Epicureismul cinic al lui Roger Vailland. a€“ Scoala dezinA¬volturii, eroul seducator: Fabrice, mitul husarului: Roger Nimier. a€“ Un picaresc aristocratic. a€“ Copiii tristi": FranA§ois Nourissier, de la insolenta la tristete ironica. a€“ Roman monden: Louise de Vilmorin si moda povestirii reci. a€“ FranA§oise Sagan: o indifeA¬renta crispata. a€“ Henry Green si Joyce Cary.
Intruziunea nuvelei in roman, descoperirea prezentului patetic. a€“ O arta mA©rimA©eana: concentrare in preA¬zent. a€“ Influenta cinematografului. a€“ Scoala disA¬cursului interior. a€“ Tehnici ale obsesiei patetice: Pierre Gascar. a€“ Permanenta romanului documentar.
AŽn romanul dezinvolt, epicurian, monden, picarescul se transforma in finete ori intr-un vag cinism gratios. Nu numai povestitorul e subtil, batjocoritor, rau, dezabu-zat, ci si eroul lui. De la Charles Sorel, adica de la QueA¬neau sau de la Obaldia, trecem la CrA©billon, Laclos, Sade, Stendhal (!
), adica la Nimier sau la FranA§oise Sagan personajul principal nu mai e un novice, el participa la sarbatoare, romanul dezinvolt realizand o sinteza intre romanul vervei si romanul picaresc.
Un erou dezinvolt, lucid, cinic, menit a sustine roA¬manul si a-i imprima tonul" specific prin verva si inA¬teligenta intalnim, inca din 1945, la Roger Vailland. AŽn Joc ciudat se amesteca romanul despre Rezistenta, umanist si documentar totodata, abil alcatuit dintr-o intriga de contraspionaj, cu romanul epicureismului eroic. Avand o situatie buna, fiind un ins perspicace, iubitor de femei, blazat in ce le priveste a€“ dar nu si in ce priveste erotismul, sau dragostea a€“ intrat intr-o actiune clandestina din mandrie, spirit competitiv si gust pentru dificultate, trecand prin toate acestea cu o sanaA¬tate psihologica si cu un cinism dobandit o data pentru totdeauna, curajos in mod firesc, seducator din obisA¬nuinta, deprins a se analiza pe sine si pe ceilalti, perA¬sonajul central al cartii,
Marat, este stramosul romaA¬nului dezinvolt" a carui dezvoltare s-a desfasurat in anii urmatori.
Trasatura esentiala a acestui tip de roman e aceea ca se reazema, in intregime, pe un erou care conduce, domina si, in primul rand, judeca actiunea. Desigur, exista un privilegiu al eroului si in romanul educativ", in Bildungsroman, de la Wilhelm Meister la Jean-Christophe, de la Muntele vrajit la Cronica familiei Pasquier. Dar Goethe, Romain Rolland, Thomas Mann, Duhamel alegeau drept erou un cobai", Hans Castorp ori Laurent Pasquier; eroul era constiinta-martor a cartii. Nu exista un personaj stralucitor, dominator, exceptional de inA¬teligent, care sa judece imediat totul. AŽsi facea incet-incet ucenicia". Dimpotriva, Marat al lui Roger VailA¬land si, cativa ani mai tarziu, Sanders al lui Roger Nimier, Angelo al lui Jean Giono, pe langa faptul ca sunt deasupra evenimentelor, sunt si niste eroi seducaA¬tori si atotputernici. Ca Edmond DantA¨s din Monte-Cristo, ca ArsA¨ne Lupin al lui Maurice Leblanc.
Cartea e facuta de farmecul lor propriu, de viziunea lor asupra faptelor stapanite si controlate de ei. Astfel, in Joc ciudat, Marat circula intre Gestapo si tradatorii de pe retea fara frica E amestecat in patru sau cinci intrigi femeiesti, fara a juca vreodata un rol ingrat. Personajele din jurul lui sunt judecate in comparatie cu el, epicurianul care domina viata in intregime, chiar primejdia: seful lui din Rezistenta, Caracalla, e tipiA¬zat" ca un student provenit din marea burghezie, animat de sentimente pure si oneste de patriotism; FrA©dA©ric a€“ ca un comunist cu ochelari, vegetarian, intransigent si adolescentin. Lumea intreaga apare siluetata in jurul unui erou a carui inteligenta, curaj natural, hiperluciditate, calma dezinvoltura constituie elementele esentiale ale romanului. Marat ii da lectii de scepticism si de forta tanarului Rodrigue. Despre iubirile tanarului, afla cu prilejul unei confesiuni epicuriene:
a€“ ChloA© ma loveste in plex; pricepi? a€“ Esti mai indragostit decat credeam a€“ Nu-i chiar asa, caci in unele zile o uit complet pe ChloA© (), sunt in stare sa-l citesc pe Hegel in metrou si am din nou pofta sa iau lectii de box. Dar daca in asemenea zile, ChloA© are fantezia sa-si schimbe rochia (ori camasA) in fata mea, fara sa-mi spuna: A«inchide ochiiA» sau A«Nu te uitaA» (), nelinistea izbucneste din nou. De nu, sunt liber si vioi ca un campion de alerA¬ gari a€“ Dragostea are asemenea fluxuri si refluxuri Dac-ai fi tot timpul in tensiune, te-ar inchide la Sainte-Anne."
Marat al lui Roger Vailland manifesta, de altfel, aceeasi vioiciune in actiune, ca si in filozofia practica a vietii amoroase. Cu aerul sau avizat", cu acel amesA¬tec stendhalian de experienta si nepasare, de rigoare si fantezie, atent la a-si ocroti nobletea subtila a proA¬priei vieti, dispus oricand s-o riste, el joaca rolul omului complet, punand bazele romanului ironic, aristoA¬cratic, inteligent si plin de cruzime, pe care-l va dezA¬volta scoala dezinvolturii.
Eroul dezinvolt, exemplar de elita intr-o lume demna de dispret, va fi regasit, sub o forma epica, in marea serie romanesca a lui Jean Giono, serie desfasurata de la Husarul de pe acoperis pana la Moara din Polonia. Si aici, dincolo de fabulatia istorica privind perioada 1815, totul se sprijina pe eroul ciclului, Angelo. Fiu al unei contese italiene, colonel de husari (italienI) la optsprezece ani, carbonaro, conspirator care, in ciuda ordinelor partiA¬dului", a omorat un tradator in duel, in loc sa-l asasineze in secret, Angelo Pardi ajunge in sudul Frantei, la Manosque, atunci cand ciuma facea ravagii. Si cum este, prin natura lui, un erou, strabate regiunile infectate, campurile innegrite de cadavre, cordoanele de jandarmi, salvand ori ajutand cate-o femeie fara aparare. AŽn fata spaimei pe care flagelul a dezlantuit-o in multime, el continua sa aiba doua preocupari: frumoasele lui cizme si placerea de a fuma tigari de foi. AŽndraznet, intelept, inarmat cu o sabie, capabil de a rationa, de a se bate si de a-si incerca norocul, daca e nevoie, dispretuitor la adresa tampitilor si infricosatilor pe care-i intalneste, el este copia simplificata a lui Fabrice del Dongo; simpliA¬ficarea nu a anulat insa, trebuie sa marturisim, tot farA¬mecul Acest colonel adolescent, copilaros, impetuos si chibzuit are tot atata gratie si forta de seductie ca si aventurierul de treizeci si cinci de ani, epicurianul si eroul Rezistentei infatisat de Roger Vailland.
Se manifesta astfel o forma noua a eroului stendhalian": apare un personaj a carui verva, prezenta, inA¬fatisare, incheaga un intreg roman. Personajul se defiA¬neste prin luciditate, curaj, o oarecare doza de cinism, de estetism, si prin faptul ca dispretuieste secaturile. Roiul de seducator pe care-l joaca, in cursul povestirii, pentru cititor a€“ si, in acest sens, exemplul cel mai la indemana e ArsA¨ne Lupin a€“ modifica optica romanesca. Pentru prima oara dupa multa vreme, interesul romanesc se intemeiaza pe admirarea eroului.
Romanul nu mai este povestit de catre un autor obiectiv, nici de catre un artist care-si prezinta din mai multe unghiuri de vedere personajele, si nici chiar de un erou-cobai ce descopera progresiv lumea, fiind insa controlat de un autor mai intelept decat el. Dezinvoltura insolenta a eroului constituie intregul interes al cartii, spre marea placere a cititorului constrans a se identifica eroului respectiv. Si asa, citindu-l pe Vailland sau pe Giono, redevenim tineri, curajosi, superiori tuturor viciA¬situdinilor. Oare datorita unui fenomen compensatoriu" viziunea picaresca, pesimista si cinica asupra lumii, era insotita, in cadrul tendintei romanesti despre care vorA¬bim, de o supraevaluare a eroului?
***
Mitul husarului" va influenta vreme indelungata roA¬manul francez. De la Roger Vailland la Roger Nimier romanul A la hussarde este povestirea in care dezinvolA¬tura eroului conteaza mai mult decat realitatea observata. De altfel, verva lui HervA© Bazin juca acelasi rol marcand, intr-un mod mai putin estetizant, o tendinta vecina.
Tutelarea romanului de catre un narator sau un erou cinic, laudaros si fermecator, are un aer de sfidare in Sabiile (1948) lui Roger Nimier, unde regasim ecourile recentelor razboaie civile", precum si insolenta care supune povestirea personalitatii naratorului sau personaA¬jului central.
FranA§ois Sanders, fost membru al Militiei, urmarit in Parisul eliberat, dezerteaza si rupe falsul act de identiA¬tate ce l-ar fi putut salva daca ar fi fost prins, revine, din sfidare, in cartierul unde e cunoscut ca militian si se joaca dezinvolt de-a primejdia, facand gesturi frumoase, deghizandu-se doar din placere: M-am imbracat cu un elegant costum gri-deschis cu dungi negre, trei piese, vesta cu nasturi de fildes, de felul acelora pe care le poarta contabilii magazinelor cu articole pentru pescuit. Costumul apartinuse valetului unchiului meu. AŽl imbraca pentru ca amantele lui sa-si inchipuie ca e mai putin bogat decat era." Si, imbracat astfel, Sanders sfideaza F.F.I.-ul care-l urmarea, scapa, omoara inca un om Husarul Albastru il infatiseaza cateva luni mai tarziu inrolat in regimentul XVI husari care patrunde in GerA¬mania, complacandu-se, asemeni unui aristocrat fara scrupule, in atmosfera de sfarsit de razboi, de coruptie, de violuri, de opereta tragica. Si, peste toate acestea, exprimata cu verva si aroganta, impresia si satisfactia de a se afla deasupra lumii naivilor, resemnatilor sau lasilor: Apartineam acelei generatii fericite care avea douazeci de ani prin 1939. Ni s-a facut cel mai frumos dar din lume: o epoca in care dusmanii nostri, adica aproape toti oamenii mari, sa nu valoreze mai nimic. Va sfatuim sa aplicati confortul, progresele voastre pentru gasirea celor mai bune sisteme de inmormantare colectiva. Va asigur ca va vor folosi"
Agresivitatea, dezinvoltura, sfidarea creeaza un nou stil: romanul invectivei personale, zeflemitor si vulgar, inventat de CA©line, va fi reluat cu o nuanta de aristoA¬cratism, de tinerete, de cinism delicat de catre scoala dezinvolturii". Este vorba, de fapt, despre o intreaga geA¬neratie marcata adanc de epoca 1940a€“1944, generatie care, printr-o reactie impotriva tragicului, i-a opus un estetism.
* **
Din teama de-a nu ne repeta nu vom mai starui asuA¬pra acestui estetism, fiindca nici eroul romanului dezinA¬volta€“ amestec de roman stendhalian si roman picaresc a€“, nu poate totdeauna sa fie in acelasi timp d'Artagnan, Rastignac, VaA¹trin si, pe ici pe colo, Valmont. Atunci se naste dezinvoltura trista, romanul picarescului arisA¬tocratic" al carui erou isi da seama ca nu poate fi totA¬deauna husar"; ca poate fi un baietel (Drieu, NimieR), sau o fetita (F, SagaN), din secolul XX, care, neizbutind sa ajunga niste eroi triumfatori, devin eroi dezamagiti. Acest avers al romanutui dezinvolt, acest revers al roA¬manului A la hussarde constituie, la mijlocul secolului al XX-lea, o creatie specific franceza; nobilii englezi si cei germani au o alta atitudine.
Romanul dezinvolt se tempereaza pana ajunge roman aristocratic, roman trist, elegant, rafinat, romanul celui care nu a fost in intregime un personaj stendhalian. Drieu La Rochelle fusese precursorul acestei dezinvolA¬turi triste". AŽn Visatoarea burghezie (1937) si in Gilles (l-939), infatiseaza un tanar erou prins in cursa" unei faA¬milii, unei vieti sociale ce contrariaza maretia instinctelor sale; ar fi vrut sa fie un creator, dar nu e decat un burghez. Viseaza o noblete" care sa-l situeze deasupra conformismelor, la acelasi nivel cu lumea umililor pe care o ignora. Dar lumea muncitorilor isi bate joc de el; lumea oamenilor de actiune il recuza. Nu-i mai raman decat intrigile sentimentale cu tinerele din arondismentuA¬ XVI, nu-i mai ramane decat sa traiasca in aceasta lume.
Oricat de firava ar parea tema de mai sus, ea are o importanta in creatia romanesca. Refuzandu-li-se conA¬tactul adevarat cu lumea reala, sociala, elementara, tinerii burghezi ori aristocrati, care domina romanul francez, evadeaza intr-un aristocratism pseudostendhalian, apoi se indreapta spre o versiune nostalgica si atenuata a acestui aristocratism: cinism si tristete. Ei pun atunci bazele unui roman plin de finete si de regrete, unui roman ce se va indeparta din ce in ce mai mult de prestigiul actiunii, si anume romanul trist".
AŽntr-adevar, ca si la Drieu, stralucirea si neputinta, nelinistea si cinismul marcheaza Copiii tristi de Roger Nimier. Si aici, o sensibilitate arzatoare si arida totodata coloreaza povestirea. Ca si in romanul vervei, eroul e acela care defineste romanul: de-a lungul experienteA¬lor unui tanar burghez a€“ o familie putin cam solemna si importanta, enervanta; femei nestatornice, nedecise, fals misterioase; nefericite angajamente politice si priA¬mele dificultati ale unei meserii a€“ vointa de aristocraA¬tism si de luciditate furibunda, temperata de o nostalA¬gica ironie: Olivier Malentraide si-a recunoscut greA¬selile, a destainuit excesele sufletului sau romantic. Vedea viata in termeni dramatici, iar ceilalti, plini de o meritorie rabdare, ii demonstrau contrariul." Ca un fel de erou romantic, copilul trist" din romanul deA¬zinvolt si temperat arunca asupra lui insusi furia cu oare husarul" aborda lumea: Forta, mania, care s-au tocit in contact cu lumea, continua sa fie arme redutaA¬bile atunci cand le-ntorci impotriva ta. Poti distruge cu ele toate ideile senine si fericite."
Parasind insolenta in favoarea unei anumite tristeti, romanul dezinvolt se subtiaza. Chiar si subiectul poate fi redus la un fleac, cum se intampla in Istoria unei iubiri de Roger Nimier sau in Dragoste trista de Bernard Pingaud. Singura tema din Orfanii din Auteuil de FranA§ois Nourissier este dragostea nesigura dintre LauA¬rence si Roland, intr-o lume a adolescentilor burghezi, eleganti cu modestie, usuratici, naivi si dezamagiti; Laurence si Roland, copii tristi" si ei, singuri, inchisi in eul lor dezabuzat, se intalnesc cu greutate, se ating, fara sa se ciocneasca, incercand in zadar o adevarata apropiere: Chiar daca aceasta calatorie ar deveni o cursa, imi voi gasi securitatea. Laurence nu va continua sa-mi aduca invinuiri absurde ca, de pilda, graba, neA¬statornicia, nervozitatea excesiva Pe cand o plictiseala in doi, lent distilata (), un lung dejun in doi, atat de asemanator unei calatorii, ne-ar fi dedicat solemnitatii vietii conjugale, de care nu poti scapa. Strabateam pieA¬tele ca niste prizonieri legati cu catuse, unul vioi, celaA¬lalt obosit (), incapabili de-a ne desparti, incapabili de-a ne suporta."
"Insolenta devine ironie, iar verva cedeaza locul analizei. Dezinvoltura persista insa in fraza rece, precisa si, parca, detasata: Cand o femeie te-a inselat, nu ti-o mai inchipui decat tarfa. Asta a fost primul meu gand atunci cand Laurence mi-a spus ca are o noua legatura. Eram in camera ei si era dimineata. M-am tinut bine. Cand ai un adversar neasteptat, regula spune ca trebuie sa te prefaci."
Voind sa se desavarseasca, colorandu-se prin ironie, arta dezinvolturii a ajuns sa fie o forma artificioasa si ironica a ceea ce altadata se numea roman de analiza. Totul era pregatit pentru aparitia romanului monden al Louisei de Vilmorin sau a romanului ambiguu ai FranA§oisei Sagan.
***
O afectare psihologica si mondena determina treceA¬rea romanului dezinvolt de la brutalitatea cinica la un fel de delicatete rece. Verva nu se mai exprima aici prin interventia zeflemista a unui narator familiar, ci printr-o abilitate eleganta. Aceasta lume romanesca deA¬zinvolta si dezabuzata se exprima pastisand un anume stil al secolului al XVIII-lea: raceala, eleganta, cruzime si afirmare a unei intentii aristocratice: AŽntr-o lume in care succesul si reputatia unei femei nu depind atat de frumusete, cat de eleganta, Doamna de, deosebit de atragatoare, era si cea mai eleganta femeie" . Doamna de, mica poveste a Louisei de Vilmorin, a fost primul, si poate cel mai desavarsit, dintre romanele unde se evoca si se transpune abil un stil" amintind de Laclos, de CrA©billon sau de Constant. Subiectul insusi vrea sa fie plin de cruzime, inconsistent, ironic: istoria unei bijuterii, daruita odinioara Doamnei de de catre Domnul de vanduta pe ascuns de ea, cumparata din nou de el, pentru a o pune in incurcatura pe Doamna de si oferita amantei sotului ei Adultere aristocratice, uscaciune ironica si mondena, rafinamente ale romanuA¬lui psihologic rece, iata o forma perfecta si sofisticata, cristalizata intr-o oarecare masura, a romanului dezinvolt. Dezinvoltura se afla aici in tonul" povestirii, imprumutat de la tonul pe care ne imaginam indeobste ca il avea secolul al XVIII-lea: un snobism de felul aceluia din Legaturile primejdioase. Raymond Radiguet, in Balul contelui d'Orgel, fusese sedus cu treizeci de ani in urma, de acea arta a pastisei, de vivacitatea si precizia replicii, considerate drept culme a unei arte psihologice crude si dezinteresate: Domnul de batea totdeauna la usa sotiei lui, dar intra fara sa astepte raspunsul. a€“ Te odihneai? o intreba. a€“ Nu, raspundea ea, in inima mea nu-i nici oboseala, nici liniste.
La auzul acestor cuvinte, el intelese ca era indragosA¬tita, si nu se insela."
O indelungata moda a povestirii reci va urma dupa succesul acestor pastise, reluate adesea in stilul lor afecA¬tat si cuceritor: Tacerea pe care Doamna du Pommier o pastra in timp ce se gandea la lucrurile astea il mahni pe sotul ei. I-o reprosa in timp ce treceau in camera alaturata pentru a-si lua cafeaua. Curand, fiecare se reA¬trase. Cand Doamna Du Pommier o conduse pe vara sa, il vazu stand singur in cealalta camera. O saruta distrat pe vara sa si isi spuse in gand: a€“ Trebuie sa-l insel, daca vreau sa-i mai plac."
Aceasta arta oarecum supralicitata va inspira totusi fragilele romane in care se spune Buna ziua, tristete si, dupa ele, o arta mA©rimA©eana unde romanul regaseste, printr-un miracol, un adevar patetic si dramatic.
* * *
Patetismul usor al unei vieti frivole, acel patetism apartinand mai mult nuvelei" decat romanului, a stat la originea evolutiei romanului dezinvolt, evolutie desfasurata de la picaresc la nostalgie. Parca din intamplare cartea unei foarte tinere fete, pe atunci in varsta de nici douazeci de ani, dadea lumii intregi prilejul de a redesA¬coperi sensul povestirii unde totul este net si impercepA¬tibil in acelasi timp. Fiindca a€“ datorita finetii spontane a unui autor extrem de intuitiv ori unei indelungi si minutioase elaborari a€“ Buna ziua, tristete era o povesA¬tire usoara si bine centrata intr-o lume literara a romaA¬nelor informe si nelucrate, aceasta nuvela" extinsa parea sa reveleze brusc o arta noua, o sensibilitate noua.
O neinsemnata intriga de drama burgheza" ii este suficienta FranA§oisei Sagan; dar, mai mult decat intriga, se impune tonul simplu si blazat. O marunta fiinta umana, ascunsa, nelinistita, dar resemnata, isi vara mainile in apa rece a vietii, fara teama ca se va murdari. E un fior usor dar care inglobeaza totul: neputinta de a trai, prostia lumii, gustul acrisor al vietii dat de unele peisaje nostalgice: Cerul era alb deasupra Senei flanA¬cate de macarale, ca un copil trist intre jucariile lui."
Acest copil trist se afla aici pentru a rezuma o lume, lumea picaresca in care evenimentele vietii umane nu trezesc decat ironia. Numai ca ironia era rasunatoare in picarescul realist si postcA©linian, insolenta si mai deA¬licata in romanul-husar", eleganta si retinuta in roA¬manul monden care pastisa un imaginar secol al XVIII-lea; ea se stinge aproape cu totul, la FranA§oise Sagan, intr-un fel de suras"
Nu e importanta tema a€“ totdeauna arbitrara a€“ in aceste romane firave: o tanara si mama ei vitrega (Buna ziua, tristetE), niste pesti morti in acvariul pariA¬zian (intr-o luna, intr-un aN), legatura unei tinere cu un cvadragenar (Un anumit suraS). Abuziva a fost interpreA¬tarea data de marele public, lacom si indiscret, cu ziaA¬ristii si reporterii lui, care a vrut sa gaseasca in ele un "document" asupra tineretului de azi". De fapt, nu e vorba, in aceasta lume mica, limitata, a trandavilor, parazitilor, intrigantilor amabili ori ratatilor respectabili, decat de niste teme pe care, in 1956, le-ar fi tratat si Paul Bourget, dupa ce ar fi invatat sa nu mai fie peA¬dant, sa nu mai descrie, sa sugereze doar.
Dar nu aici sta farmecul acestor carti mititele, ingeA¬nios acidulate, ci in reticenta lor. Nu exista titlu sfarsit altfel decat prin cele trei puncte de suspensie pe care editorul a ezitat atata vreme sa le puna dupa Va place Brahms Ele definesc arta FranA§oisei Sagan: intr-adeA¬var, dupa accesul de brutalitate a unui picaresc paA¬sionat, se trezise dorinta de a auzi lucruri spuse incet, mai mult subintelese, de o voce de adolescenta, intr-o povestire scurta. Miracolul a fost gasirea acestei adoA¬lescente, chiar a fetei pe care o asteptam.
* * *
Aceasta arta, ivita la timp anunta intruziunea nuA¬velei" in roman: arta a sobrietatii, dupa un secol de fresca realista, dupa zece ani de picaresc emfatic. InspiA¬ratia ei nu se putea intemeia decat pe dezinvoltura dezabuzata, trista.
Anglia, care nu cunoscuse de fel dezmatul postcA©linian, regasea aceeasi inspiratie. Dezinvoltura dezabuzata si marunt realism ironic exista si in romanele lui Henry Green: descrierea prea putin sprijinita pe temele zilei, inconsistenta oamenilor maturi, nelinistea nepasatoare a tinerilor, ignorarea reciproca a celor doua generatii.
Experienta si formatia lui Henry Green, burghez care s-a facut muncitor in uzina, seamana cu a lui Michel de Saint-Pierre, gentilom care s-a facut marinar. Maiestria lui Green aminteste de Sagan, prin intriga neinsemnata din Nimic, de pilda: fiindca fiul lui Jane si fiica lui John se logodesc, Jane si John se decid incetul cu incetul sa se casatoreasca si ei. Viata se desA¬fasoara si se exprima prin dialoguri fara importanta, printr-o indiferenta crispata: Spre mijlocul saptamanii Philip Weatherby si Mary Pomfret se intalnira in acelasi bar respectabil din apropiere de Knightsbridge. a€“ Ar trebui sa-i lichidam pe toti, spuse el cu un aer dezgustat. a€“ Pe cine, Philip? a€“ Toata vechea generatie. a€“ Usurel!
Eu il iubesc pe tata. a€“ Imposibil!
a€“ Ba da, il iubesc. a€“ Bine, draga mea, dar sunt niste mizerabili!
N-au gasit altceva mai bun de facut decat sa se bata in doua razboaie, sunt corupti pana-n maduva oaselor (). Am impresia ca ne poarta pica. a€“ Tie si mie indeosebi? a€“ AŽntr-un sens, da. Din cauza egoismului lor murdar nu se gandesc la nimic si la nimeni decat la ei insisi. a€“ Tot aniversarea ta te necajeste? a€“ Nu. AŽn orice caz as fi facut in asa fel incat s-o evit. a€“ Atunci? a€“ Urma o tacere lunga."
Aproape aceeasi atmosfera ca si AŽntr-o luna, intr-un an: mici drame resemnate, care niciodata nu vor deveni drame, un dialog banal, dezabuzat. Titlul cartii, Nimic, e de altfel semnificativ pentru aceasta lume trista, cu un dram de umor, in care dezabuzarea celor maturi subliniaza replierea tinerilor:
a€“ E teribil de severa, spune John Pomfret despre fiica lui, ca toti cei din generatia ei, de altfel. a€“ Poate nu e vina lor ca sunt asa. a€“ Poate, dar de ce sunt asa? a€“ De frica sa nu semene cu parintii lor"
De altfel, Joyce Cary atinge aceeasi tema in Marele drum: Cand o vad pe Ann, fiica veselului, sclipitorului Edward, traind ca si cum n-ar astepta nimic, am pofta s-o intep cu niste ace. Dar ce putem face?"
De la Sagan la Henry Green, trecand prin Copiii tristi de Roger Nimier, un stil de viata constient exasperat si inconsistent, o existenta redusa la micile deceptii si indiferente impun romanului o tehnica foarte precisa. Elementul dramatic al intrigii se dizolva in frivolitatea ei; analiza nu mai poate cauta profunzimea, ea avA¬nd drept obiect niste oameni atat de evoluati, de dezabuzati, incat au redevenit a€“ din propria lor vointa a€“ superfiA¬ciali. Iscusinta se vadeste atunci in notarea eliptica a cuvintelor si a gesturilor celor mai anoste, carora chiar aceasta banalitate le confera un patetic trist: arta romanesca devine un pointillism precis care vrea sa cirA¬cumscrie in treacat, fara extinderi si subintelesuri, vidul insipid al existentei.
***
Extrema romanului dezinvolt" era atinsa. Insolent si brutal la origine, devine trist", elegant, dezabuzat, dobandind incetul cu incetul, in aceasta sera, nu atat o inspiratie noua, cat un nou simt al pateticului si, prin epurare, o noua tehnica a povestirii.
Limitat astfel de chiar intentiile sale, dominate de un patetism aparent superficial, singurele capabile sa exA¬prime o anume retinere si sobrietate, el se apropie penA¬tru prima data de nuvela", de acea nuvela creata de MA©rimA©e. AŽn acelasi moment (1956a€“1960) arta cinemaA¬tografica sprijina evolutia romanului: Amantii de Louis Malle, La capatul puterilor de J.-L. Godard, Cele patru sute de lovituri de Truffault se intemeiaza pe desfasuA¬rarea patetica, retinuta, abil calculata, a unei scurte anecdote.
Cinematografica ori romanesca, arta nu mai consta intr-o documentatie" abundenta, intr-un realism copios, intr-o descriere" minutioasa si indelung etalata, intr-o drama tratata potrivit unor reguli. Ea se rezuma acum la regizarea, imperceptibil lirica, a unui singur moment al vietii, foarte scurt. Nu exista nimic altceva in filmul Amantii decat un castel, un oaspete intamplator, adulteA¬rul de o noapte si dezamagirea matinala. Tot intr-o noapte se petrece si Vara, la zece si jumatate seara, romanul" Margueritei Duras. AŽntr-un mic sat pe drumul Madridului, invadat de turistii in trecere, trei francezi se opresc, seara: un cuplu dezbinat si dezabuzat insotit de rivala insasi. Satul este in plina agitatie: politia spaA¬niola urmareste pe acoperisuri un anume Rodrigo Paestra, care tocmai comisese o crima pasionala. AŽn timpul noptii, Maria, sotia neglijata, chinuita de insomnie, il gaA¬seste si-l adaposteste pe barbatul haituit cu care nu poate schimba nici macar o fraza, incearca sa-l ajute sa fuga. AŽn zori el se sinucide; cei trei francezi pleaca mai departe cu automobilul
Povestire scurta si sugestiva, unde totul e rezumat intr-o clipa prelungita. Filmul Hiroshima dragostea mea, e, si el, istoria unei nopti, unei lungi, hotaratoare nopti, dupa care totul se sfarseste. Pentru amantii din HiroA¬shima, ca si pentru cei ce se intalnesc in Spania, trecuA¬tul si viitorul se condenseaza si se impletesc intr-un prezent patetic: Peste trei ore, in acest anotimp al anului, vor veni cu siguranta zorile. Rodrigo Paestra, in aceeasi poza mortuara ca si atunci cand ea il descoperise, asteapta sa fie omorat in zori." Gandul ne duce la filA¬mul unui precursor, Noaptea amintirilor (Le jour se lA¨vE) de CarnA©, sau la nesfarsita si fragila durata din admiraA¬bilele Nopti albe de Lucchino Visconti.
AŽn Vioara de Louise de Vilmorin e de asemenea suA¬ficienta o noapte, sau nici macar o noapte, ci o seara. Doar doua personaje, doua prenume: Philippe si Maria. Tanara canadiana Maria se indreapta spre Coasta de Azur unde-l va intalni pe fratele lui Philippe. Petrece numai cateva ore la Paris, unde, dintr-o datorie de frate, PhiA¬lippe o intampina. Un restaurant, un mic local de noapte ales la intamplare, si doar cinci ore petrecute de doi oameni care nu se cunosc, care se simt oarecum atrasi unul de celalalt, care se simt o clipa vrajiti de o muzica banala si care apoi se despart Dezamagiti ori indifeA¬renti?
Romanul este invadat de nuvela patetica. AŽn locul desfasurarii unei vieti in care toate circumstantele sunt indelung studiate, in locul biografiei" sociale si psihoA¬logice, noua arta mA©rimA©eana prefera ca totul sa se condenseze intr-o criza", provocata de o intalnire intamplatoare, dar reprezentand momentul crucial al unuia sau a doua destine. Participarea hazardului" ingaduie folosirea unui decor oarecare, evitarea lentelor puneri in cadru. AŽn aceasta criza", trecutul, biografia anterioara, geneza insasi a dramei sufera un efect de recul, economisindu-se astfel lungile descrieri. Conferinta, de RayA¬mond Jean, incepe printr-o fraza simpla, cea mai simpla cu putinta: La 16 aprilie 195 Michel Beaujard ajunge in Maroc, unde trebuie sa tina o conferinta"; toata cartea nu va fi decat aceasta conferinta, acest sfarsit de zi ce trebuie sa contina, simbolic, o aventura, o intreaga lume.
Sensul duratei e modificat; nu mai urmarim" o viata, episod dupa episod, intr-o povestire lenta unde timpul se scurge, ramanand totusi compact, dur, intreA¬taiat de comentarii. Cititorul este plasat intr-un prezent patetic, etern si scurt totodata, dens si efemer, fiindca e, in realitate, suspendat". AŽn prezentul acesta se reflecta tot, prin rememorari, prin rapide intoarceri in trecut: o lunga noapte intretaiata de flash-back-uri. Nu in aceasta consta oare si arta lui VahA© Katcha in Masa fiarelor (Cea de-a opta zi a Domnului, 1960)? Sapte convivi sarbatoA¬resc o aniversare intr-un apartament camuflat, in timpul ocupatiei germane; in urma unui atentat comis pe o strada invecinata, Gestapo-ul le cere sa desemneze dintre ei doi ostateci; seara se termina prin trageri la sorti, marturisiri, procese, acuzatii.
Pornind de la aceste premise a€“ concizie patetica unde prezentul" invaluie si subintelege trecutul a€“ povestiA¬rea mA©rimA©eana capata o forta obsesiva. Ea se intemeiaza pe dramaticul pur in Fagaduiala lui Friedrich DAsrrenmatt: semimartorul unei crime, obsedat de aceasta crima, inA¬tinde in van o cursa vinovatului; condensarea actiunii, cu caracterul ei halucinant, participa la desfasurarea vietii in prezent", atat de caracteristica pentru povestiA¬rea noua, stransa, cinematografica".
Aceeasi este arta romancierilor germani ai Grupului 47": drama constiintei si drama actiunii. AŽn Lupul sinA¬guratic de Rudolf Diehl , un pilot de razboi german saboteaza un atac impotriva vasului comandat de fraA¬tele sau, odinioara emigrat in America: actiune si exaA¬men de constiinta se amesteca in scurta criza care conA¬stituie substanta cartii. Odiseea a douazeci si doi de solA¬dati germani in timpul retragerii din Rusia in Raportul capitanului Pax de Joachim Fernau. Doi oameni pe o pluta rataciti in Pacific in Nimic la orizont de Walter Jens. Si, fapt foarte ciudat, aceeasi tema a naufragiatilor apare in Franta trei ani la rand: in 1960 Valoarea absoluta de Bernard Avenel, in 1961 Jurnalul unei fiinte omenesti de Robert Quatrepoint, in 1962 Fariseul de Pierre Moustiers.
Peste tot se impune concentrarea actiunii, enigma patetica, peste tot prezentul este o judecata asupra treA¬cutului. Povestirii desfasurate, unde urmaream episoadele unei aventuri, i se opune condensarea aventurii intr-o succinta drama a constiintei sau a destinului.
La fel, in Afacere hazardata de Heinz Risse: patru marinari naufragiati pe o insula pustie, dintre care nuA¬mai trei vor supravietui. Unde a disparut al patrulea, caruia unul din tovarasii sai ii furase identitatea? Drama politista" capata forta in masura in care e traita cu un anumit recul: traita de asasinul uzurpator al identitatii care-si joaca ultima carte" intr-o afacere hazardata. Vedem aici prin ce anume romanul politist, al carui principiu este acelasi, anunta, in literatura populara, noua forma a romanului: un prezent care reA¬veleaza trecutul, un roman facut in intregime din preA¬zent, istoria" capatand valoare numai prin raportare la prezentul trait. Procedeul a fost foarte adesea folosit cu succes de Simenon. AŽl regasim si in Adevaratul Silvestri de Mario Soldati: in timpul unei calatorii grabite, Peyrani o revede pe vaduva prietenului sau Silvestri si, intr-o noapte (din nou tema noptii cruciale a marturisiA¬rilor si a marilor hotararI), descopera adevarul despre trecut. Punctul de atractie al acestei teme, pe care Guido Piovene a utilizat-o printre primii in Mila pentru mila, e confesiunea nocturna. Si cum sa nu ne gandim aici la nesfarsita noapte din Hiroshima, dragostea mea, la Noptile albe ale lui Visconti, la Noaptea lui Antonioni?
***
Condensarea in prezent, durata traita cu interpolari, marcheaza neta influenta a artei cinematografice. PovesA¬tirea merimeeana regaseste astfel principiul crizei", proA¬priu tragediei.
Tragedia clasica a influentat romanul. Nu in secolul al XVII-lea, nici chiar in secolul al XVIII-lea, si nu diA¬rect, ci prin influenta formatiei de scoala pe care a exerA¬citat-o mai tarziu, in secolul al XIX-lea si la inceputul secolului XX: actiune psihologica conceputa ca o masiA¬narie logica, definire a intrigii prin caractere, a caracteA¬relor a€“ prin intriga si construirea unei lumi inchise. Din pacate, rezultatul a fost Paul Bourget.
Romanul a luat, asadar, de la tragedie numai acest mecanism si aceasta coerenta psihologica, care azi ni se par false, dar nu si condensarea pateticului, a duratei. Fiindca vrea sa adauge tragediei o documentatie sociala si istorica, romanul secolului al XIX-lea imprumuta de la ea numai verosimilitatea aparenta si ingust logica a unei psihologii pueril rationale. El neglijeaza tocmai arta prezentului" si a duratei traite (punand intre paA¬ranteze trecutul") nu mai putin specifica tragediei.
Nu e de mirare ca o noua arta scenica, avand un suport vizual, proprie pateticului imediat, cinematograA¬ful adica, ofera romanului o noua sansa de a se elibera de stilul discursiv al povestirii, de povara descrierii si a biografiei, pentru a descoperi ca, intr-o evocare a vietii umane, cititorul e retinut mai degraba de-o "criza" traita intr-un mod direct decat de o lenta biografie circumstanA¬tiala a personajelor romanului
Romanului transformat in nuvela, influenta cinemaA¬tografului i-a adaugat o noua exigenta: prezenta. Prin imaginea prezenta, traita in prezent (si nu intr-un treA¬cut naratiV) ori prin voce, discurs, monolog, examen de constiinta, personajul" trebuie sa se impuna nu ca un om a carui istorie e povestita", ci ca un individ care este prezent in timpul lecturii.
***
Exista o tendinta literara care face sensibil, in toata puritatea lui, iscusitul amestec dintre prezentul vizual, vocal si trecutul evocat doar printr-un prezent constant. Ea s-a numit scoala vocii". Aci, intr-o fictiune, istorica de cele mai multe ori, un om povesteste despre sine si a€“ daca am vrea sa caricaturizam a€“ se gargariseste", in prezent, cu amintirile lui, cu examenul lui de conA¬stiinta. Amintirile lui Adrian de Marguerite Yourcenar sunt monologul lent, jurnalul apocrif, jumatate prezent, jumatate trecut, al unui om care isi transpune fara inA¬trerupere experienta in registrul propriei sale voci. Inflexiunea are insemnatate in acest roman-oratoriu care a redescoperit discursul interior, folosit odinioara de poeti.
Mai degraba decat transcrierea stenografica a vietii, romanul discursului interior constituie o meditatie si o imagine exemplara. AŽn loc sa ofere, intr-o neoranduiala picaresca, ridicolul ori tristetea existentei, el redevine necesitate de meditatie, de concentrare, de cucerire a omului de catre el insusi.
Esentialul acestor carti e tonul", canto-ul intim si totodata oratoric al omului care-si regandeste viata. Nu e vorba de analiza, nici de monolog interior in sensul obisnuit al termenului, ci de un discurs interior foarte elaborat, meditat, calm, viu si semet. E tonul memoriA¬ilor de jurnal", dar mai putin familiar, ridicat pe o treapta superioara, ca in acest testament oral al lui PA©riclA¨s: O viata de om nu se judeca astfel, nici chiar in ultima ei zi. Nu poate fi imbratisata dintr-o singura privire. Ma ratacesc in propria-mi viata. AŽmi povestesc, in timpul orelor lungi de insomnie, propria-mi istorie. O infrumuA¬setez cu mobiluri, resorturi, conexiuni, cand de fapt n-au existat decat improvizatie, fatalitate, coincidenta. InvenA¬tez pentru mine insumi o povestire care tine in acelasi timp de legenda, de examenul de constiinta si de cartea cu povesti."
Astfel e deschisa calea romanului radiofonic", forma moderna a jurnalului intim: Marguerite Yourcenar, JacA¬ques de Bourbon-Busset, Vintila Horia, Michel Butor Prezenta" eroului e asigurata de vocea lui, de moduA¬latia ei, de ritmul confidentei sau al discursului; pe acest fond, naratiunea isi reia drepturile, desfasurandu-ae insa intr-un prezent continuu. Este procedeul filmului HiroA¬shima dragostea mea.
***
O alta tehnica cinematografico-romanesca s-ar fi putut crea, nu prin vocea de fond", prin investigarea unei constiinte, procedeu care a€“ in roman sau in film a€“ poate parea un artificiu, ci prin succesiunea imaginilor: o ordine a imaginilor care sa nu mai duca la un sir logic si discursiv, ci la un sir obsesiv. Si intr-adevar, atunci cand intemeietorul noului roman", Alain Robbe-
Grillet abordeaza cinematograful cu filmul Anul trecut la Marienbad, aceasta obsesie se impune si creeaza profunziA¬mea" filmului. Aceeasi a fost, intr-o alta maniera insa, tentativa impresionistilor" englezi in timpul lui K. Mansfield si al Virginiei Woolf imagistica fiind insa faramitata de romancierii prea atenti la viata interioara.
Dimpotriva, la un Pierre Gascar, de pilda, prezentaA¬rea obsedanta si ilogica a imaginilor este orientata catre lumea exterioara. Animalele si Timpul mortilor evoca in cateva imagini sesizante un univers posomorat si dement. Totul e relatat ou raceala minutioasa a lui Kafka, intr-un stil vizual si ireal totodata. Realitatea este evocata mai mult in nuditatea-i sobra si cruda decat in miscarea ei; pentru a descrie o Spanie coplesita de soare, Gascar foA¬loseste nu atat sunete si culori, cat goluri si pauze: Un sat fara case, oameni fara privire si o vara fara sfarsit, toate concurau spre un fel de eternitate" Caci deA¬cupajul", succesiunea planurilor" nu mai asculta de loA¬gica povestirii, ci de forta obsesiva, de prezenta haluciA¬nanta a unei lumi exterioare dense si in acelasi timp vide, inumane, crude. Fiecare imagine e un soc emotiv, insolit, neasteptat, in timp ce subiectul" e comprimat" de un fel de obsesie: un cimitir al prizonierilor in TimA¬pul mortilor, moartea groaznica a animalelor si cinismul omenesc in Animalele, o cariera de piatra unde oamenii innebunesc in albul stralucitor al zidurilor din Sori. PoA¬vestirea devine incantatorie prin limpezimea, prin ciuA¬datenia ei. Cisterna (SorI) e povestirea unui om care a descoperit un izvor in scorbura grotei unde traieste, si care nu destainuie nimanui descoperirea sa. Atat. Un fapt obsedant, unic, tainic, asemenea unei grote, in masa existentei. Un fel de placere subterana
Cu aceasta tehnica a obsesiei extravertite, nuvela condensata trece de la prezentul cinematografic la insisA¬tenta nelinistitoare a lui Kafka.
***
Oricat de diverse ar fi personajele si temele a€“ un meserias spaniol cu porniri anarhice, izolat, traind in caverne ca trogloditii (Sori de Pierre GascaR); un tanar burghez monden, client al localului Maxim's (Louise de VilmoriN); niste aviatori rataciti (Nimic la orizont de Walter JenS); niste aventurieri din marile australe (Afacere hazardata de Heinz RissE); un avocat milanez elegant si retoric (Mario SoldatI); mici burghezi pariA¬zieni infricosati (VahA© KatchA); turisti aproape comici si spanioli tragici (Marguerite DuraS) a€“ regasim in noua estetica a povestirii scurte, vii, cinematografice un nuA¬mitor comun: evocarea scurta si sobra, duritatea, claA¬ritatea, prezenta" inlocuiesc naratiunea".
Cu exceptia catorva texte ale Katherinei Mansfield, cu exceptia lui MA©rimA©e, Maupassant, Pirandello, Bilenchi si a catorva italieni, nuvela" nu influentase romanul". Astazi insa, datorita cinematografului, aceasta influenta are loc.
* * *
Si totusi, in fata acestei povestiri mA©rimA©ene, dramaA¬tice, concise ori obsedante, extragandu-si arta din senA¬zatia de prezent, cronica", fresca", adica realismul imeA¬diat, fara condensare artistica, nu si-au pierdut dreptuA¬rile.
Nuvela patetica este, intr-adevar, o arta a ultracivilizatilor. Louise de Vilmorin nu zugraveste decat mondA©ni. Atunci cand Pierre Gascar evoca tarani spanioli, o face exclusiv ca artist, scotand un efect flaubertian.
AŽn afara acestei arte, lumea moderna cunoaste un vast camp romanesc: interesul direct si familiar al romancierului pentru cea mai banala dintre mizeriile umane, redata de el intr-un document, nu intr-o opera. Sub influenta catorva romancieri americani care au zugravit, in noile tehnici, reversul Statelor Unite ale Americii, spaniolii si italienii au descoperit un neorealism; acelasi lucru s-a intamplat si cu romancierii noi ai tarilor noi, adesea slab dezvoltate. Astfel, batranul roman-fresca", social, documentar, realist, reaparea, transformat, pentru a se opune intentiilor mai estetizante" ale povestirii mA©rimA©ene.
