ca sa se prabuseasca, cele care au un drum hotarat, asculta de legi si se opresc la bariere si cele care umbla la intamplare, ca niste pirati ai intunericului, toate puterile infricosatoare care bantuie orasul oamenilor, toate vor ramane azi neputincioase in fata copilului cu pleoape transparente, in fata micului rege, in fata micului zeu care doarme cu bratele intinse inlaturi, in leaganul miscator. Cécile impinge povara pre¬tioasa, pe care in seara asta a refuzat s-o incredinteze altuia, o impinge inainte si, in jurul ei, totul vuieste, bubuie, zanganeste."
Romanul ciclic are meritul de a amesteca, pentru bucuria clipei si a cititorului, toate bucuriile asemana¬toare, reinnoite la infinit. Prin intermediul singularului, al lui Laurent si Cécile Pasquier, se evoca acel universal care reprezinta existenta mereu luata de la capat a fa¬miliilor si a multimilor, acel adevar uman si acel humus uman, continuate biologic de la Hesiod incoace, diferen¬tiate sub aspect psihologic de la o epoca la alta, de la o generatie la alta, unite insa in acelasi efort si avand ne¬linisti asemanatoare.
* * *
Jules Romains organizeaza "toate puterile infricosa¬toare care bantuie orasul oamenilor" intr-o ampla legenda a Oamenilor de bunavointa. El vrea sa evoce nu atat un ciclu de aventuri sau istoria unui grup de oameni pe care timpul ii vantura, cat mai cu seama rumoarea vietii colective, freamatul unei epoci, tumultul, sarbatorile si miscarea lenta a vietii cotidiene.
Pe langa incrucisarea unor destine paralele, vecine si departate totodata, multiple si secrete, e vorba de atmo¬sfera, de culoarea unei zile ori a unui cartier, de rezo¬nantele, acele stari sufletesti pe care le transmite deco¬rul social si moral al unui oras sau al unei strazi. Aven¬turile individuale, adesea banale, cateodata ciudate, se topesc intr-o lumina generala, lumina nuantata a Pari¬sului, care adauga frescei realiste un fel de profunzime, precum unele ecleraje la Rembrandt sau la Murillo: "Zi de iarna dulce si linistita. In mai putin de o ora se va lasa noaptea. Stratul de nori si aerul strazii se continua unul in altul, prin imbratisari si intrepatrunderi. Pre¬tutindeni, aceeasi lumina intima, cenusiu-galbuie, cenusiu-rosietica. Tot ce-i un pic mai departe se-nmoaie in aburul cetii ce pare a nu avea grosime, zarindu-se numai in franjurile, in moliciunile pe care le adauga () O pace rece, datatoare de fiori. Te simti inofensiv si vulnera¬bil () Zgomotul usor al unei masini de cusut strabate strada ca o pasare. Apoi piere."
Nici un personaj in prim plan, in ciuda unei anume complezente a autorului fata de cele doua constiinte-martori, normalistii Jallez si Jerphanion. De la 6 octom¬brie 1908 pana la 7 octombrie 1933 se perinda neincetat o multime in care identificam, ici-colo, sase sute de per¬sonaje. Patruzeci ne devin familiare, vreo suta raman simple cunostinte, iar pe celelalte le cunoastem de la distanta: adica relatiile unui om posibile intr-un inter¬val de timp. Relatii diverse, desigur, de la cele specifice lumii finantelor pana la cele ale boemei, trecand prin patura intelectuala, burgheza, clericala, prin aceea a cartierelor populare - putini muncitori, de altfel. Intentia ramane balzaciana; dar resortul nu mai este ingenioasa punere in valoare si cinica revelare a mecanismelor so¬ciale. Fondul legendei, aproape "spiritual", e alcatuit dintr-o sensibilitate deosebita fata de viata colectiva, fata de muzica acestei vieti, asemeni freamatului unui balci auzit de departe, cateodata intretaiat de un strigat, "ca acel tipat al remorcherului, atat de cumplit, de dulce, si vantul fluviului, atat de tandru, incat deodata nu mai am nevoie de nimic, de nimic" . Fervoarea, constanta in prima jumatate a fluxului celor douazeci si sapte de tomuri, e greu de regasit in al doilea versant unde au¬torul nu mai reaminteste de anii tineretii sale, ci de o perioada in care, consacrat fiind, nu mai avea poate acea sensibilitate directa si difuza in fata epocii si in fata oamenilor.
Totusi, o data cu Oamenii de bunavointa, romanul polifonic scapa in sfarsit din mrejele Bildungsroman-ului, "romanului de ucenicie", al carui artificiu, putin cam prea vizibil, consta in a face ca lumea sa fie descoperita de ochii unui tanar intrat la scoala vietii. De la Wilhelm Meister de Goethe, tranzitie intre romanul picaresc si romanul-suma, acest procedeu fusese larg folosit. Jean-Christophe si Muntele vrajit il utilizeaza. Nu este absent la Balzac (vezi Rastignac din Mos Goriot, tinerii din Iluzii pierdutE); el furnizeaza trama Dezradacinatilor lui Barrés. Nici Hardy nu-l evita in Jude nestiutul si, chiar daca Razboi si Pace implica o optica mai larga, el ramane un roman al uceniciei printului Andrei si a lui Pierre Bezuhov. Familia Thibault este construit in mod vizibil pe acelasi principiu, iar lumea pariziana a lui Duhamel se dezvaluie o data cu formarea lui Laurent Pasquier. Ca si Gil Blas, marele roman naturalist sau simfonic se simtea inca obligat sa apeleze la aceasta "utilitate": "mar¬torul", care face legatura intre episoade, exprima mai mult sau mai putin constiinta naratorului si ii ofera cititorului placerea de a se identifica cu el. Singura diferenta intre Gil Blas de-o parte, si Wilhelm Meister sau Hans Castorp al lui Thomas Mann de alta, statea in faptul ca martorul incetase a mai fi un personaj incolor, pentru a deveni o constiinta in evolutie si formare. Toc¬mai aceasta constiinta o suprima Jules Romains, inlocuind-o cu un fel de aura poetica colectiva, foarte per¬sonala de fapt: sentimentul vietii multiple, sensibilitatea pentru atmosfera, pentru grupuri, pentru multimi. Eroul o data predat la magazia cu accesorii, realitatea sociala se iveste in dezordinea si complexitatea ei.
Dar, ceea ce romanul picaresc prezenta pe episoade de-a lungul unor aventuri succesive, asemeni mataniilor dintr-un sirag, Jules Romains juxtapune si amesteca, intrerupand istoria lui Quinette, legatorul de carti, prin odiseea cainelui Macaire, si intercaland un capitol consa¬crat micului Louis Bastide care-si rostogoleste cercul pe strazile din Montmartre.
Prin aceste mijloace - simultaneitate, prezentare in sectiuni - el cuprindea mai indeaproape realitatea traita (si in realitate se intampla sa nu primim noutati de la cutare persoana decat dupa o intrerupere de trei sau patru ani, ori de trei sau patru tomurI) si, refuzand comoditatea de a supune fresca unei intrigi dinainte fa¬cute, putea intr-adevar regasi "o intreaga patetica a dispersarii, a disparitiei, in care viata abunda, dar pe care cartile o refuza aproape totdeauna, preocupate cum sunt, in numele vechilor reguli, sa inceapa si sa sfar¬seasca jocul cu aceleasi atuuri" . Lumea romanesca e prea adesea o lume inchisa, in care sase personaje sunt antrenate intr-un joc care nu va inceta decat atunci cand intre ele se vor fi epuizat toate combinatiile posibile - acesta este principiul tragediei noastre clasice. Alegand numeroase personaje care nu se cunosc si nu se intalnesc, dar traiesc in acelasi timp, si de la care ne parvin alternativ stiri, Jules Romains creeaza impresia unei lumi deschise.
Desi lipsita de excese, aceasta tehnica nu era mai putin noua, iar cochetaria autorului nu e deplasata atunci cand isi revendica anterioritatea fata de marea trilogie a lui Dos Passos unde acest procedeu avea sa consacre fresca vietii colective.
***
Romanul polifonic este orientat, in Franta, de o po¬laritate particulara: Parisul. In pofida excursiilor in provincie, lumea balzaciana asculta si ea de un magne¬tism parizian, iar un roman de moravuri provinciale, ca Eugénie Grandet, de pilda, are nevoie de varul venit de la Paris. Mizerabilii incepe in provincie, dar monstrul - Parisul - cu revolutiile lui de suprafata, lumea lui decazuta, si chiar coruptia lui profunda, constituie o in¬vincibila si definitiva atractie. Zola cedeaza si el ace¬leiasi atractii. Ca si Notre-Dame de Paris, Oamenii de bunavointa incepe si se termina cu "Parisul vazut din zborul pasarii". Familia Thibault, Salavin, si Cronica fa¬miliei Pasquier nici nu incearca sa ascunda ca sunt, ca intreaga literatura franceza de altfel, opera burghezilor din Paris Exista, desigur, cicluri romanesti provinciale, de pilda, Podurile inalte de Jacques de Lacretelle ori Familia Desmichel de Thyde Monnier; dar, fara sa facem jocuri de cuvinte, ele nu izbutesc sa devina opere "ca¬pitale". Familia Buddenbrook era hamburgheza, Familia Malavoglia - siciliana.
Peste romanul postrealist propriu-zis, roman psiholo¬gic sau de moravuri, s-a instalat in Europa si America, la inceputul secolului al XX-lea, "romanul-fresca". Prin intermediul aventurii unui individ, unei familii, unui clan, el vrea sa surprinda un moment istoric al unei so¬cietati. Si mai vrea, ca si romanul istoric ori cel rustic, sa redea culoarea exacta a unei epoci si a unui mediu.
Pe istoria unei familii burgheze, John Galsworthy a construit Forsyte Saga (1906-1928) ca un monument cu temelii puternice si cu numeroase etaje, masiv, supra¬incarcat, minutios lucrat, acoperit cu reliefuri in stuc. Inca din primul volum (ProprietaruL), stalpii acestei so¬cietati sunt prezentati intr-o reuniune de familie la care asista vreo zece patriarhi. Desfasurandu-se intr-o pic¬tura precisa, din care intentiile sociale nu lipsesc, ciclul foloseste drept armatura exactitatea unui adevarat studiu genealogic, fiecare ramura dand nastere unei intrigi ori unui noian de amintiri. Si, de pe temelia memoriilor familiale, se urmareste destinul perechilor tinere de-a lungul evenimentelor contemporane; primul volum apa¬rea in 1906, al treilea ne infatiseaza familia Forsyte dupa razboiul din 1914-1918. Aceasta suma elaborata cu rabdare constituie o lume densa, zugravita prin anumite procedee de "adancime" apropiate cronicii proustiene. Dupa ce am citit Forsyte Saga, cunoastem indeajuns per¬sonajele si istoria familiei - ca un "lucru in sine", ca o realitate istorica - pentru ca volumele "apendice" sa nu capete caracterul notelor erudite si istorice: "Razboiul din Crimeea si casatoria lui Septimus Small cu domnisoara Juley Forsyte, evenimente care au umplut o parte a anului 1855, au ramas asociate amintirii unui picnic pe apa, organizat in cinstea maiorului Small, fra¬tele mai tanar al lui Septimus, care fusese ranit la picior. Arhitectura il apropiase pe Septimus de familia Forsyte; acest tanar asociat al casei Drewbridge, Small si Keyman, se specializase in stilul gotic familiar care, in aceasta epoca, cucerea insulele britanice. Dar Roger Forsyte, administrator de imobile" Vedem carui univers spiri¬tual si imaginativ ii apartine fresca aceasta cu multiplele ei detalii: acelei lumi a istoriei familiale, a precizarilor de felul: "in acel an, pe cand", pe care le repeta ade¬sea persoanele varstnice cu memorie inepuizabila, aducandu-si aminte de cele mai mici amanunte privitoare la rude, prieteni, relatii, mergand pana in cele mai de¬partate adancuri ale biografiei lor si chiar a stramo¬silor lor.
Atunci cand scapa de aceasta minutie chitibusara, impletita de altfel cu intentii sociale, fresca pur romanesca retine atentia prin istoria patetica si pitoreasca a unei familii, cu episoade variate si dramatice, avand totusi aerul unei zugraviri psihologice. Jalna canadienei Mazo De La Roche constituie un fel de cronica intermi¬nabila si tonica in care familia Whiteoak, timp de o jumatate de secol, inveseleste, prin aventurile pioniera¬tului si ale "proprietarilor", inima familiilor mic-burgheze din lumea intreaga care au avut mai putina in¬drazneala dar tot atatea istorii de familie. Cronica fami¬liei Whiteoak, amestec de conformism si de prudenta indrazneala romanesca, - bunica neclintita la datorie, cucerirea Ontario-ului, toata savoarea unui vechi domeniu, luptele dictate de interese familiale, peripetiile nepotilor, aventurile unchilor care duc o viata dezordonata - a devenit intre 1935 si 1962 hrana epica de toate zilele a unei intregi lumi marunte de amatoare de romane con¬venabile si indraznete Marea fresca se transforma in foileton de familie
***
Romanul-fresca are insa adesea o semnificatie de actualitate. El vadeste acea tendinta spre pitoresc care, in Franta, ramìne folclorica (roman rural zugravind un mediu inchistaT) si, in acelasi timp, intentia de a studia o problema istorica si sociala intr-o lume in miscare. Martin cel rosu al lui Martin Andersen Nexö are drept obiect viata micilor orase daneze, dar si luptele lor sociale. Tara fagaduintei de Henrik Pontoppidan con¬frunta viata oraselor daneze cu aceea a satelor. Papa verde de Miguel Ángel Asturias descrie viata pe plan¬tatiile de trestie de zahar din Guatemala, prin mijlocirea luptei de clasa. Melcul lui Gabriel Casaccia reveleaza un Paraguay pitoresc si, in acelasi timp, instabilitatea sociala vazuta prin ochii unui metis, diplomat universitar, ginere ai unui ministru In Plangi, tara iubita, Alan Paton descrie Africa de Sud si, de asemenea, segregatia, teroa¬rea, omorurile
Reinnoind, la inceputul secolului al XX-lea, zugravi¬rea naturalista, romanul-fresca, roman cu intentii sociale, constituie in acelasi timp un roman exotic si o expresie a realismului social, intr-o dubla intentie: documentara si de lupta istorica. In tarile cele mai evoluate ale Eu¬ropei occidentale, el nu-si gaseste obiectul: problemele sociale, in loc sa constituie o drama si un scandal, sunt lasate pe seama organismelor reprezentative; folclorul local este stins, viata - mai mult sau mai putin uni¬formizata, populatiile izolate sunt supuse si ele normei.
Dar in muntii Perului, la trei mii de metri altitu¬dine, comunitati indiene continua sa traiasca intr-un mod primitiv, pe pamanturi exploatate de colectivitate. Aceste domenii pot fi jinduite de marii proprietari albi sau metisi care, primind un oarecare sprijin politic, nu pregeta sa si le insuseasca, trecandu-le sub regimul pro¬prietatii individuale. Cinci sute de indieni traiesc o drama; Peru traieste o etapa a evolutiei lui sociale si economice. Acesta este, de pilda, subiectul din Necuprinsa-i lumea si vrajmasa de Ciro Alegría.
* * *
Noul suflu epic, uneori spontan, alteori canalizat, al revolutiei si al constructiei sovietice se exprima in forma literara a frescei realiste careia ii adauga un interes dra¬matic reinnoit.
Exista, in primul rand, epopeea de lupta, umana - in maniera lui Zola - si lirica in Torentul de foc al lui Serafimovici ori in povestirile lui Ivanov, pastrand inca o alura romantica in Ceapaev de Furmanov, patetica si vibranta in infrangerea de Fadeev. Cimentul de Gladkov este istoria patetica si clara a unui cuplu in timpul raz¬boiului si apoi in timpul reconstructiei.
Apoi, scriitorii societatii proletare orienteaza romanul-fresca sovietic catre un subiect precis, ca enuntul unei probleme. Marele roman al lui Serghei Semionov, Natalia Tarpova, aparut in 1927, studiaza sistematic si in mod experimental, cum ar fi spus Zola, o serie de ches¬tiuni delicate: locul si sensul reactiilor sentimentale ale "femeii noi", active, militante, incarcate de responsabili¬tati in cadrul uzinei. "Chiar daca Tarpova e convinsa acum ca «dragostea» este un sentiment ce nu trebuie nici zeflemisit, nici persiflat, nu indrazneste s-o spuna si altora si, cand se afla printre ei, incearca mereu sen¬zatia ca poarta in ea ceva de o incomparabila puritate si se teme in fiecare clipa ca aceasta puritate sa nu fie murdarita. Tuturor intrebarilor zeflemiste le raspunde ca nu e vorba de virtuti burgheze, ci ca pur si simplu nu-si mai vede capul de treburi: noul organizator stiuse sa-i antreneze pe toti in elanul sau."
Inspiratia realista si sociala a romanului sovietic se straduieste sa nu neglijeze problemele individului in cadrul vietii colective. Ea are chiar nevoie, cel mai ade¬sea, de aceste probleme, folosite ca pretext dramatic si ca intriga anecdotica pentru a retine atentia asupra zu¬gravirii ansamblului social. Este, la urma urmelor, pro¬cedeul intrebuintat in Franta de romanul rural ori re¬gionalist.
Dar aici conteaza, in primul rand, fresca in actiune, foiala organizata a oamenilor: colhozurile in Pamant destelenit (1932-1934) de Mihail Solohov, constructorii unui baraj in Energie de Gladkov, planul cincinal in Timp, inainte!
(1934) de Valentin Kataev: "Noi refu¬zam sa admiram acea arta capitalista care se delecteaza zugravind lumea izolata a sentimentelor si a destinelor individuale; noi avem nevoie de panze ample, consa¬crate miscarilor sociale in care omul nu e decat o parte din ansamblu si nu slujeste decat pentru ilustrarea legii dialectice a dezvoltarii economice."
Ordonata de o viziune metodica a istoriei, fresca so¬vietica este, in felul acesta, perfect omogena. Cunoscandu-si si delimitandu-si dinainte intentiile, romancierul este cu atat mai liber de a se consacra dozarii abile a celor doua elemente artistice, elementul dramatic si ele¬mentul pitoresc, acordand adesea un loc important celui din urma. Folosind un ton de cronica ce-l aminteste vadit pe Tolstoi, Donul linistit de Mihail Solohov este epopeea familiala si istorica a cazacilor de pe Don, jumatate pas¬tori, jumatate soldati, din 1912 pana in 1922: stepa si viata ei cotidiana, certurile satului, disputele familiale, anotimpurile si zilele, farmecul, ratacirile si brutalita¬tile dragostei. In simplicitatea povestirii, simtim frea¬matul cotidian al existentei colective, viata asa cum este ea, simtita direct, vazuta cu ochii, auzita cu urechile, ca in aceasta plecare la nunta:
,,- Ma,
Griska, fii mai tantos!
Tine capul cocoseste!
De ce te-ai incruntat?
Langa bristi, inghesuiala si zarva cresteau.
- Dar unde-i vornicelul? E vreme sa plecam.
- Cumetre!
- Ce-i?
- Cumetre, matale mergi cu cealalta trasura Auzi?
Peho, dupa ce-i impartasi ceva in soapta lui Pantelei Prokofievici, care venea schiopatand, porunci:
- Urcati-va!
in brisca mea sa ia loc mirele si inca cinci. Anikei, tu ai sa fii surugiul!
Se asezara. Ilinisna, solemna si rosie la fata, deschise poarta. Cele patru bristi pornira in goana, luandu-se la intrecere pe ulita satului."
In afara de patru inutile notatii de culoare si doua adjective "solemna si rosie", nici un cuvant literar in acest text. Totul este imediat accesibil, nu exista subintelesuri artistice. Cu greutate gasim uneori notatii mai rafinate: "Toate obiectele din jur erau clare si exagerat de reale, asa cum ne apar dupa o noapte alba". Solohov nu ignora deci impresionismul, dar il sfideaza si il folo¬seste cu parcimonie, preferind evocarea simpla, directa, totdeauna la acelasi nivel. Arta sa rezida in faptul ca stilul "literar" si stilul "popular" par a se confunda. In acest sens, intentia scriitorului comunist se intalneste cu o caracteristica pur ruseasca: in Rusia, cu exceptia unor cautari ale prozatorilor secolului al XIX-lea aflati sub influenta franceza, stilul literar savant nu a prevalat niciodata asupra expresiei directe si populare.
De aceea, in fresce ca Donul linistit, viata familiala si pitorescul cotidian se exprima fara pedantism, cu simplicitate. Dincolo de pitoresc si de jocurile incalcite ale destinelor individuale, transpare treptat drama isto¬rica colectiva: razboiul din 1914, apoi revolutia din 1917, rolul istoric precis al Republicii de pe Don incercata de uneltirile contrarevolutionare, in sfarsit construirea unei noi ordini. Toate acestea traite de cateva personaje-martori si de eroul ciclului, Gregori Melehov, reprezen¬tand constiinta-cobai, individul in care se reflecta pro¬blemele epocii.
"Era zdrobit de oboseala adunata in razboi. Ar fi dorit sa intoarca spatele acestei lumi dusmanoase, de neinteles, clocotind de ura. Totul ii aparea incurcat, con¬tradictoriu. Cum sa gasesti calea cea buna? Pamantul mlastinos ii aluneca sub picioare, cararea se bifurca; in ce parte s-o iei? Rosii il atrageau, mergea cu ei Apoi il cuprindea indoiala, isi simtea inima inghetata."
Aci, fresca e facuta, ca si in Razboi si Pace, dintr-un tumult uman, in spatele caruia simtim mersul istoriei, mila exercitandu-se totusi fata de fiecare individ in parte. Ampla evocare a fluxului vietii.
"Viata tasnind din maluri se pierde in nesfarsite brate. E greu sa prevezi care din ele va urma cursul cel rau si tradator."
Neincetat imbogatite cu noi continuturi, romanul-fresca si romanul polifonic, intemeiate pe realism, dar inspirate de o intentie epica, fie ea poetica ori sociala, desavarsesc vocatia romanului asa cum a definit-o si a modelat-o secolul al XIX-lea. Vocatie inepuizabila, cum inepuizabile sunt bucuria si tristetea oamenilor. Si totusi, in secolul al XX-lea se va ivi, fara sa triumfe insa, o alta forma a artei romanesti.
