Irumperea epopeii in roman: de la Romanul TrandafiA¬rului la Ulise a€“ Alegoria la Joyce: Portretul artistuA¬lui, Ulise. a€“ Realism si epopee: un ezoterism liric. a€“ Alegorii kafkiene: Castelul si Procesul. a€“ O simboA¬lica enigmatica: mitologia negativa a lui Kafka. a€“ Traditia lui Kafka. a€“ Malcolm Lowry si Sub Vulcan. a€“ Hermann Broch si Moartea lui Virgiliu. a€“ Romanul-poem liric.
Lucru vulgar scris in limba vulgara (iata originea termenuluI), inca din secolul al XIV-lea romanul povesA¬tea o istorie, o istorie lesne de inteles, un roman-foileton; poemului epic sau didactic, romanului in versuri nobile, le revenea sarcina de a exprima ceea ce depaseste anecA¬dota De altfel, pana spre 1600, romanele nu sunt decat transcriptia in proza sentimentala si in foileton popular a operelor mai vechi si mai bagate-n seama
Si totusi, incepand din secolul al XVIII-lea, acest gen, care initial era doar un divertisment", cucereste primul loc. Psihologia si sociologia l-au imbogatit; a devenit capabil sa analizeze, sa studieze, sa se documenteze, sa puna probleme. La origine literatura destinata placerii si distractiei, el isi ocupa, incetul cu incetul, locul ce i se cuvine in literatura ambitioasa, exigenta, creatoare, in secolul al XX-lea el reprezinta cea mai curenta forma artistica, invadand si suprimand celelalte genuri. AŽn acea clipa, forta si ambitia care-l definesc nasc in el obligatia de a satisface, in domeniul realitatii, imaginatiei sau simbolului toate nevoile si de a folosi toate posibilitatile altadata exprimate de alte genuri
La origine romanul" (simpla povestire romanescA) trebuia sa ramana intemeiat, in mod fatal, pe anecdota si pe aventura. Oricat am incarca aceasta anecdota cu finete psihologica sau cu observatie sociala, ea nu va ajunge sa exprime, decat cu mare greutate, ceea ce exA¬primau altadata (inainte de biruinta exclusiva a romaA¬nuluI) poezia, mistica, alegoria, epopeea AŽntre romanul credincios siesi, adica intemeiat pe o povestire interesanta si romanul care isi insuseste ambitiile si intentiile genuA¬rilor literare disparute, conflictul este inevitabil. IntenA¬tiile difera. Mos Goriot de Balzac si Ulise de James Joyce apartin unor genuri mai diferite ca Iliada lui Homer si Oda la cucerirea Namurului de Boileau. Caci Oda la cuA¬cerirea Namurului si Iliada, la fel ca si Cantarea lui RoA¬land sau Artemis de Nerval, au o intentie comuna: sa magnifice evenimentele pana la a le da un sens simA¬bolic. Intentia lui Mos Goriot, dimpotriva, era pur si simplu de a emotiona si a trezi interesul prin evenimente care raman perfect umane.
Cam prin 1925 deci, epopeea si alegoria poetica vor irumpe in ceea ce continuam sa numim roman. Dar acest roman" nu mai este o povestire romanesca agreabila: este o opera poetica, alegorica, epica, mistica, folosind forma romanului.
***
Pregatite de romanul ironic", postsimbolist sau imA¬presionist, operele lui Kafka, Proust, Joyce sau Musil impun romanului ambitii straine romanului originar, provenite de fapt din alte genuri literare" pe care roA¬manul le-a inabusit, dar care revin pentru a-l napadi la randul lor Grecia cucerita si-a cucerit aprigul inA¬vingator", se spunea altadata despre cucerirea Atenei de catre Roma. Tot astfel, poezia epica, alegorica si misA¬tica, data deoparte in urma triumfului brutal al romaA¬nului anecdotic si realist, se reintroduce in el, convertindu-l in substanta poetica.
Nu mai e roman", vor spune amatorii de povestiri romanesti, derutati de simbolism, de poezia si sofistiA¬caria acestor opere; si intr-adevar vor avea dreptate. Bibliotecarul este cel care greseste. Ulise de James Joyce este un poem epic deghizat in roman sau, invers CasA¬telul lui Kafka este construit ea un Roman al TrandafiA¬rului, scris in termeni pesimisti si negativi, sau precum calatoriile sufletului la San Juan de la Cruz, la Meister Eckhart, sau la Sfanta Tereza de Avila. AŽn cautarea timpului pierdut este o meditatie deghizata in cronica si, minus credinta, urmeaza planul Confesiunilor Sfantului Augustin. Musil este un Platon hibridat cu Flaubert. O pagina de Proust poate fi un poem alexandrin pe care Propertiu l-ar fi iubit si imitat; o alta pagina poate reprezenta cazuistica unor clerici medievali care ar fi substituit psihologia teologiei.
A transforma viata in legenda sau in alegorie era vechea dorinta a epopeei si a poeziei. Dincolo de roman, opera lui James Joyce sugereaza aceasta operatie magica, desi nu o infaptuieste. Portretul artistului (DedaluS) si Ulise traduc in deplina lui rigoare conflictul dintre roA¬man si poezie, dintre roman si acel roman care vrea sa depaseasca romanul.
O data cu Portretul artistului (1916) aventura umana redevine invizibil o istorie mitica. Stephen Dedalus, acest tanar locuitor din Dublin, artist pe jumatate ratat, traieste in lumea banala a unui oras din piatra si ceata, iar insii cu care intra in relatie, pe care ii frecventeaza, prieteni, vecini, vagi cunostinte, metrese, par niste simA¬ple siluete pitoresti ale unui roman realist, un pic sarA¬castic. Nimic fantasmagoric in aceasta viata usor picaA¬resca a unui tanar. Dar, ca la Kafka (acesta incepea sa scrie Procesul in aceasi perioada, 1914), tot ceea ce i se intampla lui Stephen pare a avea un sens simbolic, un sens secund. AŽn viata lui sociala precum si in viata perA¬sonala, Dedalus lupta pentru a scapa de povara presiuA¬nilor care-l paralizeaza: amintiri din copilarie ori din adolescenta, religie, nationalitate, familie, mediu social si ambianta a vietii. Nu retraim totusi aceasta lupta, asa cum o dorea traditia romanului psihologic, cu mintea si sensibilitatea eroului. Ea se exprima printr-un simboA¬lism al evenimentelor a€“ de altfel prea marunte a€“ care alcatuiesc viata lui Stephen Dedalus. Asa cum, mai tarziu, va face romanul american, Joyce se multumeste sa-si lase eroul sa traiasca si sa actioneze, descriind acA¬tele si evenimentele a€“ ii revine cititorului sarcina de a vedea in fiecare din aceste evenimente neinsemnate o manifestare alegorica a destinului. Totul se desfasoara ca la un joc cu zaruri cand jucatorul ajunge manat de hazard in punctul mort" sau, dimpotriva, sare cate sapte sau noua casute, inaintand spre tinta. Tinta este, desigur, libertatea umana, iar aici, libertatea artistului scapat de complexele, de sfielile, de insuficientele sale. AŽntr-un capitol, Stephen Dedalus este pedepsit" (sau penalizaT) pentru o eroare sau alta, minima in aparenta: in copiA¬larie, de pilda, pentru a fi refuzat sa faca schimb de juA¬carii cu camarazii sai.
Uimitor procedeu de constructie romanesca amintind de Romanul Trandafirului sau de harta indragostitului asa cum o infatisa domnisoara de SoudA©ry in ClA©lie. ComA¬paratia nu e nelalocul ei: in tot Evul Mediu si, dupa cum se vede, pana in epoca pretioasa, literatura faurea imagini alegorice ale destinului. Eroul lui Guillaume de Lorris din secolul al XIII-lea, care intruchipeaza AmanA¬tul", trebuie sa patrunda in gradina Placerii, condus de Doamna Trandavie, unde va fi incantat de dansurile Bucuriei si Darniciei (personaje cu totul simbolicE), dar va scapa de ele pentru a patrunde in gradina in care-l cheama Trandafirul, fiind solicitat acolo in acelasi timp de Primejdie si de Gura Rea, care-l fac sa rataceasca si-l dusmanesc, precum si de Vorba Buna si de Speranta care-l ajuta si-l calauzesc.
La Joyce simbolurile preferintelor noastre nu poarta nume atat de frumoase si de copilaresti, prezentandu-se in chipul unor irlandezi barbosi, betivi, guralivi, foarte reali. Gradina copilariei se cheama Conglowes, prima femeie zarita poarta numele de Eileen, nimic nu aminA¬teste de lumea zanelor, este Irlanda si Dublinul, asa cum sunt ele in realitate: romanul a impus realismul" chiar poetilor, iar orasul in care traieste Stephen este cel al unui Balzac irlandez. Numai ca el este, in acelasi timp, universul simbolurilor care au fost altadata cele ale lui Guillaume de Lorris. Diferenta consta doar in faptul ca in secolul al XIII-lea un roman alegoric in versuri se desfasura intr-o lume ireala, pe cand in secolul al XX-lea el este scris in proza, personajele sale au barba, mustata, sani, pantec, situatie sociala, si micul lor caracter", vorA¬besc acelasi dialect al locului, sau argoul din Dublin, dar, pe langa faptul ca sunt oameni reali, ei mai sunt si simboluri cu care Stephen Dedalus joaca acel joc comA¬plicat care se cheama destinul unui om si drumul sau spiritual. De altfel, si Nerval il facuse, intre timp, intre secolele al XIII-lea si al XX-lea.
Secolul al XX-lea intelege cu greu acest nou amestec de genuri. Romanul" care-i fusese lasat mostenire poA¬vestea o anecdota pasionanta si prezenta personaje adeA¬varate". Portretul unui artist este facut in intregime din personaje adevarate", dar intriga pe care acestea o tes in jurul lui Stephen nu are nimic politist, social ori psihologic Ea este doar simbolul unei intrari in viata"; istoria tineretii unui artist si a ceea ce-l impiedica sa fie un artist. Joyce amesteca fara sovaire doua inspiratii separate de sapte secole: zugravirea realista care ne este familiara si romanul alegoric" care urca pana in secolul al XIII-lea. Nimic de mirare de altfel, deoaA¬rece, dupa secolul al XIII-lea, ceea ce numim noi roman s-a consacrat aventurii, anecdotei, sentimentalitatii, psiA¬hologiei, sociologiei, inabusind o alta viziune a vietii omeA¬nesti si a destinului uman, viziunea ezoterica si alegoA¬rica ce apare fara veste chiar in roman de indata ce poezia nu mai are puterea s-o exprime Cititorul celor Trei Muschetari ramane interzis in fata romanului" Portretul unui artist, in care viata este amestecata cu alegoria vietii: continutul ramane realist" si adevarat", intentia si trama impun cititorului o conversiune la poeA¬zia secreta.
***
Romanul ajunge astfel intr-un stadiu in care opera de arta scapa de conventiile naratiunii inrudindu-se cu marile opere ezoterice, ca Eneida sau Divina Comedie, opere al caror plan chiar, invizibil de altfel la prima lectura, are o semnificatie speciala, matematica si spiA¬rituala. Portretul unui artist este obscur construit pe imaginea labirintului: Stephen Dedalus poarta numele acelui grec mitic care a construit labirintul si s-a raA¬tacit acolo el insusi: imaginea artistului
Ulise (1922) are de asemenea un plan ezoteric. MateA¬rialul este totusi banal: ziua de 16 iunie 1904 traita de un marunt agent de bursa din Dublin, Leopold Bloom. Cernerea orelor acestei zile aduce cu ea diverse fluxuri de senzatii, de parfumuri, de asociatii de idei, de realism psihologic si social; douazeci si patru de ore din viata unui mic evreu irlandez, asa cum Doamna Dalloway de Virginia Woolf va descrie douazeci si patru de ore din viata unei englezoaice din clasa mijlocie Cu exceptia primelor capitole din Ulise consacrate fiului spiritual" al lui Leopold Bloom, Stephen Dedalus din romanul precedent, nimic altceva in carte decat episoadele, conA¬sistente, imbacsite, exagerate la modul liric, ale acestei zile din viata lui Bloom, 16 iunie 1904, descrise in toate amanuntele (interioare si exterioarE). Realismul este total. Bloom isi lasa sotia, cantareata Molly, culcata in pat, iese din casa pentru a umbla pe strazile Dublinului, citeste un prospect, examineaza vitrinele, apreciaza miA¬rosul de cafea prajita intr-o bacanie si cumpara o buA¬cata de sapun pe care o va cara toata ziua in buzunar. Dupa ce a asistat la o inmormantare, pe la amiaza viA¬ziteaza redactia unui ziar, se duce apoi la un birt unde se alimenteaza copios, inainte de a discuta cu un iezuit, de a merge la biblioteca si de a se ghiftui apoi intr-o masura mai substantiala intr-un bar din care e gonit de un antisemit beat. Plimbandu-se pe malul marii, inA¬talneste o tanara exhibitionista, apoi se duce la bordel. Tarziu, il cunoaste pe artistul Stephen Dedalus, il aduce in cartierul sau, face un nou popas intr-un birt si se intoarce la el acasa, unde nevasta lui, Molly, este gata sa adoarma.
Nimic mai banal, nici mai vulgar; nici o aventura, nici o povestire" care sa merite a fi relatata. Aceasta zi, pitoreasca in ansamblu, dar lipsita de insemnatate, este descrisa toata, in cele mai mici amanunte, prin senA¬zatiile lui Bloom: mirosul strazilor, atmosfera infectata a barurilor si, amestecate cu aceste amanunte obiective, asociatiile de idei ale sarmanului erou care se gandeste la un fiu mort, la Orientul de unde se trage familia sa, la Virgiliu, la Hamlet, la infidelitatile sotiei sale Nu suntem scutiti de nimic, nici chiar de cuvintele fara semA¬nificatie care-i obsedeaza spiritul, impuse de panourile publicitare. Toate acestea intr-un stil lipsit de unitate, desi mereu liric, violent si puternic, care recurge la fel de bine la descrierea realista ca si la monologul interior, cu cadrilurile, reminiscentele, revenirile sale Pe scurt (in stare bruta in aparenta, dar folosind in realitate toate tehnicile cunoscutE), este vorba de viata larvara, amaA¬nuntita pana la dezgust, a unui om neinsemnat intr-o zi neinsemnata
Dar aceasta relatare insistenta, agresiva, fidela si supraancarcata, murdara, plictisitoare si pitoreasca, adeA¬varata lada de gunoi a zilei unui om, lipsita de drama si neinteresanta, aceasta relatare realista, rabdatoare si impovarata, urmeaza planul Odiseei. Fiecare ora din ziua lui Bloom este transpunerea namoloasa si lirica a unui cant din Homer AŽnmormantarea la care asista diA¬mineata reprezinta funeraliile lui Elpenor, vizita la reA¬dactie este Ulise la Eol, bordelul este cartea despre Circe etc.
Intentia lui Joyce e limpede: viata cea mai comuna, mai banala, mai neinsemnata a€“ o zi din viata unui irlandez oarecare in 1904 a€“ poseda o structura poetica invizibila care o asimileaza epopeii. Toate actele noastre au un sens. Realitatea familiara si ingalata de fiecare zi reprezinta, pentru artist sau pentru Dumnezeu, un poem alegoric: mergand la birou, la birt, nu conteaza unde, fiecare om traieste, in fiecare zi, o Odisee. Iar viata nu este ceea ce pare, adica mediocritatea cotidiana a unui ins neinsemnat, deoarece in aceste mediocritati arta poate regasi planul" invizibil al unui poem epic
Fara a pierde nimic din vulgaritatea sa a€“ ziua de 16 iunie 1904 traita de Leopold Bloom este foarte vulA¬gara a€“ viata ramane ceea ce este pe planul realist, dar reprezinta in acelasi timp o alegorie, un joc de zaruri Mizam in aparenta pe lucruri mici, in fiecare zi. Dar deoarece toate sufletele sunt egale, deoarece in fiecare mizerabila zi, fiecare fiinta omeneasca este, in absolut, un erou epic, chiar daca se multumeste sa-si salute cuA¬nostintele si sa mearga la bordel, un ansamblu arbitrar decupat din viata unui om neinsemnat (acel 16 iunie din viata lui Bloom la DubliN), este o epopee egala cu toate Odiseele.
Paradoxul lui Joyce este stralucit. Joyce scurtcircuiA¬teaza doua extreme, omul neinsemnat, justitiabil al reaA¬lismului" literar si eroul epic. El vrea ca aceste extreme sa se confunde, altminteri arta si viata n-ar mai insemna nimic Trebuie sa admiram disperarea a€“ sau increA¬derea a€“ pe care o avea el in aceasta provocare artistica pe care o reprezinta Ulise A voi sa confunzi epopeea cu viata si, in acest sens, a alege viata cea mai comuna pentru a face din ea o epopee. A fost un pariu excesiv. Cred ca toti il considera pierdut, chiar aceia care adA¬mira, in Ulise sau in Finnegan's Wake, abilitatea tehA¬nica si estetica a lui Joyce. Dar acest monument enorm si pasionant, aparut pe neasteptate in 1922, anul in care murea Proust, pecetluieste drama estetica si spirituala a romanului care vrea sa depaseasca povestirea, sa deA¬paseasca vulgaritatea realista tinzand catre o imagine epica, sa depaseasca lipsa de insemnatate a vietii tinA¬zand catre afirmarea omului. Joyce rarnane un autor ezoA¬teric, chiar in esecurile sale: el a incercat sa faca din roman un tratat de mistica artistica sau spirituala; dintr-un gen" la origine facil si gratios, o opera aleA¬gorica ce evoca drama ultima a omului in fata propriului sau destin, mileniile, ireductibila banalitate a vietii psiA¬hologice si sociale si ireductibilul protest al omului imA¬potriva acestei banalitati.
* * *
AŽntr-o alta atmosfera, metamorfoza devine completa o data cu Kafka. Pana aici, povestirea era o explicatie a vietii. Kafka a scris povestiri inexplicabile. Un om soA¬seste in apropierea unui castel, fiind angajat acolo in calitate de agrimensor. Oprindu-se intr-un sat vecin, el intreaba la ce ora va trebui sa se prezinte. Nu va primi niciodata raspuns: nici n-ajunge sa intalneasea vreun om de la castel", cartea intreaga desfasurandu-se in acest sat in care este imobilizat agrimensorul
Castelul a fost gandit, imaginat si scris astfel incat sa nu se poata ivi nici o explicatie. Totul este povestit insa, fara nici o aluzie aparenta la fantastic, totul se petrece ca in viata reala. Nimic mai realist si mai naA¬tural ca acele conversatii ale agrimensorului cu hangita, cu primarul, cu tanara Frieda, cu toti pe care-i intalneste. Eroul cartii isi gaseste cat de cat o statornicire, se indraA¬gosteste, cunoaste oameni binevoitori sau suspiciosi mai mult sau mai putin diferiti, totul ar putea fi redus la descrierea prea banala a unui comis-voiajor care, in asteptarea unor noi ordine din partea casei pe care o sluA¬jeste, este nevoit sa zaboveasca o bucata de timp intr-un sat. Elementul "neverosimil" care introduce in ireal fara a parasi totusi realismul, sta in faptul ca nimeni nu-l lamureste" ca stapanii castelului sunt niste originali care nu vor sa lase nici o persoana sa intre la ei si care, uneori, se amuza angajand prin corespondenta diferiti slujbasi, pentru a-i lasa apoi nedumeriti in fata unei usi inchise Orice alt scriitor in afara de Kafka, pastrand, desigur, in cuprinsul intregii carti acelasi mister, ar fi sfarsit prin a da o asemenea explicatie" pentru a satisA¬face spiritul rational al cititorului, dupa ce l-a intrigat. Asa face, de pilda, romanul politist sau romanul mister", forme populare ale romanului kafkian. AŽntre forma populara si cea mistica intervine, dupa cum bine ne dam seama, o inversiune: romanul cu mister devine neveroA¬simil si surprinzator pe parcursul lui oferind, la sfarsit, o explicatie; romanul lui Kafka ramane cat mai aproape de viata cotidiana si de verosimil, dar ceea ce se intamA¬pla acolo, ramane, pana la sfarsit, inexplicabil.
Inexplicabil, desigur, pe planul verosimilului obisA¬nuit. Nu intelegem, de pilda, pentru ce agrimensorul, satul de toata aceasta comedie, nu sfarseste prin a paA¬trunde cu forta in domeniu (despre care nu ni se spune nicaieri ca ar fi de netrecuT), prezentandu-se, fara inviA¬tatie oficiala, in fata ciudatilor sai patroni, macar penA¬tru a le reprosa faptul Ar fi o reactie, intr-adevar, omeneasca.
Pentru a crea o lume nelinistita si de neinteles, fara a recurge nicidecum la fantastic, relatand, la modul cel mai banal, fapte si conversatii care par firesti" a€“ si care sunt firesti a€“ Kafka nu are nevoie decat de doua neverosimilitati psihologice voite, aproape invizibile, caci le face sa fie uitate datorita simplitatii povestirii. Din situatia foarte obisnuita in general, a unui slujbas oare, ajuns la patronii sai, gaseste poarta inchisa, Kafka face o povestire fascinanta, nelinistitoare, obsedanta, elimiA¬nand de la bun inceput, pe nesimtite aproape, cele doua solutii logice ale acestei aventuri: fie ca oamenii din castel sunt nebuni, fie ca agrimensorul se va hotari intr-o buna zi sa sparga geamurile. AŽn Procesul regasim acelasi postulat; avertizat ca a fost pus sub acuzare, un om se zbate la nesfarsit fara a reusi vreodata sa afle de catre cine, unde si de ce. Nimeni nu-i explica" daca e vorba de o greseala sau de o razbunare, in timp ce el insusi nu se gandeste nici o clipa sa reactioneze intentand actiune in defaimare, o plangere impotriva unei acuze arbitrare
Aceste invizibile neverosimiluri care ar putea fi luate drept un procedeu voit si intrucatva artificial al autorului, sunt, dimpotriva, manifestari ale imaginatiei spontane si autentice a lui Kafka. Pe de alta parte, nu vom putea gasi o interpretare simbolica". E usor, prea usor chiar sa vedem in slujbasul care nu poate ajunge pana la stapanii sai simbolul unui om despartit de Dumnezeu si pus in imposibilitatea de a-i cunoaste vointa; iar in eroul ProA¬cesului figura unei fiinte omenesti care, in virtutea unui pacat originar, se simte intotdeauna vinovata si invinuita. Aceste interpretari sunt prea evidente pentru ca, daca ar fi existat in intentiile lui Kafka, sa nu fi razbatut macar intr-o fraza oarecare. Dar Kafka n-a facut aceasta
Or, daca n-a facut-o inseamna ca n-a voit s-o faca, inseamna ca nu asta i-a fost intentia. Nici Procesul nici Castelul, pentru a nu aminti decat cele doua mari opere ale sale, nu vor sa aiba nici un sens simbolic, limpede si definisabil in acelasi timp, prin intermediul simboA¬lului. Desigur, glosatorii psihologi sau psihiatri se vor delecta in a gasi in romanele kafkiene, situatia psihoA¬logica a lui Kafka, rupt de comunitatea evreiasca, covarsit de un tata tiran, bolnav de un complex de inferioriA¬tate, incapabil a se hotari sa se insoare, manat, pe de alta parte, de boala. Altii vor vedea aici influenta CaA¬balei, a lecturilor din Meister Eckhart, ba chiar vor putea surprinde actiunea teologilor protestanti. Sa nu ne incredem insa prea mult in copilarestile simboluri exoterice. Daca Franz Kafka ar fi recurs la simbol", lucrul ar fi fost vizibil, ca la Maeterlinck, de pilda. El insusi ne previne, de altfel, intr-un scurt text intitulat SimboA¬luri: Unii se plang ca spusele inteleptilor nu sunt decat figuri ce nu pot fi folosite in viata de toate zilele, sinA¬gura, de altfel, de care dispunem (). Toate aceste simA¬boluri nu vor sa spuna in fond decat ca insesizabilul nu poate fi surprins; iar noi stim aceasta.
Grija noastra zilnica se datoreste unor ou totul alte lucruri."
Textul e limpede: simbolurile literare sunt la fel de incapabile sa traduca asprimea si absurditatea conditiei umane, ca si simplul realism literar. Kafka n-a incercat deci sa studieze niciodata, nici macar sub o forma aleA¬gorica, deghizata, harul, pacatul, derelictiunea etc. El n-a voit sa exprime vreo filozofie, nici sa dea o imagine liteA¬rara a propriei sale conditii ci, influentat, pur si simplu, dupa cum limpede se vede, de situatia sa, de complexele sale, de lecturile sale, el a renuntat sa-si exprime senA¬sibilitatea, opiniile, ideile. AŽn schimb, a construit deliA¬berat povestiri ininteligibile, pentru a le salva de orice interpretare.
Poate ca e opera unui nebun. Dar aceasta opera a fascinat pana acum cel putin doua generatii. La capatul acestei experiente ea se impune ca o noua forma a opeA¬relor spiritului: artistul creeaza o lume inexplicabila, ireductibila la comentariul rational. AŽn loc sa fie zvarlita in categoria clinica a schizofrenicilor, aceasta opera caA¬pata, pentru numerosi cititori, o valoare iradianta, exemA¬plara, inexplicabila. Ea actioneaza ca o revelatie" misA¬tica. Nimic n-o poate explica, dar ea pare sa explice totul; este neverosimila si irationala, dar prin prezenta sa absolva rationalul de ipocrizie, aproximatie, prostie si imoralitate.
AŽn vremile foarte indepartate, miturile" (in ciuda faptului ca acest cuvant este atat de depreciat astazI) au putut juca acest rol. Comedia dramatica (si mai ales mitologicA), jucata in Grecia secolului al VI-lea in fata templului din Eleusis, constituia, se pare, de asemenea o povestire densa, absurda, vie, de neinteles, al carei adevar negativ (sau ascunS) intriga totusi sensibilitatile si, fara a fi explicat" vreodata, constituia o imagine inA¬spaimantatoare si intima totodata, gratie careia initiatii acceptau mai lesne micile banalitati si micile putreziA¬ciuni ale existentei obisnuite
Precum altadata mistagogul, iata un scriitor a carui tema nu mai este o povestire simbolica, ci una definitiv inexplicabila, fara interpretare si fara cheie. Daca fasciA¬neaza si pare adevarata, este pentru ca toate detaliile apartin realismului, pentru ca exprima, la modul esenA¬tial, realitatea. Daca e traita pe planul realismului mic-burghezului satisfacut, exigent si fanfaron, sau pe planul misticului, al ambitiosului sau al ratacitului a€“ intereA¬seaza prea putin, realitatea traita ramane impenetraA¬bila. Cine va talmaci sensul unei vieti, al unui gest, al unui cuvant? Nu mai suntem aici la punctul in care viata omului se reduce, in roman, la biografia sa oficiala si la discursul ce va fi pronuntat pe mormantul sau. TreA¬buie sa admitem ca-i vorba de altceva, de ceva pe care nici viata sociala, nici viata de familie, nici sociologia, nici arta n-au reusit sa-l retina si sa-l defineasca.
Iata secretul pe care-l urmareste, fara speranta de altfel, romanul lui Proust, Joyce, Kafka. Un astfel de secret, stim prea bine, nu va fi niciodata pus in forA¬mule de limbajul nostru omenesc. AŽntelegem poate de aceea, in fata acestei neputinte, romanul kafkian. Din aventura pe care romancierul anecdotic a€“ inclusiv BalA¬zac a€“ o povesteste explicand totul, Kafka nu retine decat partea inexplicabila, cea in care imaginatia umana si romanesca renunta la ratiunile sale pentru a se interesa a€“ asa cum face poezia a€“ de misterele sale.
***
Traditia kafkiana nu este singura traditie care aliA¬menteaza marele roman alegoric. AŽl regasim, cu tot atata pregnanta, in 1947, la un american salbatic, puternic si brutal, Malcolm Lowry: precum Ulise si Castelul, Sub vulcan este unul din acele mari romane eratice ale secoA¬lului al XX-lea, care nu mai reprezinta o povestire, un studiu" facut in traditia romanesca, ci expresia moderna a ceea ce explima altadata Dante in Divina Comedie, a ceea ce exprima epopeea intr-un mare poem gesticulator. Aceasta expresie trece astazi prin forma ei romanesca pe care o transcende, desigur, depasind-o.
Sub vulcan este povestea ultimei zile traite pe acest pamant de Geoffrey Firmin, fost consul, retras la Quauhnahuac, in Mexic. Totul este concentrat, bogat, exubeA¬rant, ca in Ulise de Joyce. Exotismul serveste pentru depeizare, distantare, recul, permitand introducerea unor imagini cumplite; Lowry evoca si studiaza la fel de bine o scoica, o formatiune stan coasa ca si o femeie ori o amintire din copilarie. Siluete stranii, mexicani outlaw, arhitecturi mexicane, umplu orizontul Departe, marea, simbol al puritatii, pe care insa Geoffrey Firmin o deA¬testa Alcoolic in ultimul grad, coplesit de amintirile si greselile sale, ex-consulul isi traieste ultimele ore in fata noastra. Ore in care, tot ce-i ramane din viata, pana in cele mai mici amanunte, tot ceea ce-l inconjoara se umfla, se clatina, penduleaza in imagini detaliate, amesA¬tecate cu imagini obsedante ale prezentului, acest preA¬zent pe care trebuie sa-l mai traiasca inca. AŽn centru se afla pacatul originar, pacatul sau originar: un episod de razboi in care a permis mitralierea ofiterilor unui submarin inamic. Si dragostea omeneasca: singura femeie pe care a iubit-o, Yvonne, a venit si ea la Quauhnahuac O viata intreaga se gramadeste in primele sapte ore ale zilei, trecutul: pacat, dragoste, ura, uitare, si prezentul: fantose, incidente marunte, figuranti, decor agresiv exoA¬tic. Peste tot un simbol al nelinistii: nevoia de alcool. Geoffrey Firmin reprezinta aici, intr-un text realist si sclipitor suprarealist si redondant totodata, agonia Omului in gradina cu maslini Este, in ultima instanta, un fel de imagine agonizanta a omului modern, fara suport social, si fara zei, sufocat de vicii, ros de regrete sau de nostalgii, dueandu-si viata intr-o lume concreta si vida Apoi moartea, fulgeratoare
Nimic nu aminteste mai bine intentia lui Dante. Numai ca Dante se misca intr-un cosmos populat simulA¬tan de pacate omenesti si prezente supranaturale, preA¬cum si de un idealism difuz si consolator, care nu mai e la moda. La Lowry, neputinta umana domina; de unde un stil mai contrastant, mai agresiv, o angoasa mai vadita. Alcoolul o inlocuieste pe BA©atrice; opera este mai putin armonioasa si mai putin mare. Ea isi pastreaza aspectul ezoteric. Ca si Dante, ca si Joyce, Lowry s-a amuzat derutandu-l pe cititor, sugerandu-i mai multe interpretari. Eroul sau este un pasionat al tarotului, al doctrinelor secrete, al stiintelor oculte si simbolice desi nu crede in ele. AŽn Sub vulcan pot fi regasite tot felul de interpretari ezoterice, fara ca vreA¬una din ele sa fie convingatoare, tot asa precum la Joyce sunt jucate diferite simbolisme fara ca vreunul sa fie definitiv. Cartea este alcatuita din douasprezece capitole, iar corpul povestirii este cuprins intr-o singura zi de douasprezece ore. De asemenea, anul are douaspreA¬zece luni, iar cartea intreaga este inchisa in limitele unui an, in timp ce aceasta patura adanca a romanului sau a poemului care tine de mit, este legata aici, de Cabala." Aceeasi constructie, in general ca aceea a Divinei Comedii sau a lui Ulise. Romanul poate de altfel fi citit si fara a cunoaste aceasta arhitectura secreta, iar Malcolm Lowry nu o aminteste decat in treacat pentru a face sa se simta, cum spune Henry James, ca exista adancimi".
* * *
Aceasta constructie alegorica este mai evidenta in ultima carte a lui Hermann Broch, Moartea lui Virgiliu. Si aici ultimele ore din viata unui om prilejuiesc o lunga meditatie a€“ realista si lirica in acelasi timp, ca la Joyce a€“ producand un efect de concentrare cu valoare mitica.
Pe moarte, Virgiliu debarca la Misena, purtat in litiera pana la palatul imperial. Ca si Divina Comedie, ca si Ulise, ca si Sub vulcan, cartea are o arhitectura ezoteA¬rica in parte arbitrara: fiecare din partile sale este simbolul unui element", apa (intrarea in rada si in oraS), focul (nelinistea nocturna, febra muribunduluI), pamantul (Virgiliu legat din nou de viata datorita intalA¬nirii cu prieteniI) si, in sfarsit aerul, adica sublimarea in aer si in moarte Tonul insusi al acestui poem romaA¬nesc scapa povestirii, prin folosirea unuia din procedeele sistematizate si vulgarizate apoi, dupa 1950, de scoala franceza a noului roman": totul este exprimat aici in monologul launtric al lui Virgiliu, dar, pentru a obtine un anume efect de distanta" si de obiectivitate, acest monolog interior este scris la persoana a treia. Virgiliu se regandeste pe sine insusi dar la modul El"; este omul care se vede traind si gandind cu un anume recul, pasioA¬nat insa. Si nu este adevarat oare, ca in extrema conA¬centrare a meditatiei si a febrei, Eu", care este in principiu suportul monologului launtric, deseori numai pe jumatate constient, poate ceda locul acelui El" al unei dedublari in care se percepe pe sine insusi ca pe un obiect pus in cauza?
Totul este desfasurat pe mai multe planuri ale realiA¬tatii psihologice, morale si universale si, pentru Broch, functia insasi a artei este de a crea aceasta viziune poliA¬valenta, acest simbolism multiplu. Realitatea banala este prezenta, prin zgomotele multimii, evocarea strazilor unui oras portuar, rumoarea nocturna, discursurile si conversatiile prietenilor lui Virgilau. Dar drama oare inA¬noada intriga" si comanda cartea, este o drama spiriA¬tuala, o drama a sensului lucrurilor. Asa cum, la Lowry, ultimele ore ale consulului, prin intermediul banalitatii insasi a ultimei zile, concentrau totusi pe nevazute toate problemele semnificatiei unei existente a€“ si ale eseA¬cului acesteia a€“ tot astfel ultima zi a lui Virgiliu este dominata de o dezbatere psihologica si simbolica: inaA¬inte de a muri, Virgiliu (asa cum atesta, de altfel, istoA¬riA) vrea sa-si distruga opera, Eneida. Moartea lui VirA¬giliu poate fi deci interpretata ca o punere in chestiune a valorii operei de arta. Sub vulcan era, sub o forma realista si mitica totodata, examenul de constiinta sau judecata alegorica a unei vieti si a unui om: Moartea lui Virgiliu este Judecata de apoi facuta de catre creaA¬torul ei, creatiei literare, in speta Eneida, care voia sa fie de asemenea varful si expresia unei civilizatii. AŽn spaA¬tele fabulei, in spatele romanului-poem liric, se desfaA¬soara o drama estetica, filozofica si morala. Drama cu atat mai vasta cu cat, desi Virgiliu si Eneida sunt destul de departe ca sa ne lase reci a€“ fapt care confera mitului o anume distantare" a€“ ele evoca simultan totusi acel mister aflat la temelia sensibilitatii lui Virgiliu, deseori vizionara, si acea pretentie didactica, istorica si estetica, ce poate face din Eneida simbolul creatiei monumenA¬tale si discutabile, adica al unei intregi civilizatii. O data cu verva irlandezului Joyce, teroarea misticului evreu Kakfa, furia americanului Lowry, nelinistitul idealism fiA¬lozofic al austriacului Broch, poemul romanesc alegoric gaseste o forma puternica si absoluta.
Astfel, romanul serveste uneori drept mod de exA¬presie pentru tratatul mistic, pentru suma, pentru epoA¬peea mistica Evadat din catusele obligatiilor de povesA¬titor gratios sau sentimental, din constrangerile de socioA¬log, el se transforma in poem si in provocare. Opera de arta si de neliniste, opera dificila si ermetica, el ajunge uneori departe de vocatia sa primordiala, care consta in a placea si a povesti frumos.
