Cariera literara a lui V. Voiculescu incepe in 1916, o data cu publicarea volumului Poezii si se mentine in timpul vietii scriitorului in campul poeziei. Dar daca viata omului se incheie in 1963, opera de-abia dupa disparitia lui isi configureaza identitatea. Critica a fost unanima in a semnala intrarea lui Voiculescu in alta ordine valorica in domeniul poeziei prin volumul Ultimele sonete inchipuite ale lui
Shakespeare in traducere imaginara (1964), precum si participarea sa la patrimoniul prozei romanesti prin volumele de Povestiri (1966) si prin romanul Zahei orbul (1970). Dincolo de implinirea disponibilitatilor creatoare in diverse forme literare, opera lui Voiculescu exprima o constanta remarcata de Tudor Vianu in legatura cu poezia, dar valabila pentru intreaga creatie: Viziunea, nu numai limba poetului, este indatorata poporului, intr-un fel si un grad pentru care nu cred ca exista exacte echivalente in opera altor poeti. [] Nimeni, in aceeasi masura cu Voiculescu, nu a folosit experientele familiare poporului pentru a construi icoana sa despre lume". Ca poet, Voiculescu este continuatorul directiei traditionaliste, dar, in spiritul programului formulat de revista Gandirea", traditionalismul depaseste aspectul existentei concrete, aspirand la revelarea identitatii in zona spirituala. Nota distinctiva a creatiei poetice a lui Voiculescu este filonul religios, fiorul mistic de mare autenticitate care sustin viziunea sa despre lume. Ca si Arghezi, Voiculescu cauta in credinta spatiul de afirmare a fiintei umane, .dar, spre deosebire de acesta, care cere divinitatii sa participe la intarirea intru credinta, Voiculescu cere fapturii de huma sa-si probeze convingerile religioase, asa cum el insusi o va face, platind cu viata optiunea sa (motivul arestarii si condamnarii la cinci ani temnita grea, in 1958, a fost activitatea sa ostila regimului, adica poeziile cu caracter mistico-dusmanos").
Poezia lui Voiculescu constituie, prin Ultimele sonete inchipuite ale lui
Shakespeare in traducere imaginara, si un reper al liricii erotice romanesti. Acest volum marcheaza maturitatea poetului, intrarea sa in zona abstractizarii pure si in cea" a nelinistii moderne" (Eugen SimioN) prin exprimarea unor teme specifice, constiinta blestemului si izbavirea prin arta. in cele 90 de sonete pe care Voiculescu le scrie in continuarea celor 154 ramase de la Shakespeare, iubirea este definita in raport cu marile experiente umane, sonetele fiind niste repetate definitii ale unui sentiment greu de definit" (Eugen SimioN). Discursul Jiric din acest volum da seama de traseul spiritual al poetului: O sete nestinsa de cauze prime, de explicatii si de finalitati insufleteste un intreg univers poetic in care eroul liric se simte , esentializat prin experienta, prin suferinta, prin cunoastere. Ca o contraparte a durerii, a iubirii frustrate, a patimilor carnii, a dezgustului si a remuscarii, sentimentul se purifica prin imagini si se sublimeaza in idei poetice de o considerabila inaltime. Revansa geniului asupra celor de rand se ia cu o forta dramatica de persuasiune. El, cel care stie, se imbraca in mag ori in demiurg, adica in haina celui apt de transcendere, a celui care apartine absolutului, dar a carui experienta este totala, ingloband si pamantul, si cerul, si patima, si caderea, dar si purificarea, si transfigurarea, si izbavirea" (Zoe Dumitrescu-BusulengA).
Cele doua volume de Povestiri din 1966, Capul de zimbru si
Ultimul Berevoi, apartin ultimei perioade de creatie, fiind scrise intre 1946 si 1949, iar cateva in 1957. Impactul produs atat asupra criticii, cat si asupra publicului s-a manifestat, pe de o parte, prin intampinarea elogioasa (Vladimir Streinu le declara fara rezerve capodopere ale literaturii universale carora nu le lipseste pentru aceasta decat o buna traducere intr-o limba de mare circulatie"), iar, pe de alta parte, prin numarul editiilor si dimensiunile tirajelor. Indiferent de formula epica abordata de scriitor, se remarca unitatea viziunii asupra lumii, recursul la ceea ce Eugen Simion numeste sincretism folcloric" si componenta fantastica prin care se sustine. Voiculescu aduce in orizontul actualitatii varsta arhaica a satului romanesc, reconsituind un teritoriu in car^e realul poarta semnele existentei mitice sau este tratat" cu solutii oculte, prin desfasurarea unui adevarat arsenal de practici magice. Unele povestiri percep lumea din perspectiva basmului popular, participarea fabulosului la viata cotidiana fiind fireasca, neprovocand rupturi in existenta oamenilor. Pescarul Amin,
Lostrita trateaza fabulosul in maniera lui Creanga, aducandu-1 in campul umanului si supunandu-1 conventiei realiste. in aceste povestiri, omul este inca solidar cu conditia sa originara, care presupune relatia sacra cu natura primordiala, intruchipata in ambele opere de pestele fabulos. Moartea eroilor este prezentata^ca o consecinta fireasca a optiunii lor, si nicidecum ca deznodamant tragic. Alte povestiri. Schimnicul, Ultimul Berevoi, in mijlocul lupilor, Iubire magica, se organizeaza in jurul unei practici magice care are in vedere remedierea unui accident: pricoliciul care ia forma de lup, atacand turmele de oi, ursii care distrug turmele de vite, impotriva caruia batranul Berevoi incearca sa intrupeze forta totemica a Marelui Taur, haita de lupi pe care batranul Luparu o stapaneste prin magnetismul privirii, dragoste fermecata pe care batrana Sibila stie sa o dezlege. povestirea Lostrita valorifica credintele legate de duhurile apelor intr-o poveste de dragoste tulburatoare, care-1 duce pe flacaul Aliman la pierzanie. Aspiratia pescarului de a prinde pestele fabulos il determina sa recurga la puterile oculte ale unui vraci batran, mare descantator de pesti, un fel de stapan al apelor. invatatura pe care i-o da acesta provoaca intruparea lostritei intr-o fata stranie, cu care pescarul traieste o iubire inflacarata, uitand de jindul dupa lostrita. Plecarea iubitei, luata de langa Aliman de 6 femeie voinica, asijderi apelor dupa ploaie, mama fetei, il face pe flacaul voinic si frumos nevolnic si moale ca o carpa". Pana la urma, o fata din sat 1-a ochit, 1-a imbrobodit usor si s-a hotarat nunta. Dar in toiul ospatului un copil aduce vestea ca lostrita a reaparut mai mare si mai frumoasa ca pana acum. Aliman se desteapta ca dintr-un somn adanc la auzul acestei vesti si pleaca smintit spre apa, promitand ca de data aceasta lostrita nu mai scapa si ca o va manca la nunta sa. La vederea pestelui vrajit, care venea spre el odata cu apele navalnice, flacaul sare in mijlocul viiturii, cu chipul luminat de o bucurie nefireasca. inainte ca apele sa il acopere, Aliman incearca sa apere lostrita, adapostind-o ca pe un copil, in bratele sale.
Textul inGepe cu un preambul despre dracul din balta, nelipsit dintre oameni si cel mai amagitor". Aceasta punere in tema este in acelasi timp un avertisment si o anticipare a cursului naratiunii: Ia felurite chipuri: de la luminita care palpaie in beznele noptii si trage pe calatorul ratacit la adanc, pana la fata suie care se scalda in valtori si nu-i decat o stima vicleana, cursa pusa flacailor nestiutori, sa-i inece". Vocea autorului se situeaza in perspectiva mediului folcloric, luand atitudinea-inteleptului care transmite experienta straveche. In acest projog este comunicata o viziune mitica asupja lumii, avand rol ul de a o intelege prin recurs la fabulos. in balada
Zburatorul, dialogul suratelor din final functioneaza similar. Epilogul care incheie povestea marcheaza o iesire din aceasta perspectiva prin descrierea mecanismului care genereaza epicul si a motivatiei lui: Dar povestea lui Aliman a ramas vie si mereu mladioasa. Creste si se impodobeste an de ani cu noi adause si alte scornituri, dupa inchipuirea oamenilor, jinduiti de intamplari dincolo de fire". Imaginarul isi cauta continuu loc in lume, pentru ca povestea colinda in sus si-n jos malurile Bistritei. Urca odata cu carausii, coboara cu plutasii, sta pe loc cu copiii Dar se misca necontenit alaturi si in rand cu lostrita fabuloasa care nu-si gaseste astampar, cand fulgerand ca o sabie bulboanele, cand odihnindu-se pe plavii, cu trup de ibovnica intinsa la soare in calea flacailor aprinsi si fara minte".
Scenariul epic incepe cu o localizare a situatiei descrise in preambul: pe Bistrita, Necuratul randuise o nagoda cu infatisare de lostrita, care facuse multe victime, dar din calea careia oamenii invatasera sa se fereasca. Personajul principal este introdus printr-o opozitie intre atitudinea sa si atitudinea celorlalti: El nu credea in basmele bune pentru copii. Radea cand i se povestea de stime schimbate in lostrite ori de naiba prefacut in peste"./Aliman este un pescar tanar, flacau voinic, care a deprins toate viclesugurile salbaticiunilor 1, nu stia de frica nimanuiA» Cu atat mai putin de a celor nevazute si nestiute". Deci eroul detine toate atributele profane" ale conditiei sale de varsta si de sex: curaj, pricepere in indeletnicire, forta. Dar ignora dimensiunea sacra a lumii in care traieste. Povestea dragostei lui pentru fata suie, cu trupul lung, mladios si despicatura coapselor sus ca la buni inotatori" ii reveleaza aceasta dimensiune./Scriitorul produce cu multa subtilitate bresa" epica prin care fabulosul se insinueaza in real. Punctul de plecare este reprezentat de a/doua intalnire a lui Aliman cu lostrita. La prima, pestele fugise cu tot cu nada, dar la a doua, flacaul a reusit sa o inhate in brate, insa salbaticiunea i-a scapat din maini. Si de atunci nu i-a mai iesit din carnea bratelor o dezmierdare, cu un gust de departe al lostritei. Motivul acestei dezmierdari stranii si al greutatii ei dulci revine ca semnal al fabulosului in povestea de dragoste a lui Aliman cu fata adusa de volbura apelor. Deschiderea catre fabulos este instalata prin episodul actiunii magice la care recurge Aliman pentru a-si implini jindul dupa lostrita. Invatat de vraciul retras in munti, Aliman da drumul intr-o noapte cu luna in patrar, dupa ce intra gol in apa, papusii cu chip de lostrita" pe care i-o facuse vraciul, aidoma de suie si de frumoasa ca cea din Bistrita", in timp ce spune incet descantecul invatat pe de rost in care se lepada de lumea lui Dumnezeu". fDar manifestarea fabulosului este discreta in episodul aparitiei fetei aduse de furia apelor a doua zi dupa ce Aliman implinise vraja: desi fusese prinsa de ape, nu inghitise deloc apa; hainele de pe ea se zbicesc repede ca si cum nu ar fi fost ude niciodata; av5a parul despletit pe umeri ca niste suvoaie plavite rasfirate pe o stana alba"; ochii erau reci ca de sticla", iar dintii ascutiti ca la fiare" iubirii dintre cei doi se consuma in limitele realului care insa, permite, prin cateva fisuri cu aparenta straniului, deschiderea catre fabulos: flacaul tinea fata in brate si_dulcea ei povara implinea tot ce ravnise si jinduise nebuneste pana atunci";