Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



Mintuirea smochinului de Vasile VOICULESCU (Povestire)

 

Ioan, ilustrul apostol si martor al lui Hristos, iesise din pestera unde sub dictarea ingerului alcatuise Apocalipsa.

Ramasese cea mai inalta autoritate a crestinilor. Dupa rapunerea lui Pavel de sabie si rastignirea cu capul in jos a lui Petru, el era piscul unde mai poposeau vulturii.

Sus pe-o stinca, la malul prapastios al marii, el deslusea acum invataceilor viata si invatatura Mintuitorului. Amestecati, tineri cu batrini, unii in picioare, il ascultau numai. Altii, mai sirgui-tori, asezati jos, scrijeleau pe tablete ceruite sprijinite de genunchi marturiile. Pe inalta ariditate a peisajului pilcul lor tinea locul unei dumbravi cu umbre lungite de apus. Vintul larg le flutura minecile vestmintelor colorate, ca pe niste crengi de fmic. Uneori, ca sub trecerea unui suflu, se inclinau fara impotrivire la cuvintele de vijelie launtrica ale sfintului. in dosul lor, marea isi urca fundalul, luindu-i cu ea pina-n cer. incet, ostrovul Patmosului se umplea ca de un duh de pulberea cu irizari intunecate a serii. Departe, apele conabii ale Egeei se jucau cu hore de spume si nori de pescarusi in jurul Spora-delor. Si ochii evanghelistului, pescar odinioara, in care se oglindisera iezerele sacre ale Ghe-nezarctului, sclipeau de focul amintirilor.

Printre oaspeti se aflau, stind de-o parte, citiva sofisti, retori si un poet din Atena, curiosi de oameni si filosofii noi. Unii din ei se priveau din cind in cind cu uimire si isi zimbeau. Nu se asteptau la atita frumusete si poezie strinse intr-o simplitate de linii drepte. in rigoarea ei, morala pe care o auzeau era de o limpezime geometrica. Senina si totusi adinc omeneasca. Cu unghiurile deschise spre infinit, le mergea drept la inima, fara sa paraseasca drumurile ratiunii.

Poetul a admirat indelung, plecat pe bogatia de ecouri ce-i stirnise in suflet, pilda cu pasarile cerului, care nu ara, si crinii cimpului, care nu tes.




Urcind cararile suvenirelor pe urmele Domnului sau, propovaduitorul ajunse pe coasta unde salasluise smochinul mincinos. In putine cuvinte, el istorisi intimplarea cu pomul neascultator pe care minia invatatorului l-a pedepsit cu uscaciunea, dedicindu-l focului: de departe fagaduise cetei infometate roade, si nu se tinuse de cuvint.

Si loan vru sa treaca usor, fara lamuriri, catre alte descoperiri. Dar poetul Aristobul indrazni sa-l opreasca.

- Omule, pentru ce a facut maestrul tau aceasta?

- A savirsit o minune, spre a dovedi un adevar, raspunse apostolul.

- Cum asta? Spuneai ca nu era vremea rodului.

- La cererea stapinului nostru, pomul ar fi putut raspunde cu minunea rodirii. Nu s-a induplecat Atunci, Mintuitorul l-a silit la cealalta minune, a uscarii pe loc

- Mie mi se pare o crima, rosti grav sofistul. Minunile nu sint dovezi

- De ce nu? - se intoarse poetul. Unele sint frumoase

- Pentru ca nu sint logice. Si sofistul il privi chioris.



- Ce e pacatul?- intreba senin poetul.

Patriarhul se reculese citeva clipe. Ceata neofitilor sta sloita.

- Iata, spuse batrinul. Pomul ne-a intimpinat cu cel mai bogat frunzis din cite se insirau pe coasta. Stralucitor si puternic aidoma unui arhanghel verde oprit in zare. De cum l-am vazut, ispita foamei nc-a bintuit, nebiruita. Si cei mai tineri am alergat catre el.

- Foamea era in voi, repezi vorba potrivnicul.

- Iar in el, seductia, intregi Ioan.

- Ai spus tu insuti ca nu era vremea smochinelor.

- Tocmai. Dar frunzisul lui mincinos striga in gura mare ca e doldora de roade.

- Cum asta?

- Fiindca smochinii de acest soi isi scot intii fructele si apoi se acopera de foi. Ar fi putut deci sa fie, si aveam dreptul s-o credem, neam timpuriu, iesit inaintea noastra cu poala plina.

-Amagire de flaminzi! - rise sofistul.

- Vai de cei prin care vine amagirea, caina batrinul.

- Dar daca smochinele fusesera culese de altii inaintea voastra? Sau chiar de stapinul ograzii?

- Ne-ar fi spus-o semnele obisnuite: ramuri rupte, foi smulse. Si, oricit, ar mai fi spinzurat citeva roade in virf. Si chiar dac-ar fi fost jefuit de toate, daca era rodnic, nu se putea sa nu ras-punza la solicitarea Mintuitorului, dind al doilea rind de fructe. Nimic din toate astea. Numai susurul lui desfatat se legana aninat de crengile stufoase, ca de cutele unei matasi verzi.

- Si pentru ca nu v-a implinit pofta, l-ati nimicit?

- Nu-si implinea menirea. Mintea. insela. Se impotrivea duhului.

- Daca era frumos, era de ajuns, hotari sofistul. indatorirea lui sta in propovaduirea frumusetii sale. Nu trebuia sa faca mai mult.

- Nu. Slujba frumusetii lui intregi era rodul, spuse Ioan. Caci daca vorbesti de indatorire si slujba, zici supunere si munca. Or, el nu s-a supus. Iar munca nu e frumoasa decit daca se bucura si altii, cit mai multi, de ea.

- Cum poti spune una ca asta, cind chiar tu adineaori faceai lauda pasarilor care nu muncesc si a florilor care nu lucreaza? Altii se ostenesc pentru ele, sa le hraneasca frumusetea.

- Iar ele, la rindul lor, stau in slujba altora. Si apostolul intinse mina aratind. O pasare tocmai isi hranea pentru noapte prasila. O ciotca de puisori dintr-un cuib scobit in stinca bateau pe rind din aripi si deschideau ciocurile, in care mama lasa cite o graunta.

- Priveste pasarea - zise el. Singurul ei chiler este gusa, in care nu incap zece boabe. Si unicul ei hambar, pintecelc. Nu are visterii unde sa stringa. Si cu atit putin isi indestuleaza puita. La ce sa poarte una ca aceasta grijile brazdei? intoarce-te spre crini! Nectarul lor il jeluiesc toate neamurile mustelor si miresmele li le fura vinturile. Frumusetea le-o rupe si-un copil, ca sa se impodobeasca. S-a gindit vreunul din ei sa-si apere avutiile? Sint ale tuturor! Care din voi n-ar trage sabia, daca cineva ar cerca sa-I despoaie de ceea ce socoteste ca e al lui?

Fiti si voi dezlegati de invirtosarea inimii, ca unul din acestia. inchinati lumii geniul vostru, si lucrarea nu va mai fi casna, ci cules de bucurie!



Sofistul clatina dispretuitor din cap. invataceii se privira cu ingrijorare, intristati de lipsa de tarie a raspunsului. Luminile apusului incepeau sa agonizeze, in cer.

- inteleg, se invoi poetul. Atunci de ce nu ati facut aceeasi judecata si smochinului? El daruia lumii umbra odihnitoare, frunzisul lui, plin de gunguritul pasarilor.

- in adevar, incuviinta sfintul. Guruia in el un cird de zburatoare. Se cuibarisera de peste tot, atrase de ascunzisurile-i stufoase. Ca niste ginduri rele intr-o minte nelucratoare, ciori hoate, cotofene stricatoare, sturzi si mierle puse pe prada jefuiau viile invecinate si, satule, ciuguleau smochinele celorlalti, facindu-le sa se strice. Cind invatatorul a poruncit osinda, au cazut si ele moarte, ca singurul rod al pomului.

- E si aici o contrazicere in invatatura maestrului vostru. Aceleasi pasari aveau in alta parte ingaduinta sa se hraneasca fara munca.

- Nu amestecati jaful cu hrana, nici tilharia cu invoirea de a culege citeva boabe pe urma recoltelor. intrebati sperioatoarele din lanuri si tocaliile din vii! Cine mai pune apoi paznici pe miristi?

- Nu e un argument, replica sofistul. Pomul a fost tot atit de nevinovat ca si pasarile aciuate in el. Iar voi, tot niste hoti, tabariti sa jacmaniti un biet pom ce nu era al vostru, cu ce drept mai mare decit pasarile cerului? Si fiindca pomul n-a raspuns lacomiei voastre, l-ati pedepsit cu moartea. Spune, mai bine, urma el, ca asta a fost bunul-plac al zeului tau. Sau o ananke, o fatalitate care spinzura asupra smochinului Numai asa s-ar indreptati gestul Apollonului caruia tu ii spui Hristos. Caci un zeu al Tartarului nu putea fi, deoarece a iubit lumina si pe copii, oamenii si florile. Si mai ales umbla intovarasit de femei frumoase - spuse poetul. Avea lira?

- Da, zimbi apostolul. O lira grea, in chip de cruce. A dus-o in spate. Si a murit intins pe ea "Ciudat", gindi Aristobul. Ca Orfeu.

- Dar umbra? - urma el, cu glas tare.

- Care umbra?

- Umbra smochinului. Ea cu ce l-a suparat pe stapinul tau, de n-a crutat pomul, macar pentru odihna si racoarea cu care imbia pe trecatorii obositi? Si poetul, inciudat, urma sa-l hartuiasca pe Ioan

Sfintul se oprise si asculta. Mintea lui parea ca incepe sa gifiie si cauta un razim de care sa se apuce. invataceii, speriati, se gateau sa-i sara in ajutor. Nu pricepeau ca apostolul nu cerea sa cistige pe nimeni numai prin puterea harului sau, fara nici o cazna si nici o lupta din partea potrivnicului. El intelegea sa-i stimeasca omeneste mintuirea, ca sa se intemeieze pe propria lor invoire de induplecare. Lucrarea constiintei sa nu-l navaleasca pe necredincios dinafara, streina, ci sa izvodeasca dintr-o saminta launtrica, rascolita in chiar tarimul sufletului indaratnic.

- Ma intrebati de umbra?

- Da, si astept raspunsul. Si poetul se propti parca si mai temeinic in indaratnicia lui.

- Cind, asudat de cale, iti iese inainte o fintina si alergi insetat la ea, ce-i ceri?- se adresa el tinarului.

-Apa.

- Si daca o afli seaca, mai cobori ciutura sa scoti umbra si racoare din fund? Chiar daca ghiz-durile i-ar fi margaritare si buzele de rubin, nu mai degraba te pleci sa iei pietre si sa le arunci in gura-i mincinoasa, sa i-o astupi, ca sa nu mai insele si pe altii?

-Adevarat, se inmuie poetul. De unde stii asta? Asa mi s-a intimplat odata. Eram o ceata de baietani si ne intorceam de la jocurile din Argolida. Insetasem si cautam apa. Dupa multa alergatura, am aflat o fintina si am tabarit toti pe ea. Dar era goala, uscata De ciuda, ne-am pus sa o lapidam si n-am plecat pina nu am umplut-o cu bolovani.

Si poetul isi zimbi, rosind, amintirilor.

- Voi erati niste copii rara de minte, nu un zeu ca cel despre care vorbeste omul acesta, il infrunta sofistul. Fapta voastra a fost o nerozie. A lui vrea sa fie plina de tilc nou si sa ne dea lectii.

Si-apoi, urma el, intoreindu-se spre apostol, la smochin nu mai era nevoie ca cineva sa se osteneasca coborind in fintina. Umbra i se oferea de la sine, odihnitoare, la picioare: pentru truditi, ca un helesteu racoritor, gustoasa ca un soi intremator de bucate

- Nu, il tagadui sfintul. Umbra sta tolanita ca o curtezana, indemnind la lene si huzur. Lucratorii de pe meleaguri alergau sa trindaveasca la adapostul ei. Fete si flacai se intilneau furis acolo sa se desfrineze; si multe virtuti slabe se pierdusera din pricina ca le-a fost dusmana vicleana.

- E tot asa cum ai invinovati noaptea pentru toate cite se savirsesc sub adapostul frumusetii umbrarului stelelor.

- Noaptea e sortita anume pentru odihna si imbratisari, raspunse marele dascal. Dar pomul zamislea din zi noapte si din odihna pacat, ca un adaos. La amiaza, cind pe poteci curgeau piraie de oi si capre sa se adune lac in jurul smochinului, se iscau numai certuri si batai intre pastorii imbulziti care sa apuce locul la umbra. in toate chipurile, relua el, pomul fatarnic era pricinuitor de scandaluri. Si, vai de cel prin care vine scandalul, a spus invatatorul.

- Chiar cind el nu poarta nici o vina?

- Chiar.

- E nedrept, rosti poetul.

- Trebuie, hotari apostolul. Hristos insusi, prin care a intrat atita tulburare in lume incit v-a minat si pe voi in ochiul acestui ostrov de piatra, a ispasit nevinovat scandalul pricinuit

Apostolul vorbea o elina stranie, plina de o prospetime necunoscuta atenienilor, cu o sintaxa incilcita, incarcata de ascunzisuri, smaltata de cuvinte originale, complicata cu intelesuri si notiuni tainice. Era limba lor si totusi suna ca o alta, noua, ceea ce ii interesase la inceput, dar acum incepea sa-i incurce si sa-i oboseasca.

- Ce vrea sa inteleaga prin scandal? - intreba poetul, intoreindu-se catre sofist.

- De buna-seama, paradoxul, contradictia ridicata la puterea de argument, ii raspunse acesta Apoi, catre apostol: Atunci, Domnul tau de ce n-a savirsit o alta minune? E drept, mai grea.

- Care?

- in loc sa blesteme, sa fi binecuvintat, cum a facut de atitea ori. in loc sa usuce crengile, sa le fi umplut de seva rodnica, asa cum spui ca a facut cu madularele ciungilor si ologilor.

-Nu era mai grea minunea, grai pe ginduri Ioan. Era cu neputinta

- Cum, cu neputinta? Ziceai ca stapinul vostru avea puteri netarmurite. Era doar fiul lui Zeus iudaicul.

- Oh! Nu din neputinta Mintuitorului, se involbura Ioan, ci din pricina smochinului. Fara invoirea lui, pe pacatos nu-l poti indrepta, nici pe bolnav, tamadui

- Si smochinul nu vrea?



- Da, nu vrea, avea o racila, spuse incet batrinul.

- O ce?

- Lasa-ma sa-ti istorisesc urmarea*minunii. A doua zi, cind iarasi am trecut pe-acolo, am gasit linga smochinul uscat o gloata indirjita. in mijloc, stapinul locului, cu toporul in miini, ne astepta minios:

- Cu ce drept v-ati atins de proprietatea mea si m-ati daunat? - se rasti el. Cu un semn, invatatorul il domoli:

- Ce venit iti aducea pomul asta neroditor?

- Placerea de a-l avea si de a-l sti al meu, raspunse omul.

- Dar paguba ce-ti aduce n-o socotesti?

- Paguba?- se uimi stapinul. Care?

- La umbra lui nu creste nici macar iarba, il dumiri Isus. Din pricina lui, streinii ademeniti iti sparg gardurile, si oile iti batatoresc mosia. De ti-ar da macar o data la zece ani poame! Dar tu stii bine ca e sterp pentru totdeauna.

- E sterp, dar il iubesc asa cum este, pentru frumusetea lui. ]vl-am alipit de el din copilarie. Am deschis ochii pe el si-mi placea sa ma tupilez in frunzarul lui. Tinar, la umbra lui am dezmierdat intiia femeie. O particica din sufletul meu a trecut in cercurile trunchiului sau virtos. Ce sa fac cu el acum?

- Sa-l tai si sa-l arunci in foc, ca pe un netrebnic, il povatui Domnul. Iar in loc sa sadesti un smochin bun, care sa-ti dea umbra mai smerita si imbelsugata roada.

- Nu te las numai cu sfatul asta. Nu scapi cu atit, se aspri omul. Trebuie sa ma despagubesti si de dauna ce mi-ai facut si de durerea ce mi-ai pricinuit. Si se agata de vestmintul invatatorului, crezind ca acesta vrea sa plece. Noi sariram, gata de harta. Dar o privire a Domnului ne potoli pe toti.

-As vrea sa-I inviezi, spuse el, aratind spre lemnul ce incepea sa putrezeasca.

- Cum? Sa putrezeasca? Asa repede? intrerupse sofistul. E cu putinta?

- Lemnul nu facea decit sa-si gaseasca starea lui adevarata, il deslusi apostolul. Starea in care se afla de mult, sau in care trebuia de mult sa fie, adica moartea

- Nu inteleg, se nedumeri poetul

- El era de mult mort in ceea ce priveste menirea lui pe lume, se cazni Ioan sa-l lamureasca, infatisarea lui verde, frunzisul umbros, fara de roade, erau numai o aparenta, adica minciuna. Si minciuna este totuna cu neexistenta, cu moartea

Sofistul strimba din nas la saracia argumentarii Si se gindi la stralucita dialectica cu care el ar fi sprijinit procesul smochinului.

- As putea sa-l inviez, zise Mintuitorul. Dar ar fi zadarnic. Roade tot n-ar face.

- Pentru ce nu? - intreba stapinul.

- Fiindca nu vrea. Fiindca el crede ca are altceva mai bun de facut. Dar, de fapt, pentru ca e bolnav, adinc bolnav.

- Bolnav? Are un vierme adinc? Atunci ar fi tinjit, n-ar fi crescut atit de trufas, replica pagubasul.

- Viermele trufiei nu slabeste, ci umbla si ingrasa pe patimas. Punc-i securea la radacina si doboara-l! - porunci invatatorul. Te voi despagubi insutit de toate pierderile.



Omul, dintr-o data alinat, se supuse. Taie repede trunchiul, ajutat de multime, si-l facu, impreuna cu crengile, stiva deoparte. Apoi se intoarse spre Domnul, asteptind plata.

- Scormoneste si scoate radacina! -porunci din nou acesta.

Cu cazmale, sape si hirlete, in citeva clipe radacina fu dezgolita si rasturnata afara. intre vitele-i incilcite, ca in niste cangi, sta pitulata o gramajoara rotunda, ca o piatra.

- Trage bulzul acela de pamint afara din ghearele radacinii! - il povatui invatatorul. Omul se pleca, desclesta lucrul din incolaciturilc radacinii si-l cerceta, curatindu-l de pamint.

Era o ulcica.

- Deschide-o si umbla in ea! - il indemna Isus.

Omul, cu teama ca se putea ascunde acolo un sarpe, ridica invelitoarea care o astupa la gura. Era plina cu bani de aur, care, in lumina diminetii, ii luau ochii.

- Iata boala pomului tau, omule. Si, poate, si boala ta. Smochinul tau se inclestase ca un avar de aurul aflat sub el, nu mai voia sa stie de celelalte indatoriri. Dar cine zace pe comori nefolosite nu rodeste niciodata.

- Ce sa fac cu ei, Doamne? - rosti incurcat omul, prefirind cu miinile galbenii ispititori.

- imparte-i la saraci! Si chiar acum. Tu nu-ti opri decit unul, cu care sa cumperi un rasad bun in locul trindavului. Cu ce prisoseste, te despagubesti de asteptarea pina ce noul pom va rodi.

Sapatorul sovai, cintarind banii. Se gindea ca i se cuvin. Sigur i-a ingropat acolo tatal sau, ori unul din mosii sai Isus ii urmarea cugetul.

- Nu, ii spuse el. Nici tatal tau, nici mosii Un tilhar care a pierit inainte de a se mai putea intoarce. Scapa-te de ei cit mai curind! Iata, mina ta, tinindu-i, a si luat infatisarea smochinului avar. Zvirle-i repede, sa nu ti se intimple si tie ca aceluia! in adevar, mina lui se innegrea, intepenita, cu degetele inchircite. Omul, spaimintat, arunca jos aurul si incepu sa-si frece virtos madularul amortit. Ioan tacu. Dar geniul Iui, plesuvit pin-atunci de raze, se aprinse iar o clipa si gura-i flacara peste veacuri.

- Iata, vine vremea, grai el, cind cei gasiti cu aur sterp asupra lor vor fi osinditi mai rau ca varsatorii de singe; stringatorii de averi, socotiti ca tilharii; si inchinatorii la frumuseti neroditoare, lepadati ca oasele moarte, din trup

Si dogoarea vorbelor profetice fii asa de intensa, ca unii din ucenici simtira nevoia sa-si acopere fata cu mina. inaintea lor, in schimbul smochinului evocat de Ioan, se inchipuia aidoma sluga chirnoaga din parabola cu talantul pe care-l ingropase, pazindu-l cu lene, in loc sa-l rodeasca prin munca si dobinzi

Dar streinii ramasera neatinsi de viziune si tot mai neinduplecati.

Sfintul se stinsese iar

- Daca ceea ce ai spus nu este tot un apolog, ci fapta adevarata, noi nu te putem cu nici un chip intelege, se rosti taios sofistul. Si se scula de plecare.

- Pe noi ne pricep copiii Si ne inteleg nebunii, zise zimbind evanghelistul.

- Se vede! Si streinul arata ironic spre ceata care sorbise cuvintele dascalului.



Stolul catehumenilor sari ca sub un bici. Scriitorii se ridicau cu gesturi ostile, cei mai tineri facura cite un pas inainte si toti valurau soptindu-si unul altuia. Ce face sfintul? De ce intirzie? Cum de nu rapune pe potrivnici, cu infricosatele-i puteri? Pentru ce nu trasneste pe acesti smochini neroditori cu care-si pierde vremea?

Cind unul din ei dete sa deschiza gura, loan se intoarse fulgeratic si, fara stiinta lor, un neauzit dialog se infiripa citeva clipe intre duhul lui si duhurile lor carora le raspundea, ca intr-un farmec. Ei aflau astfel, din taina, fara vorbe si dincolo de intelegere, ca ratiunea, logica si judecata streinilor sint tot insusiri dumnezeiesti, date oamenilor. Trebuie cinstite si ascultate. Nicidecum robite prin silnicie, sau amagite, cum numai satana face. Ci induplecate si cucerite prin sloboda patrundere. Pentru ca mai presus de toate sta libertatea, de care fiecare numai in fata Domnului raspunde.

Si freamatul ce bintuia pilcul neofitilor se stimpara. Simtul privi din nou cu bunatate pe sofist.

- Voi va impiedicati de neintelegere ca de o piatra pe care n-o cercetati, incepu el Dar

- Iar pilde, paradoxe si antinomii, il reteza cu desgust sofistul.

- Paradox, poate, ii lua vorba loan, din care voi faceti insa piatra de scandal, fara sa vedeti ca numai marimea pietrei va impiedica sa cunoasteti ca ea este in adevar nu un bolovan, ci un margaritar. Cele mai mari nestemate cu care voi sinteti obisnuiti ajung cel mult boaba strugurelui Margaritarele risipite de Mintuitorul sint cit pumnul, va poticniti in ele si le dati cu piciorul. Copiii insa se pleaca sa le adune si nebunii le culeg. Cu ele va vor lapida la vreme.

Sofistul tacu dispretuitor. Nu tinea sa faca batrinului onoarea unei dispute. isi vesti numai hotarirea de a pleca chiar in dimineata urmatoare, impreuna cu toti prietenii. Si dete porunci vatafului de naieri ce se afla cu dinsii sa gateasca vasul. Neofitii se bucurara, loan se mihni in duh. Nu se asteptase sa tulbure, necum sa jigneasca pe oaspetii streini. Era o intimplare neobisnuita, pe care n-o putea tilcui. Inima incepu sa-i bata a lupta si a gust de cistig, ca pescarului caruia prada ii fuge cu nada in gura.

Se ruga deci cu toata umilinta sa-l ierte, ii pofti sa ramiie in seara aceea la dinsul si se osteni, spre marea neplacere a invataceilor, sa-i opreasca. Vor minca impreuna agapa frateasca inainte de a se desparti pentru totdeauna.

Streinii se invoira si pornira toti, cu oaspetii in frunte, prin amurgul in care orbecaiau lilieci uriasi, spre chiliile unde ardeau facliile cinei. Acolo, asezati in jurul meselor, cu azimile dinainte, adusera iar vorba despre frumusete.

Poetul nu se dumirea si cerea necontenit alte deslusiri.

- A noastra este o frumusete inalta si neatirnata, hotari sofistul.

- Si eterna, implini poetul.

- O credeti, adica o socotiti eterna, fiindca nu sinteti voi eterni, rosti loan. Poetul ramase uluit.

- Si voi sinteti? intreba el, cu o zvircolire in trupul intors jumatate spre sofistul care tacea.

- Da, facu tare sfintul. -Cum?

- Prin frumusetea la care nazuim, noi cistigam viata vesnica.

- E o alta decit a noastra'.



- Da. Frumusetea voastra e subtila ca un viclesug. Dar sta dincolo de voi si de viata voastra, incremenita ca un idol! Atimati voi de ea si o slujiti ca pe o stapina, si nu e decit o amagire. Lut si piatra spoite cu frumusete.

- Dar ritmul si masura?

- Simple jocuri asupra carora ati cazut la invoiala sa le primiti. in alte parti, la alte neamuri, domnesc altele, care pentru voi sint uritenii.

-Atunci, frumusetea voastra ?

- Frumusetea noastra - si apostolul se insenina - e smerita si mereu rivnitoare. Ea ne este soata si slujitoare a mintuirii omului. Caci noi trebuie sa fim liberi, nu ea. Sau si ea, dar cu noi si prin noi.

- Vorbeste-ne despre aceasta misterioasa frumusete, il ruga poetul.

Si apostolul le destainui frumusetea suferintei, harul uriciunii care se descopera ca cea mai deplina frumusete cind se jertfeste, cum proorocise Isaia.

Apoi trecu la taina frumusetii celei dintii, care s-a rupt de sus, din desavirsire, si s-a umilit coborind sa se intrupeze pentru lume, intr-o misterioasa chenoza.

- E arhetipul, sopti miscat poetul.

- Hristos, plecat pina la masura omului, il intregi apostolul. Frumusetea care s-a incarcat de uriciune, a patimit la fel cu noi, ca sa ramiie pururi cu noi si sa ne mingiie cu puterile ei, puse in slujba noastra. De aceasta adinca frumusete ne alipim noi. Nu de pojghita stralucitoare de pe din afara lutului si marmorei cioplite.

- Semne ale ideilor eteme, catadicsi sofistul sa adauge.

- Bine ai spus, zimbi loan. Numai semne scrijelite la care va inchinati. Noi am primit insasi frumusetea si o marturisim lumii, urma el privind in ochii poetului, unde incepuse sa pilpiie dorul cunoasterii. De aceea trebuie sa mai ramaneti, ca sa aflati si voi patima, moartea si invierea frumusetii eterne.

Si apostolul se ruga fierbinte sa-si amiie plecarea.

Dar atenienii, la indemnul sofistului, se si sculau sa mearga la corabia unde dormeau, pentru ca in zori sa ridice pinzele.

Deodata, cind sa deschiza usa, un uragan dezlantuit fara veste ii zvirli inapoi si-i tintui locului.

Furtuna trecu peste insula cu vuiet cumplit, ca o zvircolire, si curind se pierdu. incet, vazduhul se potoli si ei putura sa alerge la tarm. Dar pe toti ii impietri capul de gorgona al lunii cu serpi de nori in par, la lumina careia vazura ca nava streinilor, smulsa din ancora, nu se mai afla acolo. Departe, in volbura valurilor, cu toate pinzele ciulite, ea alerga ca o ciuta fugarita de haita vinturilor cu limbi de apa scoase de-un stinjen. Si-n huietele dezlantuite, strigatele naierilor neputinciosi s-o struneasca aduceau a vaiere de cucuvai.

Streinii isi fringeau miinile chemind pe Poseidon. Cind loan facu, larg, peste pieptul umflat al marii, semnul crucii, o clipa paru ca vasul vrea sa se opreasca. Apoi, repezit de-un talaz, pieri in zare.

Atenienii se lamentara indelung ca nava nu le-a ramas, macar oricit de sfarimata, zvirlita pe tarm. Ar fi muncit toti zi-noapte si din hirburile culese ar fi alcatuit o alta, cu care sa plece. Pe cind asa, trebuiau sa astepte, ascultind neplacutele propovedanii ale batrinului, pina trece o corabie sa-i ia - cine stie cind. Pina atunci fura nevoiti sa ramiie oaspetii evanghelistului.

A doua zi, in semn de naufragiu, infipsera intr-un pisc un steag alcatuit din trei fisii rupte din vestminte de culori deosebite, prinse la cite cinci palme una de alta, ca niste limbi de balaur -si asteptarea incepu.

Ioan cauta tot timpul sa-i mingiie. Se facuse si mai blind. Lua asupra-si vina furtunii si se ruga pentru scaparea lor. Dar sofistul, cuprins de presimtire, se impotrivea din toata sinea lui ascunsa bunatatii si purtarii de grija a sfintului. Mindria il impiedica sa se arate fatis, dar ii era frica. Nici el nu deslusea de ce anume isi astupa urechile intelegerii, apucat de-o ingrijorare tainica, nu atit pentru el, cit pentru sotii lui. Curind se si alesera, despartindu-se in doua. Poetul sta aproape numai cu ceata ucenicilor si cu sfintul, ascultindu-l. Ceilalti umblau toata ziua dupa vreascuri si sfaramaturi de lemne zvirlite de mare, cu care sa hraneasca focurile de noapte, aruncind chemari de salvare corabiilor trecatoare, pindite cu rindul pina la ziua.

De multe ori, Ioan raminea cu ei de veghe, tinindu-le de urit Ia vetrele aprinse, si le vorbea, asemanind viata noastra pe pamint cu surghiunul lor pe acel ostrov, in asteptarea mintuirii.

Sofistul si retorul se luptau cu indaratnicie. Dar atletul duhului nu-si folosea puterile lui ca sa-i biruie. Ci, ca in acele lupte la care privise in Antiohia, cauta sa se ajute mai degraba de fortele potrivnicului. Cind acesta se impinge impetuos in tine, sa te rastoarne, tu, lasindu-te mai jos decit el, il tragi spre tine, si, imprumutindu-i opintirea, il arunci, descumpanit, peste cap.

- Cum putea rodi smochinul, intorcea vorba sofistul, daca nu-i era vremea?

- Cine are o slujba trebuie s-o implineasca atunci cind stapinul i-o cere, oricare ar fi vremea si ceasul, raspundea apostolul.

- Asta, la oameni, replica sofistul. Dar pomii nu sint oameni, si deci nici slugi.

- Asta este rationamentul vostru logic, il mustra sfintul. Dar e un altul, mult mai adinc, rationamentul analogic.

- Cum asta?

- Pomii sint asemeni oamenilor, deci

- Nu, protesta atenianul.

- De ce nu? Zeii vostri n-au facut din oameni copaci?

- Tu gindesti la Daphne?

- Si la alte analogii ale credintelor voastre. Caci dupa insasi marturisirea ta, toti nu sintem decit umbre, rasfringeri slabe ale ideilor, ale tiparelor ce singure traiesc vii la un loc, analoge, in sinul logosului, unuia Hristos, unde trebuie sa ne intoarcem si sa ne topim iarasi. Deci invatatorul putea trece in pomi duhul, poruncindu-le sa-i slujeasca, adica sa rodeasca pe loc. Oare rodirea la anume vreme e o mai mica minune decit aceea pe care o cerea stapinul vesnic al smochinului, batind in trunchiul incuiat?

Dar cele mai dragi si tainice vorbe le avea cu poetul, care nu inceta sa-l ispiteasca despre frumusetea lumeasca si cea vesnica.



- Frumusetea voastra? - ii raspundea Ioan. Ca semizeii vostri, ati spinzurat-o ceva mai sus de voi, ca o zare intinsa deasupra pamintului. Sta acolo, linie nemiscata, o coarda de care sa va aninati dorurile.



Aristobul asculta cu ochii mariti ca de spaima.

- Si a voastra? - ingaima el.

-A noastra? Coboara dreapta, de sus, din eternitate, se intrupeaza cu un capat in noi, urcind cu celalalt sus, taind-o pe a voastra pe la mijloc in doua, ca sa faca crucea

- Iarasi crucea? gemea tinarul.

- Crucea, scara pe care necontenit coboara ingerii si urca oamenii, staruia sfintul.

- Scara aceasta a dus-o zeul Isus in spate, ca sa va suiti voi? se infiora poetul.

- Si o duce inca, pina o veti lua si voi urma Ioan. Poetul se ingalbeni.

- Trebuie sa o luam si noi in circa?

- Treapta cu treapta, il linisti apostolul, zimbind de nevinovatia lui. Crucea trebuie dusa cu popasuri. Si necontenit Mintuitorul ne sprijina, asa incit, cu cit se face mai grea, cu atit o purtam mai usor. Cind ajungem s-o ducem intreaga, am si sosit in virful ei, adica slobozi in mintuire.

Si evanghelistul il mingiie cu privirea. Aristobul raminea tacut, cu gindurile atintite spre neinteleasa vesnicie catre care-l imbia batrinul pontif,

- Dar crucea e inca o contradictie, gindea el tare Noi iubim simetria

- Si ce e simetria, decit o contradictie armonizata? - il dumirea sfintul. O opozitie echilibrata, cu partile cumpanite? Iata, si desfacind bratele opuse in laturi, se dadea pilda.

Astfel trecura citeva zile si nopti, pina ce intr-o seara vasul se intoarse din ratacirea in care-l alungase virtejul. Naierii povestira ca fusesera impinsi intr-un liman, departe, unde au stat pina au dres stricaciunile. Nici unul din ei, ca prin minune, nu pierise

A doua zi, nava, grabita se inapoia la Atena, cu toti streinii, afara de unul Poetul raminea de buna voie ucenic la sfintul, sa primeasca noua frumusete harica, slujitoare a oamenilor. Si, pe cind ceata neofitilor cinta imnuri de lauda Domnului, sfintul, marele pescar de oameni ii binecuvinta pe cei ce plecau, multumind lui Hristos pentru cel pe care i-l lasau acolo zalog si spre care se intoarse cu calda imbratisare.

Dar o infricosata descoperire il tintui. Ochilor lui descetati nu li se infatisa poetul in stihar verde, ce statuse pina atunci de-a dreapta lui. Venise si se inchina cu umilinta, cerind iertare, insusi smochinul neroditor pe care-l lovise Isus. Sta acolo, inviat din adincurile osindei, pomul indaratnic de odinioara, sosit sa-si rascumpere greseala si fagaduind, smerit, imbelsugata roada.

Ioan simti cutremuail adinc al descoperirii si se clatina sub zguduirile bucuriei, incit trebui sa se razeme de trupul poetului, ca de un trunchi Dar nu spuse nimanui nimic.

Porunci, numai, caligrafilor sa stearga din bucoavna tulburatoarea intimplare cu smochinul neroditor, de care, astfel, nu se mai pomeneste pina astazi in Evanghelia dupa Ioan.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Mintuirea smochinului



Opera si activitatea literara Vasile VOICULESCU

Scrierile si activitatea publicistica a lui Vasile VOICULESCU



Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

Limanul

- citeste textul

Sakuntala

- citeste textul

Vaca blestemata

- citeste textul

Chef la manastire

- citeste textul

Perna de puf

- citeste textul

Lupta cu ingerul

- citeste textul



Poezie

In gradina Ghetsimani

- citeste textul
In gradina Ghetsemani - o meditatie pe tema Legea Iubirii
IN GRADINA GHETSEMANI - comentariu
IN GRA,DINA GHETSEMANI - analiza literara
In gradina Ghetsimani - mitul christic al suferintei
IN GRA,DINA GHETSEMANI - Poezie religioasa - Motivul biblic

Batea la poarta cerului

- citeste textul
Batea la poarta cerului - meditatie pe tema destinului

Calatorie Spre Locul Inimii

- citeste textul
Poezia Calatorie spre locul inimii

Imn Muncii


Poezia Imn muncii

CLXXX (26)

- citeste textul
CLXXX (26) - analiza literara a sonetului

SONETUL CLXX

- citeste textul
SONETUL CLXX - Semnificatia titlului

SONETUL CLXXXIII

- citeste textul
SONETUL CLXXXIII - Ideea poetica si Structura poeziei
Sonet CLXXXIII- semn si semnificatie poetica

GRAI VALAH

- citeste textul
GRAI VALAH - Oda - Structura, semnificatii, limbaj artistic

Sta sufletul fara iubire

- citeste textul



Articole

Despre Vasile Voiculescu

- citeste textul



Povestiri

Lostrita

- citeste textul
Lostrita - povestire romantica - Tema, eroii, conflictul, subiectul
LOSTRITA de Vasile Voiculescu
LOSTRITA - analiza literara
Lostlita - povestire de Vasile Voiculescu
Caracterizarea lui Aliman personaj principal in povestirea fantastica Lostrita
LOSTRITA - valorifica credintele legate de duhurile apelor intr-o poveste de dragoste tulburatoare
LOSTRITA - (subiectul povestirii, elemente folclorice, semnificatia personajelor si a deznodamantului)
APRECIERI CRITICE
Lostrita - o poveste fantastica de dragoste

Ultimul Berevoi


Ultimul Berevoi - o povestire realista

PESCARUL AMIN

- citeste textul
PESCARUL AMIN - comentariu literar - Povestirea fantastica - Semnificatii

In Mijlocul Lupilor


In Mijlocul Lupilor - demonstratie ca e povestire fantastica

Bunavestire

- citeste textul

Mintuirea smochinului

- citeste textul