Irumperea epopeii in roman: de la Romanul TrandafiAŽrului la Ulise a Alegoria la Joyce: Portretul artistuAŽlui, Ulise. a Realism si epopee: un ezoterism liric. a Alegorii kafkiene: Castelul si Procesul. a O simboAŽlica enigmatica: mitologia negativa a lui Kafka. a Traditia lui Kafka. a Malcolm Lowry si Sub Vulcan. a Hermann Broch si Moartea lui Virgiliu. a Romanul-poem liric.
Lucru vulgar scris in limba vulgara (iata originea termenuluI), inca din secolul al XIV-lea romanul povesAŽtea o istorie, o istorie lesne de inteles, un roman-foileton; poemului epic sau didactic, romanului in versuri nobile, le revenea sarcina de a exprima ceea ce depaseste anecAŽdota De altfel, pana spre 1600, romanele nu sunt decat transcriptia in proza sentimentala si in foileton popular a operelor mai vechi si mai bagate-n seama
Si totusi, incepand din secolul al XVIII-lea, acest gen, care initial era doar un divertisment", cucereste primul loc. Psihologia si sociologia l-au imbogatit; a devenit capabil sa analizeze, sa studieze, sa se documenteze, sa puna probleme. La origine literatura destinata placerii si distractiei, el isi ocupa, incetul cu incetul, locul ce i se cuvine in literatura ambitioasa, exigenta, creatoare, in secolul al XX-lea el reprezinta cea mai curenta forma artistica, invadand si suprimand celelalte genuri. An acea clipa, forta si ambitia care-l definesc nasc in el obligatia de a satisface, in domeniul realitatii, imaginatiei sau simbolului toate nevoile si de a folosi toate posibilitatile altadata exprimate de alte genuri
La origine romanul" (simpla povestire romanescA) trebuia sa ramana intemeiat, in mod fatal, pe anecdota si pe aventura. Oricat am incarca aceasta anecdota cu finete psihologica sau cu observatie sociala, ea nu va ajunge sa exprime, decat cu mare greutate, ceea ce exAŽprimau altadata (inainte de biruinta exclusiva a romaAŽnuluI) poezia, mistica, alegoria, epopeea Antre romanul credincios siesi, adica intemeiat pe o povestire interesanta si romanul care isi insuseste ambitiile si intentiile genuAŽrilor literare disparute, conflictul este inevitabil. IntenAŽtiile difera. Mos Goriot de Balzac si Ulise de James Joyce apartin unor genuri mai diferite ca Iliada lui Homer si Oda la cucerirea Namurului de Boileau. Caci Oda la cuAŽcerirea Namurului si Iliada, la fel ca si Cantarea lui RoAŽland sau Artemis de Nerval, au o intentie comuna: sa magnifice evenimentele pana la a le da un sens simAŽbolic. Intentia lui Mos Goriot, dimpotriva, era pur si simplu de a emotiona si a trezi interesul prin evenimente care raman perfect umane.
Cam prin 1925 deci, epopeea si alegoria poetica vor irumpe in ceea ce continuam sa numim roman. Dar acest roman" nu mai este o povestire romanesca agreabila: este o opera poetica, alegorica, epica, mistica, folosind forma romanului.
***
Pregatite de romanul ironic", postsimbolist sau imAŽpresionist, operele lui Kafka, Proust, Joyce sau Musil impun romanului ambitii straine romanului originar, provenite de fapt din alte genuri literare" pe care roAŽmanul le-a inabusit, dar care revin pentru a-l napadi la randul lor Grecia cucerita si-a cucerit aprigul inAŽvingator", se spunea altadata despre cucerirea Atenei de catre Roma. Tot astfel, poezia epica, alegorica si misAŽtica, data deoparte in urma triumfului brutal al romaAŽnului anecdotic si realist, se reintroduce in el, convertindu-l in substanta poetica.
Nu mai e roman", vor spune amatorii de povestiri romanesti, derutati de simbolism, de poezia si sofistiAŽcaria acestor opere; si intr-adevar vor avea dreptate. Bibliotecarul este cel care greseste. Ulise de James Joyce este un poem epic deghizat in roman sau, invers CasAŽtelul lui Kafka este construit ea un Roman al TrandafiAŽrului, scris in termeni pesimisti si negativi, sau precum calatoriile sufletului la San Juan de la Cruz, la Meister Eckhart, sau la Sfanta Tereza de Avila. An cautarea timpului pierdut este o meditatie deghizata in cronica si, minus credinta, urmeaza planul Confesiunilor Sfantului Augustin. Musil este un Platon hibridat cu Flaubert. O pagina de Proust poate fi un poem alexandrin pe care Propertiu l-ar fi iubit si imitat; o alta pagina poate reprezenta cazuistica unor clerici medievali care ar fi substituit psihologia teologiei.
A transforma viata in legenda sau in alegorie era vechea dorinta a epopeei si a poeziei. Dincolo de roman, opera lui James Joyce sugereaza aceasta operatie magica, desi nu o infaptuieste. Portretul artistului (DedaluS) si Ulise traduc in deplina lui rigoare conflictul dintre roAŽman si poezie, dintre roman si acel roman care vrea sa depaseasca romanul.
O data cu Portretul artistului (1916) aventura umana redevine invizibil o istorie mitica. Stephen Dedalus, acest tanar locuitor din Dublin, artist pe jumatate ratat, traieste in lumea banala a unui oras din piatra si ceata, iar insii cu care intra in relatie, pe care ii frecventeaza, prieteni, vecini, vagi cunostinte, metrese, par niste simAŽple siluete pitoresti ale unui roman realist, un pic sarAŽcastic. Nimic fantasmagoric in aceasta viata usor picaAŽresca a unui tanar. Dar, ca la Kafka (acesta incepea sa scrie Procesul in aceasi perioada, 1914), tot ceea ce i se intampla lui Stephen pare a avea un sens simbolic, un sens secund. An viata lui sociala precum si in viata perAŽsonala, Dedalus lupta pentru a scapa de povara presiuAŽnilor care-l paralizeaza: amintiri din copilarie ori din adolescenta, religie, nationalitate, familie, mediu social si ambianta a vietii. Nu retraim totusi aceasta lupta, asa cum o dorea traditia romanului psihologic, cu mintea si sensibilitatea eroului. Ea se exprima printr-un simboAŽlism al evenimentelor a de altfel prea marunte a care alcatuiesc viata lui Stephen Dedalus. Asa cum, mai tarziu, va face romanul american, Joyce se multumeste sa-si lase eroul sa traiasca si sa actioneze, descriind acAŽtele si evenimentele a ii revine cititorului sarcina de a vedea in fiecare din aceste evenimente neinsemnate o manifestare alegorica a destinului. Totul se desfasoara ca la un joc cu zaruri cand jucatorul ajunge manat de hazard in punctul mort" sau, dimpotriva, sare cate sapte sau noua casute, inaintand spre tinta. Tinta este, desigur, libertatea umana, iar aici, libertatea artistului scapat de complexele, de sfielile, de insuficientele sale. Antr-un capitol, Stephen Dedalus este pedepsit" (sau penalizaT) pentru o eroare sau alta, minima in aparenta: in copiAŽlarie, de pilda, pentru a fi refuzat sa faca schimb de juAŽcarii cu camarazii sai.
Uimitor procedeu de constructie romanesca amintind de Romanul Trandafirului sau de harta indragostitului asa cum o infatisa domnisoara de SoudAĐry in ClAĐlie. ComAŽparatia nu e nelalocul ei: in tot Evul Mediu si, dupa cum se vede, pana in epoca pretioasa, literatura faurea imagini alegorice ale destinului. Eroul lui Guillaume de Lorris din secolul al XIII-lea, care intruchipeaza AmanAŽtul", trebuie sa patrunda in gradina Placerii, condus de Doamna Trandavie, unde va fi incantat de dansurile Bucuriei si Darniciei (personaje cu totul simbolicE), dar va scapa de ele pentru a patrunde in gradina in care-l cheama Trandafirul, fiind solicitat acolo in acelasi timp de Primejdie si de Gura Rea, care-l fac sa rataceasca si-l dusmanesc, precum si de Vorba Buna si de Speranta care-l ajuta si-l calauzesc.
La Joyce simbolurile preferintelor noastre nu poarta nume atat de frumoase si de copilaresti, prezentandu-se in chipul unor irlandezi barbosi, betivi, guralivi, foarte reali. Gradina copilariei se cheama Conglowes, prima femeie zarita poarta numele de Eileen, nimic nu aminAŽteste de lumea zanelor, este Irlanda si Dublinul, asa cum sunt ele in realitate: romanul a impus realismul" chiar poetilor, iar orasul in care traieste Stephen este cel al unui Balzac irlandez. Numai ca el este, in acelasi timp, universul simbolurilor care au fost altadata cele ale lui Guillaume de Lorris. Diferenta consta doar in faptul ca in secolul al XIII-lea un roman alegoric in versuri se desfasura intr-o lume ireala, pe cand in secolul al XX-lea el este scris in proza, personajele sale au barba, mustata, sani, pantec, situatie sociala, si micul lor caracter", vorAŽbesc acelasi dialect al locului, sau argoul din Dublin, dar, pe langa faptul ca sunt oameni reali, ei mai sunt si simboluri cu care Stephen Dedalus joaca acel joc comAŽplicat care se cheama destinul unui om si drumul sau spiritual. De altfel, si Nerval il facuse, intre timp, intre secolele al XIII-lea si al XX-lea.
Secolul al XX-lea intelege cu greu acest nou amestec de genuri. Romanul" care-i fusese lasat mostenire poAŽvestea o anecdota pasionanta si prezenta personaje adeAŽvarate". Portretul unui artist este facut in intregime din personaje adevarate", dar intriga pe care acestea o tes in jurul lui Stephen nu are nimic politist, social ori psihologic Ea este doar simbolul unei intrari in viata"; istoria tineretii unui artist si a ceea ce-l impiedica sa fie un artist. Joyce amesteca fara sovaire doua inspiratii separate de sapte secole: zugravirea realista care ne este familiara si romanul alegoric" care urca pana in secolul al XIII-lea. Nimic de mirare de altfel, deoaAŽrece, dupa secolul al XIII-lea, ceea ce numim noi roman s-a consacrat aventurii, anecdotei, sentimentalitatii, psiAŽhologiei, sociologiei, inabusind o alta viziune a vietii omeAŽnesti si a destinului uman, viziunea ezoterica si alegoAŽrica ce apare fara veste chiar in roman de indata ce poezia nu mai are puterea s-o exprime Cititorul celor Trei Muschetari ramane interzis in fata romanului" Portretul unui artist, in care viata este amestecata cu alegoria vietii: continutul ramane realist" si adevarat", intentia si trama impun cititorului o conversiune la poeAŽzia secreta.
***
Romanul ajunge astfel intr-un stadiu in care opera de arta scapa de conventiile naratiunii inrudindu-se cu marile opere ezoterice, ca Eneida sau Divina Comedie, opere al caror plan chiar, invizibil de altfel la prima lectura, are o semnificatie speciala, matematica si spiAŽrituala. Portretul unui artist este obscur construit pe imaginea labirintului: Stephen Dedalus poarta numele acelui grec mitic care a construit labirintul si s-a raAŽtacit acolo el insusi: imaginea artistului
Ulise (1922) are de asemenea un plan ezoteric. MateAŽrialul este totusi banal: ziua de 16 iunie 1904 traita de un marunt agent de bursa din Dublin, Leopold Bloom. Cernerea orelor acestei zile aduce cu ea diverse fluxuri de senzatii, de parfumuri, de asociatii de idei, de realism psihologic si social; douazeci si patru de ore din viata unui mic evreu irlandez, asa cum Doamna Dalloway de Virginia Woolf va descrie douazeci si patru de ore din viata unei englezoaice din clasa mijlocie Cu exceptia primelor capitole din Ulise consacrate fiului spiritual" al lui Leopold Bloom, Stephen Dedalus din romanul precedent, nimic altceva in carte decat episoadele, conAŽsistente, imbacsite, exagerate la modul liric, ale acestei zile din viata lui Bloom, 16 iunie 1904, descrise in toate amanuntele (interioare si exterioarE). Realismul este total. Bloom isi lasa sotia, cantareata Molly, culcata in pat, iese din casa pentru a umbla pe strazile Dublinului, citeste un prospect, examineaza vitrinele, apreciaza miAŽrosul de cafea prajita intr-o bacanie si cumpara o buAŽcata de sapun pe care o va cara toata ziua in buzunar. Dupa ce a asistat la o inmormantare, pe la amiaza viAŽziteaza redactia unui ziar, se duce apoi la un birt unde se alimenteaza copios, inainte de a discuta cu un iezuit, de a merge la biblioteca si de a se ghiftui apoi intr-o masura mai substantiala intr-un bar din care e gonit de un antisemit beat. Plimbandu-se pe malul marii, inAŽtalneste o tanara exhibitionista, apoi se duce la bordel. Tarziu, il cunoaste pe artistul Stephen Dedalus, il aduce in cartierul sau, face un nou popas intr-un birt si se intoarce la el acasa, unde nevasta lui, Molly, este gata sa adoarma.
Nimic mai banal, nici mai vulgar; nici o aventura, nici o povestire" care sa merite a fi relatata. Aceasta zi, pitoreasca in ansamblu, dar lipsita de insemnatate, este descrisa toata, in cele mai mici amanunte, prin senAŽzatiile lui Bloom: mirosul strazilor, atmosfera infectata a barurilor si, amestecate cu aceste amanunte obiective, asociatiile de idei ale sarmanului erou care se gandeste la un fiu mort, la Orientul de unde se trage familia sa, la Virgiliu, la Hamlet, la infidelitatile sotiei sale Nu suntem scutiti de nimic, nici chiar de cuvintele fara semAŽnificatie care-i obsedeaza spiritul, impuse de panourile publicitare. Toate acestea intr-un stil lipsit de unitate, desi mereu liric, violent si puternic, care recurge la fel de bine la descrierea realista ca si la monologul interior, cu cadrilurile, reminiscentele, revenirile sale Pe scurt (in stare bruta in aparenta, dar folosind in realitate toate tehnicile cunoscutE), este vorba de viata larvara, amaAŽnuntita pana la dezgust, a unui om neinsemnat intr-o zi neinsemnata
Dar aceasta relatare insistenta, agresiva, fidela si supraancarcata, murdara, plictisitoare si pitoreasca, adeAŽvarata lada de gunoi a zilei unui om, lipsita de drama si neinteresanta, aceasta relatare realista, rabdatoare si impovarata, urmeaza planul Odiseei. Fiecare ora din ziua lui Bloom este transpunerea namoloasa si lirica a unui cant din Homer Anmormantarea la care asista diAŽmineata reprezinta funeraliile lui Elpenor, vizita la reAŽdactie este Ulise la Eol, bordelul este cartea despre Circe etc.
Intentia lui Joyce e limpede: viata cea mai comuna, mai banala, mai neinsemnata a o zi din viata unui irlandez oarecare in 1904 a poseda o structura poetica invizibila care o asimileaza epopeii. Toate actele noastre au un sens. Realitatea familiara si ingalata de fiecare zi reprezinta, pentru artist sau pentru Dumnezeu, un poem alegoric: mergand la birou, la birt, nu conteaza unde, fiecare om traieste, in fiecare zi, o Odisee. Iar viata nu este ceea ce pare, adica mediocritatea cotidiana a unui ins neinsemnat, deoarece in aceste mediocritati arta poate regasi planul" invizibil al unui poem epic
Fara a pierde nimic din vulgaritatea sa a ziua de 16 iunie 1904 traita de Leopold Bloom este foarte vulAŽgara a viata ramane ceea ce este pe planul realist, dar reprezinta in acelasi timp o alegorie, un joc de zaruri Mizam in aparenta pe lucruri mici, in fiecare zi. Dar deoarece toate sufletele sunt egale, deoarece in fiecare mizerabila zi, fiecare fiinta omeneasca este, in absolut, un erou epic, chiar daca se multumeste sa-si salute cuAŽnostintele si sa mearga la bordel, un ansamblu arbitrar decupat din viata unui om neinsemnat (acel 16 iunie din viata lui Bloom la DubliN), este o epopee egala cu toate Odiseele.
Paradoxul lui Joyce este stralucit. Joyce scurtcircuiAŽteaza doua extreme, omul neinsemnat, justitiabil al reaAŽlismului" literar si eroul epic. El vrea ca aceste extreme sa se confunde, altminteri arta si viata n-ar mai insemna nimic Trebuie sa admiram disperarea a sau increAŽderea a pe care o avea el in aceasta provocare artistica pe care o reprezinta Ulise A voi sa confunzi epopeea cu viata si, in acest sens, a alege viata cea mai comuna pentru a face din ea o epopee. A fost un pariu excesiv. Cred ca toti il considera pierdut, chiar aceia care adAŽmira, in Ulise sau in Finnegan's Wake, abilitatea tehAŽnica si estetica a lui Joyce. Dar acest monument enorm si pasionant, aparut pe neasteptate in 1922, anul in care murea Proust, pecetluieste drama estetica si spirituala a romanului care vrea sa depaseasca povestirea, sa deAŽpaseasca vulgaritatea realista tinzand catre o imagine epica, sa depaseasca lipsa de insemnatate a vietii tinAŽzand catre afirmarea omului. Joyce rarnane un autor ezoAŽteric, chiar in esecurile sale: el a incercat sa faca din roman un tratat de mistica artistica sau spirituala; dintr-un gen" la origine facil si gratios, o opera aleAŽgorica ce evoca drama ultima a omului in fata propriului sau destin, mileniile, ireductibila banalitate a vietii psiAŽhologice si sociale si ireductibilul protest al omului imAŽpotriva acestei banalitati.
* * *
Antr-o alta atmosfera, metamorfoza devine completa o data cu Kafka. Pana aici, povestirea era o explicatie a vietii. Kafka a scris povestiri inexplicabile. Un om soAŽseste in apropierea unui castel, fiind angajat acolo in calitate de agrimensor. Oprindu-se intr-un sat vecin, el intreaba la ce ora va trebui sa se prezinte. Nu va primi niciodata raspuns: nici n-ajunge sa intalneasea vreun om de la castel", cartea intreaga desfasurandu-se in acest sat in care este imobilizat agrimensorul
Castelul a fost gandit, imaginat si scris astfel incat sa nu se poata ivi nici o explicatie. Totul este povestit insa, fara nici o aluzie aparenta la fantastic, totul se petrece ca in viata reala. Nimic mai realist si mai naAŽtural ca acele conversatii ale agrimensorului cu hangita, cu primarul, cu tanara Frieda, cu toti pe care-i intalneste. Eroul cartii isi gaseste cat de cat o statornicire, se indraAŽgosteste, cunoaste oameni binevoitori sau suspiciosi mai mult sau mai putin diferiti, totul ar putea fi redus la descrierea prea banala a unui comis-voiajor care, in asteptarea unor noi ordine din partea casei pe care o sluAŽjeste, este nevoit sa zaboveasca o bucata de timp intr-un sat. Elementul "neverosimil" care introduce in ireal fara a parasi totusi realismul, sta in faptul ca nimeni nu-l lamureste" ca stapanii castelului sunt niste originali care nu vor sa lase nici o persoana sa intre la ei si care, uneori, se amuza angajand prin corespondenta diferiti slujbasi, pentru a-i lasa apoi nedumeriti in fata unei usi inchise Orice alt scriitor in afara de Kafka, pastrand, desigur, in cuprinsul intregii carti acelasi mister, ar fi sfarsit prin a da o asemenea explicatie" pentru a satisAŽface spiritul rational al cititorului, dupa ce l-a intrigat. Asa face, de pilda, romanul politist sau romanul mister", forme populare ale romanului kafkian. Antre forma populara si cea mistica intervine, dupa cum bine ne dam seama, o inversiune: romanul cu mister devine neveroAŽsimil si surprinzator pe parcursul lui oferind, la sfarsit, o explicatie; romanul lui Kafka ramane cat mai aproape de viata cotidiana si de verosimil, dar ceea ce se intamAŽpla acolo, ramane, pana la sfarsit, inexplicabil.
Inexplicabil, desigur, pe planul verosimilului obisAŽnuit. Nu intelegem, de pilda, pentru ce agrimensorul, satul de toata aceasta comedie, nu sfarseste prin a paAŽtrunde cu forta in domeniu (despre care nu ni se spune nicaieri ca ar fi de netrecuT), prezentandu-se, fara inviAŽtatie oficiala, in fata ciudatilor sai patroni, macar penAŽtru a le reprosa faptul Ar fi o reactie, intr-adevar, omeneasca.
Pentru a crea o lume nelinistita si de neinteles, fara a recurge nicidecum la fantastic, relatand, la modul cel mai banal, fapte si conversatii care par firesti" a si care sunt firesti a Kafka nu are nevoie decat de doua neverosimilitati psihologice voite, aproape invizibile, caci le face sa fie uitate datorita simplitatii povestirii. Din situatia foarte obisnuita in general, a unui slujbas oare, ajuns la patronii sai, gaseste poarta inchisa, Kafka face o povestire fascinanta, nelinistitoare, obsedanta, elimiAŽnand de la bun inceput, pe nesimtite aproape, cele doua solutii logice ale acestei aventuri: fie ca oamenii din castel sunt nebuni, fie ca agrimensorul se va hotari intr-o buna zi sa sparga geamurile. An Procesul regasim acelasi postulat; avertizat ca a fost pus sub acuzare, un om se zbate la nesfarsit fara a reusi vreodata sa afle de catre cine, unde si de ce. Nimeni nu-i explica" daca e vorba de o greseala sau de o razbunare, in timp ce el insusi nu se gandeste nici o clipa sa reactioneze intentand actiune in defaimare, o plangere impotriva unei acuze arbitrare
Aceste invizibile neverosimiluri care ar putea fi luate drept un procedeu voit si intrucatva artificial al autorului, sunt, dimpotriva, manifestari ale imaginatiei spontane si autentice a lui Kafka. Pe de alta parte, nu vom putea gasi o interpretare simbolica". E usor, prea usor chiar sa vedem in slujbasul care nu poate ajunge pana la stapanii sai simbolul unui om despartit de Dumnezeu si pus in imposibilitatea de a-i cunoaste vointa; iar in eroul ProAŽcesului figura unei fiinte omenesti care, in virtutea unui pacat originar, se simte intotdeauna vinovata si invinuita. Aceste interpretari sunt prea evidente pentru ca, daca ar fi existat in intentiile lui Kafka, sa nu fi razbatut macar intr-o fraza oarecare. Dar Kafka n-a facut aceasta
Or, daca n-a facut-o inseamna ca n-a voit s-o faca, inseamna ca nu asta i-a fost intentia. Nici Procesul nici Castelul, pentru a nu aminti decat cele doua mari opere ale sale, nu vor sa aiba nici un sens simbolic, limpede si definisabil in acelasi timp, prin intermediul simboAŽlului. Desigur, glosatorii psihologi sau psihiatri se vor delecta in a gasi in romanele kafkiene, situatia psihoAŽlogica a lui Kafka, rupt de comunitatea evreiasca, covarsit de un tata tiran, bolnav de un complex de inferioriAŽtate, incapabil a se hotari sa se insoare, manat, pe de alta parte, de boala. Altii vor vedea aici influenta CaAŽbalei, a lecturilor din Meister Eckhart, ba chiar vor putea surprinde actiunea teologilor protestanti. Sa nu ne incredem insa prea mult in copilarestile simboluri exoterice. Daca Franz Kafka ar fi recurs la simbol", lucrul ar fi fost vizibil, ca la Maeterlinck, de pilda. El insusi ne previne, de altfel, intr-un scurt text intitulat SimboAŽluri: Unii se plang ca spusele inteleptilor nu sunt decat figuri ce nu pot fi folosite in viata de toate zilele, sinAŽgura, de altfel, de care dispunem (). Toate aceste simAŽboluri nu vor sa spuna in fond decat ca insesizabilul nu poate fi surprins; iar noi stim aceasta.
Grija noastra zilnica se datoreste unor ou totul alte lucruri."
Textul e limpede: simbolurile literare sunt la fel de incapabile sa traduca asprimea si absurditatea conditiei umane, ca si simplul realism literar. Kafka n-a incercat deci sa studieze niciodata, nici macar sub o forma aleAŽgorica, deghizata, harul, pacatul, derelictiunea etc. El n-a voit sa exprime vreo filozofie, nici sa dea o imagine liteAŽrara a propriei sale conditii ci, influentat, pur si simplu, dupa cum limpede se vede, de situatia sa, de complexele sale, de lecturile sale, el a renuntat sa-si exprime senAŽsibilitatea, opiniile, ideile. An schimb, a construit deliAŽberat povestiri ininteligibile, pentru a le salva de orice interpretare.
Poate ca e opera unui nebun. Dar aceasta opera a fascinat pana acum cel putin doua generatii. La capatul acestei experiente ea se impune ca o noua forma a opeAŽrelor spiritului: artistul creeaza o lume inexplicabila, ireductibila la comentariul rational. An loc sa fie zvarlita in categoria clinica a schizofrenicilor, aceasta opera caAŽpata, pentru numerosi cititori, o valoare iradianta, exemAŽplara, inexplicabila. Ea actioneaza ca o revelatie" misAŽtica. Nimic n-o poate explica, dar ea pare sa explice totul; este neverosimila si irationala, dar prin prezenta sa absolva rationalul de ipocrizie, aproximatie, prostie si imoralitate.
An vremile foarte indepartate, miturile" (in ciuda faptului ca acest cuvant este atat de depreciat astazI) au putut juca acest rol. Comedia dramatica (si mai ales mitologicA), jucata in Grecia secolului al VI-lea in fata templului din Eleusis, constituia, se pare, de asemenea o povestire densa, absurda, vie, de neinteles, al carei adevar negativ (sau ascunS) intriga totusi sensibilitatile si, fara a fi explicat" vreodata, constituia o imagine inAŽspaimantatoare si intima totodata, gratie careia initiatii acceptau mai lesne micile banalitati si micile putreziAŽciuni ale existentei obisnuite
Precum altadata mistagogul, iata un scriitor a carui tema nu mai este o povestire simbolica, ci una definitiv inexplicabila, fara interpretare si fara cheie. Daca fasciAŽneaza si pare adevarata, este pentru ca toate detaliile apartin realismului, pentru ca exprima, la modul esenAŽtial, realitatea. Daca e traita pe planul realismului mic-burghezului satisfacut, exigent si fanfaron, sau pe planul misticului, al ambitiosului sau al ratacitului a intereAŽseaza prea putin, realitatea traita ramane impenetraAŽbila. Cine va talmaci sensul unei vieti, al unui gest, al unui cuvant? Nu mai suntem aici la punctul in care viata omului se reduce, in roman, la biografia sa oficiala si la discursul ce va fi pronuntat pe mormantul sau. TreAŽbuie sa admitem ca-i vorba de altceva, de ceva pe care nici viata sociala, nici viata de familie, nici sociologia, nici arta n-au reusit sa-l retina si sa-l defineasca.
Iata secretul pe care-l urmareste, fara speranta de altfel, romanul lui Proust, Joyce, Kafka. Un astfel de secret, stim prea bine, nu va fi niciodata pus in forAŽmule de limbajul nostru omenesc. Antelegem poate de aceea, in fata acestei neputinte, romanul kafkian. Din aventura pe care romancierul anecdotic a inclusiv BalAŽzac a o povesteste explicand totul, Kafka nu retine decat partea inexplicabila, cea in care imaginatia umana si romanesca renunta la ratiunile sale pentru a se interesa a asa cum face poezia a de misterele sale.
***
Traditia kafkiana nu este singura traditie care aliAŽmenteaza marele roman alegoric. Al regasim, cu tot atata pregnanta, in 1947, la un american salbatic, puternic si brutal, Malcolm Lowry: precum Ulise si Castelul, Sub vulcan este unul din acele mari romane eratice ale secoAŽlului al XX-lea, care nu mai reprezinta o povestire, un studiu" facut in traditia romanesca, ci expresia moderna a ceea ce explima altadata Dante in Divina Comedie, a ceea ce exprima epopeea intr-un mare poem gesticulator. Aceasta expresie trece astazi prin forma ei romanesca pe care o transcende, desigur, depasind-o.
Sub vulcan este povestea ultimei zile traite pe acest pamant de Geoffrey Firmin, fost consul, retras la Quauhnahuac, in Mexic. Totul este concentrat, bogat, exubeAŽrant, ca in Ulise de Joyce. Exotismul serveste pentru depeizare, distantare, recul, permitand introducerea unor imagini cumplite; Lowry evoca si studiaza la fel de bine o scoica, o formatiune stan coasa ca si o femeie ori o amintire din copilarie. Siluete stranii, mexicani outlaw, arhitecturi mexicane, umplu orizontul Departe, marea, simbol al puritatii, pe care insa Geoffrey Firmin o deAŽtesta Alcoolic in ultimul grad, coplesit de amintirile si greselile sale, ex-consulul isi traieste ultimele ore in fata noastra. Ore in care, tot ce-i ramane din viata, pana in cele mai mici amanunte, tot ceea ce-l inconjoara se umfla, se clatina, penduleaza in imagini detaliate, amesAŽtecate cu imagini obsedante ale prezentului, acest preAŽzent pe care trebuie sa-l mai traiasca inca. An centru se afla pacatul originar, pacatul sau originar: un episod de razboi in care a permis mitralierea ofiterilor unui submarin inamic. Si dragostea omeneasca: singura femeie pe care a iubit-o, Yvonne, a venit si ea la Quauhnahuac O viata intreaga se gramadeste in primele sapte ore ale zilei, trecutul: pacat, dragoste, ura, uitare, si prezentul: fantose, incidente marunte, figuranti, decor agresiv exoAŽtic. Peste tot un simbol al nelinistii: nevoia de alcool. Geoffrey Firmin reprezinta aici, intr-un text realist si sclipitor suprarealist si redondant totodata, agonia Omului in gradina cu maslini Este, in ultima instanta, un fel de imagine agonizanta a omului modern, fara suport social, si fara zei, sufocat de vicii, ros de regrete sau de nostalgii, dueandu-si viata intr-o lume concreta si vida Apoi moartea, fulgeratoare
Nimic nu aminteste mai bine intentia lui Dante. Numai ca Dante se misca intr-un cosmos populat simulAŽtan de pacate omenesti si prezente supranaturale, preAŽcum si de un idealism difuz si consolator, care nu mai e la moda. La Lowry, neputinta umana domina; de unde un stil mai contrastant, mai agresiv, o angoasa mai vadita. Alcoolul o inlocuieste pe BAĐatrice; opera este mai putin armonioasa si mai putin mare. Ea isi pastreaza aspectul ezoteric. Ca si Dante, ca si Joyce, Lowry s-a amuzat derutandu-l pe cititor, sugerandu-i mai multe interpretari. Eroul sau este un pasionat al tarotului, al doctrinelor secrete, al stiintelor oculte si simbolice desi nu crede in ele. An Sub vulcan pot fi regasite tot felul de interpretari ezoterice, fara ca vreAŽuna din ele sa fie convingatoare, tot asa precum la Joyce sunt jucate diferite simbolisme fara ca vreunul sa fie definitiv. Cartea este alcatuita din douasprezece capitole, iar corpul povestirii este cuprins intr-o singura zi de douasprezece ore. De asemenea, anul are douaspreAŽzece luni, iar cartea intreaga este inchisa in limitele unui an, in timp ce aceasta patura adanca a romanului sau a poemului care tine de mit, este legata aici, de Cabala." Aceeasi constructie, in general ca aceea a Divinei Comedii sau a lui Ulise. Romanul poate de altfel fi citit si fara a cunoaste aceasta arhitectura secreta, iar Malcolm Lowry nu o aminteste decat in treacat pentru a face sa se simta, cum spune Henry James, ca exista adancimi".
* * *
Aceasta constructie alegorica este mai evidenta in ultima carte a lui Hermann Broch, Moartea lui Virgiliu. Si aici ultimele ore din viata unui om prilejuiesc o lunga meditatie a realista si lirica in acelasi timp, ca la Joyce a producand un efect de concentrare cu valoare mitica.
Pe moarte, Virgiliu debarca la Misena, purtat in litiera pana la palatul imperial. Ca si Divina Comedie, ca si Ulise, ca si Sub vulcan, cartea are o arhitectura ezoteAŽrica in parte arbitrara: fiecare din partile sale este simbolul unui element", apa (intrarea in rada si in oraS), focul (nelinistea nocturna, febra muribunduluI), pamantul (Virgiliu legat din nou de viata datorita intalAŽnirii cu prieteniI) si, in sfarsit aerul, adica sublimarea in aer si in moarte Tonul insusi al acestui poem romaAŽnesc scapa povestirii, prin folosirea unuia din procedeele sistematizate si vulgarizate apoi, dupa 1950, de scoala franceza a noului roman": totul este exprimat aici in monologul launtric al lui Virgiliu, dar, pentru a obtine un anume efect de distanta" si de obiectivitate, acest monolog interior este scris la persoana a treia. Virgiliu se regandeste pe sine insusi dar la modul El"; este omul care se vede traind si gandind cu un anume recul, pasioAŽnat insa. Si nu este adevarat oare, ca in extrema conAŽcentrare a meditatiei si a febrei, Eu", care este in principiu suportul monologului launtric, deseori numai pe jumatate constient, poate ceda locul acelui El" al unei dedublari in care se percepe pe sine insusi ca pe un obiect pus in cauza?
Totul este desfasurat pe mai multe planuri ale realiAŽtatii psihologice, morale si universale si, pentru Broch, functia insasi a artei este de a crea aceasta viziune poliAŽvalenta, acest simbolism multiplu. Realitatea banala este prezenta, prin zgomotele multimii, evocarea strazilor unui oras portuar, rumoarea nocturna, discursurile si conversatiile prietenilor lui Virgilau. Dar drama oare inAŽnoada intriga" si comanda cartea, este o drama spiriAŽtuala, o drama a sensului lucrurilor. Asa cum, la Lowry, ultimele ore ale consulului, prin intermediul banalitatii insasi a ultimei zile, concentrau totusi pe nevazute toate problemele semnificatiei unei existente a si ale eseAŽcului acesteia a tot astfel ultima zi a lui Virgiliu este dominata de o dezbatere psihologica si simbolica: inaAŽinte de a muri, Virgiliu (asa cum atesta, de altfel, istoAŽriA) vrea sa-si distruga opera, Eneida. Moartea lui VirAŽgiliu poate fi deci interpretata ca o punere in chestiune a valorii operei de arta. Sub vulcan era, sub o forma realista si mitica totodata, examenul de constiinta sau judecata alegorica a unei vieti si a unui om: Moartea lui Virgiliu este Judecata de apoi facuta de catre creaAŽtorul ei, creatiei literare, in speta Eneida, care voia sa fie de asemenea varful si expresia unei civilizatii. An spaAŽtele fabulei, in spatele romanului-poem liric, se desfaAŽsoara o drama estetica, filozofica si morala. Drama cu atat mai vasta cu cat, desi Virgiliu si Eneida sunt destul de departe ca sa ne lase reci a fapt care confera mitului o anume distantare" a ele evoca simultan totusi acel mister aflat la temelia sensibilitatii lui Virgiliu, deseori vizionara, si acea pretentie didactica, istorica si estetica, ce poate face din Eneida simbolul creatiei monumenAŽtale si discutabile, adica al unei intregi civilizatii. O data cu verva irlandezului Joyce, teroarea misticului evreu Kakfa, furia americanului Lowry, nelinistitul idealism fiAŽlozofic al austriacului Broch, poemul romanesc alegoric gaseste o forma puternica si absoluta.
Astfel, romanul serveste uneori drept mod de exAŽpresie pentru tratatul mistic, pentru suma, pentru epoAŽpeea mistica Evadat din catusele obligatiilor de povesAŽtitor gratios sau sentimental, din constrangerile de socioAŽlog, el se transforma in poem si in provocare. Opera de arta si de neliniste, opera dificila si ermetica, el ajunge uneori departe de vocatia sa primordiala, care consta in a placea si a povesti frumos.
