MORFOLOGIA STRUCTURALA‚*
Fonemele sunt unitati care, prin substituirea lor mutuala, produc diferente de inteles. Dar fonemele, desi ajuta la diferentierea sensurilor, nu au sens propriu: d e un fonem diferit de z, deoarece cad inseamna altceva decat caz, dar despre d si z nu se poate spune ca inseamna ceva. Cea mai mica unitate purtatoare de sens este morfemul. Descoperirea morfemelor unei limbi se face, in lingvistica structurala, dupa procedee destul de diferite de la o scoala la alta. Ele pot fi reduse la doua tipuri principale, dupa cum apeleaza sau nu la criteriul sensului.
Pe baza criteriului semantic, o forma ca paturile se analizeaza in trei morfeme: pat (care inseamna un anumit fel de mobilA) + uri (cu sensul de ,,plurala€ť) + le (cu sensul articolului hotaraT), iar in lucratorului deosebim morfemul lucr, urmat de ator (,,persoana care face o actiunea€ť) + ul (cu sensul de articol hotaraT) + ui (cu sens de dativ sau de genitiV). E clar ca nici pat, nici uri, le, lucr, ator, ul, sau ui nu se pot descompune aici in unitati mai mici care sa aiba un sens determinat.
AŽn scoala descriptivista, un numar de cercetatori preconizeaza segmentarea enuntului in morfeme fara a se tine seama de inteles, cf. [8, 14, 19]. Pentru aceasta se recurge la notiunea de distributie, definita ca totalitate a contextelor in care poate aparea o unitate a limbii. De pilda, atom poate aparea in contextele ul, ului, i, ii, ilor, iar cas in contextele a, ei, e, ele, elor.
Rostind de mai multe ori atom, obtinem realizari fonetice diferite. Utilizarea criteriului semantic va recunoaste aici o serie de variante ale aceluiasi morfem, deoarece sensul a ramas constant. Renuntand la acest criteriu si inlocuindu-l cu distributia, vom spune ca diferitele realizari fonetice ale lui atom apartin aceluiasi morfem, pentru ca au o distributie identica: toate pot aparea in contextele ul, ului, i, ii, ilor. Cateodata se ivesc insa situatii mai complicate.
Comparand segmentele sonore invat, invet si invat, se vede ca au o distributie diferita: invat poate aparea in contextele am, ati, am, asem etc. (unde invet si invat nu sunt admisE), invet se intalneste in contextul i (care nu admite pe invat si invaT), iar invat apare in contextul a (din care celelalte doua forme discutate sunt exclusE). Doua sau mai multe segmente sonore care apar, fiecare, in contexte din care celalalt este (celelalte sunT) exclus(E) se afla in distributie complementara. Cele trei forme invat, invet, invat din conjugarea verbului a invata sunt deci in distributie complementara.
Cum putem ajunge la concluzia ca formele discutate mai susA¬A¬ apartin de acelasi morfem (sunt variante ale luI) fara sa ne referim la intelesul lor (care este, evident, identiC)? Pentru aceasta ni se cere sa verificam daca formele invat, invet si invat respecta urmatoarea conditie: exista in limba romana inca o forma a carei distributie este egala cu suma distributiei lor. AŽntr-adevar, conditia este indeplinita: segmentul sonor plimb apare si in contextele lui invat (am, ati, asem etc.) si in contextul lui invet (I), precum si in contextul lui invat (adica A). Conditia aratata exclude, dupa cum s-a vazut, interventia criteriului semantic.
Renuntarea la criteriul semantic a fost determinata de faptul ca da nastere la mari dificultati. De pilda, in imbinarile:
birou1 de stejar
colegi de birou2
s-a dus in birou3
birou4 politic apare mereu secventa de foneme birou, pe care o consideram morfem intrucat are inteles si nu poate fi divizata in unitati mai mici cu un anumit sens in contextele citate**. Birou1, birou2 etc. sunt variantele aceluiasi morfem sau sunt morfeme diferite? Sensul nefiind identic, ar trebui sa vedem aici patru morfeme; cum insa majoritatea cuvintelor au numeroase sensuri, mai mult sau mai putin deosebite (in functie de propozitiile in care le folosiM), ar urma ca numarul morfemelor, ca si acela al sunetelor, tinde catre infinit.
Lingvistica traditionala considera ca birou1, birou2 etc. reprezinta o singura unitate, dar ca, de exemplu, incins1 din contextul cuptor incins si incins2 din incins cu o sabie sunt doua unitati diferite; dar de ce diferenta dintre sensurile ,,a incalzia€ť si ,,a prinde la braua€ť e relevanta, pe cand aceea dintre ,,o anumita mobilaa€ť si ,,un organ de conducerea€ť nu conteaza?
Critica analizei distribtionale a dovedit ca criteriul contextelor il poate inlocui pe cel semantic cu oarecare foloase cand e vorba de gruparea variantelor morfemelor (numite uneori alomorfE) in morfeme (vezi exemplul de mai suS). Dar se pune intrebarea cum descoperim variantele? Aici aplicarea criteriului distributional cere o munca uriasa, practic aproape irealizabila. Intr-adevar, variantele morfemelor se obtin prin segmentarea enunturilor limbii si, daca nu tii seama de inteles, esti nevoit sa incerci toate diviziunile posibile si sa cercetezi distributia tuturor segmentelor care rezulta din acest numar foarte mare de diviziuni ,,de incercarea€ť.
Aplicarea structuralismului in morfologie mai are inca de luptat cu dificultati serioase, iar rezultatele obtinute pana acum, oricat de valoroase ar fi, n-au atins precizia celor din fonologie.
Valeria GUTU ROMALO
Morfemul. Structura morfematica a cuvantului in limba romana*
1. Vorbirea, comunicarea directa si fireasca realizata prin limba, consta dintr-un flux sonor asociat cu un sens, cu un continut de idei. Analiza acestui flux sonor duce la delimitarea in cadrul lui a unor unitati minimale discrete, capabile sa diferentieze o comunicare de alta, unitati care alcatuiesc sistemul fonologic al unei limbi si constituie obiectul de studiu al fonologiei.
Realizata dupa alte criterii, analiza duce, cum e si firesc, la delimitarea altor unitati, care se definesc altfel, intre care se stabilesc alte tipuri de relatii si care au alte functii in limba.
Analiza se poate opri astfel, de ex., la unitati mai mari, de cele mai multe ori, decat fonemul (alcatuite de obicei din mai multe fonemE), caracterizate prin aceea ca au un caracter de semn lingvistic: unitatii de expresie delimitate ii corespunde un sens, o semnificatie in planul continutului. Aceste unitati minimale ale limbii constand dintr-o unitate minima de expresie asociata nemjlocit cu o parte sau alta din sistemul continutului reprezinta morfemul1.
Faptul ca e dotat cu semnificatie deosebeste morfemul atat de grupurile de foneme (silabe etc.), cat si de fonem. Fonemul e de asemenea o unitate minima a limbii, dar se caracterizeaza nu prin asocierea cu o semnificatie, ci prin capacitatea de a distinge comunicari diferite, de a servi, deci, la exprimarea semnificatiei. De celelate unitati cu caracter de semn lingvistic, constand, adica, din asocierea unor elemente de expresie cu elemente de continut (cuvant, propozitie, sintagma etC), morfemul difera prin caracterul lui de unitate minima, inapta de a se divide in unitati mai mici care sa pastreze caracterul de semn: divizarea morfemului nu poate duce decat la delimitarea unor unitati corespunzatoare unui nivel inferior, nivelului elementelor care nu au caracter de semn, nivelului fonologic.
Acceptia acordata mai sus termenului morfem nu este insa generala. Acest termen este folosit de diferiti cercetatori cu acceptii mai mult ori mai putin diferite. Foarte des termenul morfem denumeste segmente de expresie purtatoare ale unor semnificatii gramaticale, opunandu-se astfel termenilor radacina sau semantem. Distinctia aceasta, intalnita frecvent in lingvistica romaneasca, se face in ultima vreme din ce in ce mai rar, pentru ca, pe langa avantajul de a sublinia diferentele de semnificatie care se manifesta in segmentele componente ale unui cuvant, ea are dezavantajul de a se baza pe distinctia si disocierea uneori dificila (de ex., in cazurile cand intervine morfemul zerO) a celor doua tipuri (gramatical si lexicaL) de semnificatie.
Includerea radacinii printre morfeme se datoreste, in cercetarile structuraliste mai ales, tendintei de a evita conceptul de cuvant, fundamental in lingvistica traditionala, dar care nu a fost definit suficient de clar. AŽn lingvistica moderna, morfemul, si nu cuvantul, reprezinta unitatea fundamentala. Cuvantul, atunci cand e luat in discutie, e considerat combinatie de morfeme, tip special de sintagma, deci subordonat morfemului, pe cand in lingvistica traditionala, care defineste morfemul ca parte, ca diviziune a cuvantului, morfemul era subordonat cuvantului.
Includerea radacinii in categoria mai larga a morfemului o intalnim in ligvistica sovietica si in cea occidentala, iar in lingvistica romaneasca s-au pronuntat pentru aceasta. Al. Graur si Al.
Ionascu2. Vendryes, in cunoscuta sa lucrare Le langage, numeste morfem orice mijloc de exprimare a unei valori gramaticale. Astfel, de ex., topica insasi, ca indice al unui anumit rol in comunicare (in constructii de tipul fr. Jean voit Pierre: Jean e subiect, fiindca sta inaintea verbului, iar Pierre, pus dupa verb, e complemenT), e considerata morfem. O acceptie asemanatoare are termenul morfem si atunci cand in lingvistica romaneasca se vorbeste de pe morfem al acuzativului (de fapt, mai corect ar fi morfem al complementului direct personaL).
O acceptie cu toul diferita capata termenul morfem la glosematicieni. L. Hjelmslev il foloseste pentru a denumi o unitate de continut, si anume o valoare membra a unei categorii:categoria cazului include morfemele de nominativ, acuzativ etc. AŽn modul acesta se produce o disociere terminologica intre cele doua planuri, caci unitatile din planul expresiei corespunzatoare diferitelor parti ale sistemului continutului sunt cuprinse in termenul generic de formanti3.
2. Analiza unui text sau a unei serii de enunturi duce la descoperirea unui mare numar de unitati minime cu valoare de semn lingvistic. Rezultul operatiei de analiza este un inventar foarte bogat de morfeme, un inventar de unitati concrete foarte numeroase.
Dintre aceste unitati, unele apar in contexte identice sau foarte asemanatoare. De aceea ele pot fi grupate impreuna, chiar daca difera sub aspectul structurii fonematice.
O asemenea grupa sau clasa de unitati semnificative, mai mult ori mai putin diferite sub aspect fonematic, constituie, la o treapta de abstractizare inalta, un morfem, iar unitatile concrete care o alcatuiesc pot fi considerate variante ale morfemului dat sau alomorfe4.
Asa, de ex., unitatile -a, -e, -q apar in contextul Vad o ~ frumoasa (Vad o casa a€“ floare, basma a€“ frumoasA), iar unitatile semnificative -e, -i, -le, -ori sunt toate admise in contextul Vad niste ~ frumoase (Vad niste case a€“ flori, basmale, surori a€“ frumoasE).
Aceasta constatare permite considerarea fiecareia din cele doua serii drept un morfem conceput ca clasa5 si realizat in diferite alomorfe (sau variantE), reprezentate prin unitatile componente ale seriei. Morfemul de feminin singular nominativ-acuzativ nearticulat se realizeaza, deci, in limba romana prin alomorfele -a, -e,-q etc.
Alomorfele au, ca si alofonele, o distributie complementara: fiecare apare in pozitii in care toate celelalte sunt excluse6.
Realizarea morfemului printr-un alomorf sau altul poate fi determinata de contextul fonetic sau morfologic. Cand distributia unui alomorf poate fi circumscrisa in termeni fonetici, deci daca prezenta lui poate fi prevazuta pe baza unor particularitati fonetice ale contextului imediat, avem un alomorf fonetic. Cand prezenta unui alomorf se datoreste apartenentei elementului care reprezinta contextul imediat la o clasa caracterizata morfologic, el reprezinta un alomorf morfologic; iar cand un alomorf se realizeaza intr-un numar minim de contexte, care nu pot fi caracterizate fonetic, nici morfologic, avem un alomorf lexical.
Asa, de ex., pluralul substantivelor neutre in limba romana contemporana se realizeaza prin -e, -uri, -i si -a, alomorfe intre care se pot stabili, considerandu-le din punctul de vedere al distributiei, relatii diferite. Asa, de ex., -a se realizeaza dupa un radical terminat in vocala labiala: ou/a7, iar -i, dupa radical terminat in i aton: seminari/i, edifici/i, fotoli/i etc. Le putem considera, deci, alomorfe fonetice. Dimpotriva, -e si -uri, apar in conditii fonetice similare a€“ de ex.: scaun/e, tren/uri, templ/e, titl/uri, fiecare din ele caracterizand o clasa de cuvinte a€“ si reprezinta deci alomorfe morfologice.
Alomorfele fonetice pot fi de cele mai multe ori subordonate unui alomorf morfologic. AŽn cazul exemplelor precedente putem considera a€“ din cauza asemanarii sub raportul structurii fonematice a€“ ca alomorfele -i si -a sunt variante, conditionate fonetic, ale alomorfului morfologic -e. Ca atare, substantivele neutre se grupeaza dupa criteriul mijloacelor de realizare a plurarului in doua clase morfologice: cu pluralul in -uri si in -e. AŽn acest ultim caz, alomorful morfologic
-e se realizeaza ca -i dupa un radical terminat in -i8, ca -a dupa u si ca -e in toate celelalte situatii.
Alomorful -eni9 al morfemului de plural masculin, care nu se realizeaza decat in oam/eni, reprezinta un alomorf lexical.
Alomorfe pot prezenta si morfemele independente10: mas- (in masA) si mes- (in mesE) reprezinta alomorfele aceluiasi morfem; tot asa fat- si fet- sau frumos-, frumoas-, frumos-11. Variatiile, adica diferentele care caracterizeaza diferitele alomorfe ale morfemului independent, pot fi descrise sub forma alternantelor fonologice12, cu conditia ca alomorfele sa prezinte macar o portiune constanta, comuna: ard/e, arz/and, cresc/q, creasc/a, crest/e etc.
AŽn rare cazuri, alomorfele difera in toata extensiunea secventei fonetice care le reprezinta: sunt/em, est/e, er/am etc. Variatia totala a morfemului independent este inregistrata in lingvistica sub termenul de supletivism.
3. Morfemele se pot clasifica dupa diverse criterii:
Un prim criteriu constituie natura elementelor fonologice care reprezinta latura de expresie a morfemului. Morfemele se grupeaza din acest punct de vedere in morfeme segmentale, reprezentate prin foneme propriu-zise (cas-, -a etC), si morfeme suprasegmentale, reprezentate prin accent si intonatie. Intonatia, desi nu se manifesta decat asociata cu o secventa segmentala, poate servi, in mod independent, si ca mijloc de exprimare a unei unitati de continut, poate reprezenta deci un morfem de sine statator. Astfel, o secventa de tipul Vine azi poate fi asociata cu ideea de enuntare sau de intrebare, dupa cum e insotita de o intonatie care coboara sau urca la sfarsit (in scris: Vine azi, sau Vine azi?). Conturul intonational reprezinta, asadar, un morfem.
Accentul face parte, asociat, de obicei, cu unul sau mai multe elemente segmentale, din structura unui morfem. Asa, de ex., in flexiunea verbala romaneasca se inregistreaza un morfem -a (cf. cant/a, prez. inD) si un morfem -a (cf. cant/ás± perf. simplU): morfemul din forma de perf. simplu e alcatuit din elementul segmental a si accent, componenta suprasegmentala, pe cand -a de la prezent indicativ se reduce la elementul segmental a, opunandu-se si diferentiindu-se de morfemul de perfect simplu tocmai prin lipsa accentului. Deosebirea suprasegmentala rezolva, deci, omonimia dintre cele doua segmente morfematice.
Rol de morfem de sine statator capata accentul in limba romana uneori in formele de vocativ si de imperativ: vocativul este adeseori identic ca structura segmentala cu nominativul, iar imperativul cu prezentul indicativ. AŽn asemenea situatii intervine o deosebire a intensitatii accentului, care diferentiaza cele doua forme a€“ cf. IoAtna (nom.) si Ioana!
(voc.) sau sA©zi (indic.) si sezi!
(imper.).
Prezenta unei accentuari mai intense (a unei silabe proeminente13) deosebeste vocativul de nominativ si imperativul de prezentul indicativ. Cresterea de intensitate este asociata intotdeauna cu o ridicare a tonului, deci o modificare a conturului international.
Alt criteriu pot constitui posibilitatile de combinare, relatiile de dependenta de care sunt susceptibile diferitele morfeme.
Din acest punct de vedere distingem, in primul rand, morfemele care pot aparea numai combinate cu alte morfeme, a caror aparitie este, deci, conditionata de prezenta unuia sau a mai multor morfeme, si morfeme care pot aparea singure (sau combinate cu un morfem zerO). Asa, de ex., in varf/uri si vant/ut, vant si varf sunt morfeme care pot aparea independent de morfemele -uri, -ut, pe cand acestea din urma presupun in mod necesar prezenta unui morfem de tipul varf sau vant.
Morfemul cas-, care poate fi si el selectat de -ut(A) (cf. casutA), reprezinta un morfem independent numai in masura in care poate fi delimitat in contexte similare cu cele in care este decupat vant, de ex.: vant mar/e a€“ vant/uri mar/i; cas/a mar/e a€“ cas/e mar/i. Dat fiind ca morfeme de tipul cas- nu apar niciodata singure (sau cu morfem zerO), ele pot fi considerate morfeme independente numai datoriaa faptului ca se incadreaza, avand in vedere ditributia, in aceeasi clasa cu morfeme de tipul vant.
Morfemele independente de tipul vant si cas- se caracterizeaza prin faptul ca nu sunt comutabile cu zero, nici considerate ca clasa, fiind comutabile insa cu alte morfeme independente sau grupuri de morfeme: vant din vantut e comutabil cu codr(uT), brad(uT) etc.; cas- din cas/a poate fi comutat cu mas(A), fat(A), lad(A) etc. sau cu mas/ut(A), fet/it(A) etc.
Alta caracteristica a lor consta in faptul ca sunt selectate de alte morfeme: morfemele dependente A„cera€ť, pentru a putea aparea, prezenta unui morfem independent.
Morfemele dependente se caracterizeaza prin aceea ca aparitia lor presupune cu necesitate un morfem independent. Afara de acesta, considerate individual sau ca clasa, ele sunt comutabile cu zero: -ut din brad/ut, cas/ut/a e comutabil cu zero: brad, casa; morfemul -u din codr/u putem sa-l consideram comutabil cu zero numai in masura in care se incadreaza intr-o clasa de morfeme care include si un morfem zero: codr/u se opune lui codr/i, asa cum pom/q se opune lui pom/i.
Morfemele dependente pot comuta unele cu altele: clas/a a€“ clas/e; cant/a a€“ cant/a a€“ cant/and; fet/it/a a€“ fet/ic/a a€“ fat/ut/a.
Morfemele dependente se repartizeaza in clase diferite si dupa numarul de morfeme cu care se pot combina in cadrul unei singure grupari. Unele morfeme dependente presupun numai aparitia unui morfem independent: -a din cant/a, -el din baiet/el. Altele cer, pe langa morfemul independent, si unul sau mai multe morfeme dependente realizate concret14 a€“ este cazul morfemului -it- din fet/it/a, domn/it/a etc., al morfemului -m din cant/a/m, cant/ase/m, cant/a/ra/m etc. Alte morfeme, in sfarsit, cum ar fi, de ex., morfemul -ut pot aparea si intr-o situatie si in cealalta: pat/ut, dar cas/ut/a, pat/ut/uri.
Morfemele dependente susceptibile de combinare cu alte morfeme dependente se caracterizeaza si prin posibilitatile lor de combinare. Astfel -m din exemplele anterioare se poate combina cu -a-, -se-, -ra-, -ea- (veneaM) etc., dar nu se poate combina cu -and, cu -uri, -e etc.; -ut se caracterizeaza prin faptul ca poate aparea neinsotit de un morfem dependent concret (brad/uT) sau se poate combina cu -a (cas/ut/A), -e (cas/ut/E), -i (brad/ut/I) etc., pe cand -it- nu admite decat combinarea cu -a, -e: fet/it/a, fet/it/e.
Morfemele dependente se pot clasifica si in functie de pozitia lor fata de morfemul independent. O prima clasificare, globala, distinge sufixele, adica morfemele asezate dupa morfemul independent (v. toate exemplele anterioarE), prefixele, morfemele asezate inaintea morfemului independent (des/fac, pre/fac, re/faC), si infixele, morfemele incluse in morfemul independent.
Prefixele, sufixele si infixele sunt reunite, de obicei, prin termenul generic de afix, care cuprinde toate morfemele dependente.
Fiecare dintre aceste categorii poate fi supusa, la randul ei, unei clasificari dupa departarea fata de morfemul independent. Asa, de ex., putem spune ca sufixul -ut se afla pe pozitia I, incadrandu-se in aceeasi categorie cu sufixul -it, de ex. Sufixul -a poate ocupa insa pozitia I sau pozitia II (cas/a, dar cas/ut/A) incadrandu-se, din acest punct de vedere, in aceeasi categorie cu sufixul -e sau -i, de ex. (fet/e, fet/it/e, braz/i, brad/ut/I). Sufixul -m poate ocupa pozitia II (cant/a/M), III (cant/a/ra/M) sau IV (cant/a/se/ra/M).
AŽn acelasi mod se pot clasifica prefixele: des- face parte, ca si pre-, dintre prefixele care ocupa locul I: des/face, pre/face, pe cand ne- sau re- pot ocupa fie locul I, fie locul II: ne/facut, ne/des/facut, ne/pre/facut; re/face, re/im/paduri, re/des/face etc.
Alta clasificare a morfemelor se face dupa structura lor considerata din punctul de vedere al modului cum sunt plasate partile morfemului in comunicare. Avem astfel morfeme continue si morfeme discontinue.
Morfemele continue sunt alcatuite dintr-o succesiune neintrerupta de foneme: vant, -ut, -se- etc.
Cele discontinue pot fi intrerupte sau repetate. Un exemplu de morfem intrerupt il constituie participiile germane de tipul gelernt, in care gea€¦t poate fi considerat un astfel de morfem15. [2]
AŽn limba romana putem vorbi de un morfem intrerupt de infinitiv aa€¦At (A, i, e, eAT), daca admitem ca primul a (a lucra, de ex.) e o marca a infinitivului, sau de morfem intrerupt de genitiv, daca consideram asaA¬numitul articol genitival drept marca a genitivului. AŽn categoria morfemelor repetate se incadreaza situatii de tipul cas/a frumoas/a, lat. fili/us bon/us, in care se repeta morfemul de singular feminin sau singular masculin.
Asa-numitele morfeme repetate corespund fenomenului de acord si constituie unul dintre cazurile de redundanta lingvistica.
Un criteriu de clasificare a morfemelor poate fi si continutul lor. Din acest punct de vedere se disting morfemele lexicale, in care, alaturi de morfemele radacina, se includ, de obicei si afixele derivative16, si morfemele gramaticale17. Fiecare dintre aceste categorii poate fi supusa la randul ei unor subclasificari. Astfel printre morfemele gramaticale distingem morfeme nominale si verbale, iar in cadrul morfemelor dependente verbale postpuse, sufixele si desinentele, definite dupa continul lor; sufixe sunt numite morfemele care exprima modul si timpul, iar desinente cele care exprima persoana si numarul. Astfel in cant/a/m, a este sufix, iar -m desinenta. Termenul desinenta e folosit si pentru morfemele nominale postpuse, cand ele exprima numarul, cazul, genul: ei in acest/ei, de ex.18
4. Morfem zero. Conceptul de morfem zero e o achizitie relativ recenta a lingvisticii si reprezinta un caz special de morfem dependent gramatical. Nu se poate vorbi de morfem independent zero, fiindca, asa cum am vazut, morfemul independent se caracterizeaza tocmai prin faptul ca nu admite comutarea cu zero. Introducerea acestui concept in discutarea morfemelor derivate e posibila, dar neeconomica, din cauza ca orice combinatie de morfeme poate fi considerata ca incluzand un numar mai mare sau mai mic de morfeme zero, in functie de valentele combinatorii ale morfemelor din care e alcatuita. O formatie de tipul cas/a ar putea fi considerata, de ex., ca incluzand un sufix derivativ zero, daca avem in vedere posibilitatea acestor doua morfeme de a se combina cu -ut (casutA), iar o formatie de tipul ulceAt ca incluzand doua morfeme derivative zero, daca ne referim la o formatie de tipul ulcicuta, care contine doua morfeme cu valoare diminutivala -ic (comp. fet/ic/A) si -ut (comp. fat/ut/A).
Conceptul de morfem zero e insa necesar si util, cand e vorba de morfemele dependente care se organizeaza in sisteme stranse si care se caracterizeaza prin capacitatea de combinare cu un mare numar de morfeme independente.
Relatiile care se stabilesc in cadrul sistemului intre diferite forme permit descrierea unor combinatii de morfeme ca incluzand un morfem zero. Astfel paradigma schimb a€“ schimbi a€“ schimba permite a impune analiza formei schimb, pe baza paralelismului cu celelalte doua (schimb/i, schimb/A), in cel putin doua morfeme, dintre care al doilea e un morfem zero, purtator in planul continutului al valorilor de numar si persoana exprimate in celelalte doua forme prin morfemul -i, respectiv -a.
Unii lingvisti vad in conceptul de morfem zero o abstractie stiintifica necesara si utila numai in plan teoretic. Aceasta opinie nu corespunde insa realitatii, pentru ca fenomenul real corespunzator acestui concept exista in sistemul unei limbi date: pentru vorbitori, intr-o forma ca schimb se asociaza sensul lexical ca atare si valoarea de persoana I singular, vorbitorii o p u n aceasta forma tuturor celorlalte alcatuite din doua sau mai multe morfeme. AŽn sistemul paradigmatic, o forma de tipul schimb se caracterizeaza pentru vorbitor prin faptul ca este alcatuita dintr-un singur morfem concret. Ea se opune celorlalte tocmai prin absenta unui morfem cu structura fonematica. Formele cu morfem zero constituie baza unor serii de opozitii privative19, ca schimb a€“ schimb/i, schimb a€“ schimb/a; sap a€“ sap/i, sap a€“ sap/a.
Introducerea conceptului de morfem zero e si mai necesara cand sistemul lingvistic dat inregistreaza, in planul expresiei, pentru aceleasi valori, si opozitii echipolente20, in care fiecare element are o marca pozitiva. Existenta paradigmei de tipul url/u, url/i, url/a, in virtutea careia exista opozitiile url/u a€“ url/i, url/u a€“ url/a, arata clar utilitatea recunoasterii unui morfem zero in forme de tipul schimb. Valorile de numar si persoana corespunzatoare morfemului zero din aceste forme se asociaza, in forme ca url/u, cu elementul de expresie -u.
Comparatia cu alte tipuri ale paradigmei corespunzand acelorasi asocieri sintagmatice e utila mai cu seama atunci cand e vorba de paradigme reduse, cel putin din punctul de vedere al expresiei, la doi membri. Analiza creion/q a€“ creioan/e, verb/q a€“ verb/e se impune in mod evident, daca avem in vedere paradigme ca teatr/u a€“ teatr/e etc.
5. Morfeme omonime. Fenomenul omonimiei, observat si discutat mai ales in legatura cu cuvantul, se produce si in cadrul morfemelor. Morfemul -a din cas/a nu se confunda cu -a din cant/a, morfemul -a din (voI) cant/a este omonim cu morfemul -a din (eL) cant/a. Esenta fenomenului e aceeasi ca a omonimiei lexicale: unor unitati de expresie identice li se asociaza unitati diferite de continut.
Omonimia se rezolva atat prin relatiile paradigmatice, cat si prin cele sintagmatice, prin opozitiile in care se incadreaza si prin distributie: -a din cas/a nu se confunda cu -a din cant/a, pentru ca se opune lui -e din cas/e, asa cum -a din lad/a se opune lui -i din laz/i, pe cand -a din cant/a se opune lui -i din cant/i, morfemului zero din cant etc. AŽn plan sintagmatic, cele doua morfeme -a se deosebesc prin faptul ca primul poate aparea in constructii ca o cas- e alba, dar nu poate aparea in constructia el cant- frumos, unde apare cel de-al doilea -a.
6. Morfemul cu semnificatie zero. Conceptul de morfem cu semnificatie zero, care apare in diferite lucrari de specialitate21, nu se justifica teoretic, ba, mai mult decat atat, el desfiinteaza conceptul de morfem, care se caracterizeaza, cum am vazut, fata de fonem sau fata de diferite transe sonore delimitate dupa alte criterii (silaba etc.), tocmai prin faptul ca e un element de expresie dotat cu semnificatie, ca are, deci, caracter de semn lingvistic.
De obicei degajarea si recunoasterea unor asemenea morfeme cu semnificatie zero se datoreste fie unei analize neadecvate, fie dificultatii de a incadra un segment morfematic intr-o categorie de unitati sau de a pune in evidenta rolul lui in limba, de a stabili cu ce unitate de continut este asociat.
AŽn limba romana, o unitate morfematica dificil de incadrat reprezinta de ex., segmentele -ez-, -eaz-, din anumite forme de prezent ale unor verbe in -a: lucr/ez/q, oper/eaz/a etc., care sunt interpretate ca sufixe22, ca desinente sau ca A„elementea€ť care insotesc A„desinentele propriu-zisea€ť23.
De fapt, rolul lor se clarifica, daca acceptam posibilitatea de a avea in limba sufixe gramaticale variabile24, si in acest mod de interpretare segmentele -ez- etc., sunt considerate realizari ale sufixului de prezent, alaturi de -a-, -At-25.
7. Morfemele realizate prin diferite alomorfe se combina in unitati mai largi sau mai restranse. Cele mai restranse grupari de morfeme reprezinta cuvantul. O parte din cuvinte exista in limba ca o multime de forme. Acestea sunt cuvintele flexibile. Paradigma cuvintelor flexibile cuprinde forme reprezentate prin combinatii mai largi sau mai restranse de morfeme. AŽntre morfemele care alcatuiesc o asemenea grupare relatia poate fi foarte stransa: morfemele se succeda intr-o ordine stricta si indisociabila (ele nu pot si permutate in cadrul lantului, iar acesta nu poate fi disociaT). Aceste grupari reprezinta formele simple sau sintetice (cantam, de ex.). Cand relatia dintre morfeme in cadrul lantului este mai laxa, mai putin rigida, asa incat elementele componente pot fi permutate sau admit disocierea lantului prin intercalarea dintre ele a anumitor elemente lexicale exterioare lui, gruparea de morfeme reprezinta o forma compusa sau analitica (am cantat, am mai cantat, cantat-am, de ex.)
________________________________________
*Subcapitol din volumul: Solomon Marcuas, Edmond Nicolau, Sorin Stati, Introducere in lingvistica matematica, 1966, p. 22-24.
** Desigur, am putea diviza lantul de foneme birou in bir si ou, secvente cu sens, dar intelesurile ,,bira€ť si ,,oua€ť nu exista in contextele de mai sus.
*Subcapitol din volumul: Iorgu Iordan, Valeria Gutu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologica a limbii romane contemporane, 1967, p. 44-54.
1Cf., de ex., H. A. Gleason Jr., An introduction to Descriptive linguistics, New York, 1953, p. 94; alti lingvisti, ca A. Martinet, H. Frei etc., folosesc pentru a denumi unitatile de acest fel termenul monem, rezervand pe cel de morfem pentru indicarea unei anumite categorii de moneme (monemele gramaticalE).
2 Al.
Ionascu, Morfemul si structura morfologica a cuvintului in SCL, VIII (1957), p. 133 si urm., acad. Al. Graur, Note asupra structurii morfologice a cuvintelor in SG, II (1957), p. 4 si urm.
3 Teoria glosematica nu se ocupa decat in treacat de planul expresiei.
4 Conceperea morfemului drept clasa de alomorfe se bazeaza pe analogia cu conceptul de fonem, unitate a limbii care se realizeaza in diferite variante sau alofone.
5 Unii lingvisti numesc morfem numai clasa, iar unitatile concrete le numesc segmente morfematice; cf., de ex., Z. Harris, Structural Linguistics, Chicago, 1960, editia a IV-a.
6 Cand sunt posibile doua sau mai multe alomorfe in aceeasi pozitie, se vorbeste, ca si in fonologie, de variatie libera: in limba veche, -a si -e apareau in raport de variatie libera, de ex. arama a€“ arame.
7 E de altfel singurul cuvant in care se realizeaza acest alomorf.
8 Aceasta interpretare este perfect justificata istoric: multe din neutrele care au in limba actuala forme de plural in -i se intalnesc in limba mai veche cu -e (de fapt -iE): seminarie, edificie etc.
9 Presupunem ca pornim de la analiza oam/eni si nu oamen/i.
10 Cf. paragraful urmator, p. 259.
11 AŽn asemenea situatii este posibila si o analiza a unor forme cum sunt masa, mese in doua morfeme discontinui: m-s si a-a, respectiv e-e, analiza care duce insa la mari complicatii.
12 Prezentarea variatiilor morfemului independent sub forma alternantelor constituie modul cel mai economic si mai clar pentru limba romana (cf. discutia din Descriere structurala a verbului romanesc, in SCL, XV(1964), p. 512 si urm.).
13 Cf. Em. Vasiliu, Fonologia limbii romane, Editura Stiintifica, Buc., 1965, p. 70.
14 Deci nu ca morfem zero.
15 Cf. Z. Harris, op. cit.
16 Morfeme radacina sunt morfemele independente -mas, cas-, lacat etc., iar morfeme derivative, afixe ca: -ut, -el, -us, A¬ar, pre-, in- etc., care, adaugate la morfemele radacina, permit atasarea altor morfeme dependente.
17 Delimitarea intre lexical si gramatical s-a incercat pe baza unor criterii foarte diferite, fara a se ajunge insa la rezultate precise si complet satisfacatoare (vezi, pentru o prezentare de ansamblu, M. Manoliu, Morfemul in lingvistica moderna, in LR, XII (1963), nr. 1, p. 3 si urm.).
18 Aceasta e terminologia obisnuita in gramaticile curente, cf. de ex., Gramatica Academiei [a€¦], editia a II-a, vol. I, p. 44.
19 AŽn cazul opozitiilor privative, unul dintre termeni se caracterizeaza, fata de celalalt, prin prezenta unui element suplimentar.
20 Termenii inclusi intr-o opozitie echipolenta prezinta fiecare, pe langa elementul comun, un element suplimentar specific.
21 Z. Harris, op. cit.
22 Aceasta interpretare este de obicei justificata etimologic, fara a se preciza daca e vorba de sufix lexical sau gramatical.
23 Gramatica Academiei cuprinde in aceeasi fraza ambele interpretari: A„Desinentele verbale folosite la unele persoane ale prezentului indicativ sau conjunctiv, si ale imperativului -ez, -ezi, -eazaa€¦, care sunt desinente intrucat caracterizeaza anumite persoane, nu un timp sau mod in intregime ca sufixele gramaticale, sunt si ele analizabile intr-un element -ez-a€¦ urmat de desinentele propriu-zisea€ť (vol. I, p. 44).
24 Cf. Gramatica Academiei, vol. I, p. 45, unde se admite ca A„sufixul temporala€ť (de prezenT) se realizeaza in A„doua variante: -a- si -a-a€ť (la care se poate adauga a treia, -q-, mentionata cu cateva randuri mai sus in descrierea formelor de singulaR).
25 Cf. V. Gutu Romalo, Descriere structurala a verbului romanesc, (IV), in SCL, XVI (1965), p. 107.
