Proza fantastica a Iui Vasile Voiculescu are cateva particularitati care o definesc si ii dau nota de inedit, printre care s-ar putea enumera: inspirarea din credinte populare, legate de domeniul acvatic; apa - ca motiv esential, simbolizand substanta primordiala germinativa a vietii; motivul femeii-peste, cu diferite simboluri in mitologia universala: nimfa in mitologia greco-latina sau stima in mitologia autohtona; ca si ielele, stima canta vrajindu-i pe pescari, pe corabieri, care, fascinati de muzica si de stralucirea ei, pornesc s-o caute si se ineaca; practici magice stravechi (magia neagra); totemul, ca stramos al tuturor vietuitoarelor din lume, este - in proza lui Voiculescu - pestele. Totemul (ododemuL) reprezenta, in vremuri stravechi, un animal, o planta miraculoasa ori un obiect *sacru, considerate drept stramosi sau protectori ai unei colectivitati umane. Totemul a constituit si o forma incipienta de manifestare a religiei.
"Arta nu are o patrie, fiind o patrie ea insasi" este sintetizarea crezului artistic, marturisit de scriitorul Vasile Voiculescu, care se poate aseza ca emblema a triumfului sau literar.
Povestirea "Lostrita" de Vasile Voiculescu face parte din volumul "Iubire magica", aparut postum (1970), asadar se incadreaza in proza contemporana. Este o povestire fantastica, deoarece imbina planul real cu cel fabulos si este o povestire in rama, intrucat intreaga actiune se subordoneaza legendei despre tanarul Aliman si lostrita fermecata, pe care pescarii de pe malul Bistritei o povestesc de generatii, imbogatind-o an de an cu noi "adausuri si scornituri", dupa inchipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de "intamplari de dincolo de fire". inceputul ancoreaza in plin fabulos, se povesteste o legenda populara despre "dracul din balta", intruchipat de o lostrita uriasa care "a ademenit multa lume", de la pescari iscusiti la copii nestiutori si care, furati de stralucirea ei, s-au inecat in apele Bistritei, intrucat ea era mai ales "nesatula de carne de om".
Tanarul Aliman, fascinat de lostrita, "ii ramasese credincios" si nadajduia ca, la un moment dat, "o sa-i caza-n maini". Ca un Fat-Frumos din basme, Aliman, care "era frumos si voinic" si "nu stia de frica nimanui", s-ajurat sa prinda lostrita vie si nu-si mai gaseste odihna, "zi noapte cerceta scorburile ca un nebun, alerga, manca, traia numai pe prunduri si in apa". Din cand in cand, lostrita se arata si flacaului ii mergea bine, "apele se supuneau ascultatoare". Disparitia mai indelungata a lostritei il chinuieste si "de atata zbucium si alergatura se topea". El incepe sa iscodeasca despre vraji si vrajitorii cu putere asupra apelor si pestilor.
Se duce la un vraci batran, "mare descantator de pesti, un fel de stapan al apelor", care ii confectioneaza o lostrita din lemn "aidoma de suie si de frumoasa ca cea din Bistrita". La ora intalnirii duhurilor, in miez de noapte, "cu luna in patrar", Aliman intra in rau cu lostrita vrajita, spune descantecul invatat, prin care se leapada de lumea lui Dumnezeu si da drumul "papusii cu chip de lostrita" in Bistrita. Pactul dintre ftacau si diavol trimite la Faust si Mefisto (mitul faustian al lui GoethE), avand acelasi scop al implinirii idealului in iubire si, in acelasi timp, de a iesi din limitele conditiei umane.
Flacaul adoarme adanc si linistit pentru prima oara dupa multa vreme, pana cand l-au trezit oamenii, intrucat Bistrita "venise sodom din mal in mal, carand sfaramaturi de sate la vale cu case, oameni si vite". Aliman se pregateste sa se arunce in valuri ca sa salveze o faptura omeneasca, dar fata respectiva isi veni numaidecat in fire si nu inghitise deloc apa. Oamenii priveau cu uimire cum hainele i se zvantara cu repeziciune, parul era ca niste "suvoaie plavite resfirate", ochii ei "erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticla", iar dintii "ascutiti ca la fiare". Aliman a luat fata cu el acasa, intre ei nascandu-se, ca in basmele populare, "o dragoste cum nu se mai pomenise pe meleagurile acelea". Ei au petrecut cateva saptamani impreuna "pierduti de fericire", starnind alte zvonuri, ca "fata ar suge sangele flacaului ca o strigoaica", dar Aliman era "mai sanatos, mai voinic, mai frumos si mai bun" ca niciodata "si nu le pasa de nimic". Lostrita aparuse din nou si plutea "in vazul tuturor", dar Aliman nu se sinchisea, ii iesise din minte si era bucuros ca "o Bistrita umflata de fericiri".
Flacaul vrea sa se insoare cu fata, careia el ii pusese numele de Ileana, ca-n basmele populare, dar, cand ii spuse de nunta, ea "hohoti nebuneste" pentru ca "nu-i ardea nici de popa, nici de biserica. Nu pentru asta venise ea pe lume", se comporta salbatic si avea "multe ascunzisuri si taine". intr-o zi, mama fetei, "o femeie voinica, iute si sturlubatica" veni sa-si ia fata acasa, "la izvoarele Bistritei aurii, unde spunea ca-si are rosturile". Fata se impotriveste, dar Bistriceanca ii sopteste "niste vorbe care parca o adormira" si, pana ce Aliman sa se dezmeticeasca, femeia "cu prada era departe".
Aliman o cauta multa vreme, dar in zadar, nici vraciul nu mai e de gasit, numai un mosneag, trecut de suta de ani, isi aminteste ca atunci cand el era copil, satul le alungase cu pietre "pentru multele blestematii si rautati ce savarseau cu ajutorul Satanei". Suparat, flacaul "s-a inchis in el si in casa", devenind neputincios si "moale ca o carpa". t O fata mai indrazneata din sat "1-a imbrobodit usor" si a fixat nunta. in timpul ospatului, pe Aliman il anunta un copil ca a aparut din nou lostrita miraculoasa, care e "mai mare si mai frumoasa ca pana acum". Buimac de bautura, Aliman se trezeste brusc, ca dintr-un somn adanc si fuge spre Bistrita "ca scos din minti", strigand: "Azi nu mai scapa!
O mananc de nunta mea!
".
Vazand lostrita, chipul lui Aliman se lumina "de o bucurie nefireasca". Raul era involburat, dar flacaul striga ca sa inabuse vuietul apelor: "iata, vin!
"
Intrand in apele vijelioase, Aliman prinse lostrita in brate si "se caznea s-o apere, adapostind-o ca pe un copil cu bratele", apoi se cufunda cu ea in valuri, care "s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna". intamplarea este o poveste populara, o legenda care a ramas "vie si mereu mladioasa", imbogatita an de an cu noi "adausuri si scornituri", dupa inchipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de "intamplari de dincolo de fire".
"Lostrita" este o povestire fantastica, pe care Vasile
Voiculescu o construieste din elemente reale si elemente fabuloase populaje. in plan real, se situeaza satul de pescari, aflat pe malul
Bistritei, care, atunci cand primavara zapezile se topesc brusc, poate provoca inundatii si nenoriciri oamenilor. Tragediile de inec ale satenilor se inscriu in realitate, precum si faptul ca locuitorii de pe malul Bistritei sunt priceputi in mestesugul pescuitului, care le asigura traiul zilnic. Nunta din finalul povestirii face parte tot din realul vietii, incluzand ritualul ospatului, nasii, mireasa si nuntasii, in plan fabulos, de la inceputul povestirii, lostrita sugereaza stima, duhul rau al apelor, "Necuratul", "dracul de balta", care vrajise pe multi barbati cu iubirea ei. Superstitia populara spune ca dracul ia diverse infatisari ca sa atraga oamenii si sa-i determine sa pacatuiasca, pentru a le lua sufletul si pentru a-i distruge. in aceasta povestire, se sugereaza ideea ca dracul luase - de data asta -infatisarea unui peste, sub forma lostritei, care simbolizeaza stima apelor.
Aliman, indragostit nebuneste si nestapanit de lostrita, trebuie sa-si urmeze calea aspiratiei sale spre un ideal, face pact cu Diavolul, intocmai ca Faust al lui Goethe, este capabil de sacrificiul suprem pentru atingerea absolutului. Totul in povestire sta sub semnul fabulosului, apropierea de basm sta atat in "povestea in poveste", cat si in conturarea personajelor: Aliman este asemenea unui Fat-Frumos, iar stima, strigoaica, nagodele sunt specifice mitologiei romanesti.
Deznodamantul povestirii trimite catre mitul totemic, acela ca stramosul tuturor vietuitoarelor lumii este pestele, ca motiv mitic, arhetipal in mitologia populara autohtona. Aliman prinde lostrita cu bucurie si cu dragoste nestavilita si incearca s-o ocroteasca, contopindu-se cu ea in adancurile misterioase ale apelor, intr-o lume necunoscuta, tainica a valurilor care "s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna", sugerand intoarcerea omului la origini, prin refacerea legaturii totale cu elementele cosmosului. Pe de alta parte, sfarsitul tragic al tanarului Aliman poate semnifica ideea ca omul este devorat de propriul ideal, spre care aspira necontenit si cu care doreste sa se contopeasca.
O alta povestire scrisa de Vasile Voiculescu este "Pescarul Amin", publicata postum in volumul intitulat "Capul de zimbru"(1966) si facand parte, asadar, din proza contemporana. "Pescarul Amin" este o povestire fantastica, deoarece evidentiaza mitul apeica motiv esential, ca substanta primordiala germinativa a vietii. Povestirea simbolizeaza facerea lumii, explicand geneza universului din mediul acvatic si nasterea fiintelor din pesti, ca mit totemic,
Tema povestirii este ilustrata de statutul omului care vine dintotdeauna in aceasta lume, ca pastrator al unei ancestrale familiaritati cu natura si lumea animala in care-si simte infipte adanc radacinile devenirii sale, precum si intoarcerea sa la stadiul genetic primar, reintegrandu-se astfel in circuitul universal.
Fantasticul prozei lui Vasile Voiculescu are ca specific ilustrarea lumii reale, obisnuite, in cadrul careia este posibila manifestarea fireasca a elementelor fabuloase, care fac parte din viata oamenilor, creand, in acest fel, ineditul si senzationalul in banalul cotidian.
"Pescarul Amin" este o povestire fantastica, Vasile Voiculescu insinuand in lumea reala credinta straveche, fabuloasa ca omul se trage dintr-un animal sacru, considerat stramosul sau si rlcunoscut ca totem.
Planul real este reprezentat de colectivitatea pescarilor din Delta Dunarii, care, la inceputul primaverii, se lupta cu "puhoaiele nebune" pentru a apara pestii "buimaciti de mal" si tarati in fluviu de "iuteala vijelioasa" a apelor.
Si in aceasta povestire fantasticul este construit de Voiculescu din real si fabulos. in plan real, curajosul si iscusitul pescar Amin se opune cu hotarare dinamitarii capcanei construite de oameni si, pentru a salva pestii, el sparge barajul si moare inecat, luat de ape si ocrotit de morunul urias. Ceilalti pescari, brigadierul vanitos si inginerul piscicol incompetent se inscriu de asemenea in viata reala, ca si lacomia oamenilor de a strange toti pestii prinsi in capcana construita in balta.
Planul fabulos este sugerat de mitul totemic, de legatura straveche dintre pescarul Amin si morunul miraculos. Atractia fabuloasa dintre Amin si morun este anticipata de cateva elemente totemice: pescarul are ceva de amfibie, trupul lui fara par se usuca imediat, pielea este, parca, acoperita cu solzi, iar talpile si palmele seamana cu niste lopeti. El vede pana pe fundul apelor, distingand cu limpezime agitatia pestilor. in clipa in care zareste morunul, Amin recunoaste in el pe "legendarul" sau stramos, se simte irezistibil atras de "duhul obarsiei vesnice", cu care se poate intelege "de la inceputul inceputurilor". El se afla acum numai in planul inchipuirii, "celalalt mare izvor al vietii" si se hotaraste sa abandoneze fapta, adica realul:"Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu lucrarea De acum se inchina cugetelor, odihnei in ganduri Ca bunicul Oare imbatranise asa, dintr-o data? Se cerceta: poate!
Dar, oricum, aceasta batranete se arata cu totul noua, un alt chip al vietii O imbogatire a ei cu nemasurate largimi inapoi si inainte, o scumpa autointelegere, o dezinteresare imparateasca, o nepasare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Batranete grea de har si puteri, dezbarate de carne, stranse incordate in ele insele ca pentru o inaltare.".
Legatura stramoseasca a pescarului cu morunul este construita printr-o prefacere magica ("Se scruta singur: simtea ca trece intr-o alta adanca prefacere") de la conditia de om al faptei, la aceea de om al cugetului, care transforma fundul bulboanei intr-un Rai al apelor; Amin iese din timpul real si intra in vesnicie ("in lumina de matostat batut cu stele, fundul bulboanei era un adanc paradis regasit in care el intra, lasand afara timpul, ca pe o sluga, sa-1 astepte. Are sa astepte zadarnic: el trece in vesnicie."), prin relatia totemica a omului cu stramosii sai, pestii. Un prim semnal al acestei prefaceri poate fi schimbarea somnului in morun, care-l marcheaza pe Amin, este ca o trecere simbolica de Ia lumea reala la cea mitica.
Fantasticul este sustinut printr-un echivoc premeditat de catre autor. Voiculescu nu precizeaza cu exactitate daca, facand spartura in grad, Amin a fost surprins de puhoaie ori nu a intentionat sa se dea la o parte din calea acestora: "Amin nu putu sau nu mai vru sa aiba timp?", sporind astfel misterul acestei intamplari, miraculosul ce nu poate fi dezlegat. Credinta mitica il leaga pe Amin prin mii de fire tainice de lumea pestilor, de care se simte atras irezistibil, neputand sau nevoind sa i se opuna. EI trece astfel dintr-o stare spirituala in alta, dintr-o lume a faptei in una mitica, dintr-un spatiu al realului intr-unui acvatic, din timpul individual in vesnicie.
"Preocupat de lucruri atat de subt le ca trecerea dintr-o realitate spirituala in alta, traind spiritual in preajma miturilor naucitoare, Voiculescu nu-si pierde placerea de a infatisa viata in elementaritatea ei sublima." (Eugen Simion - "Scriitori romani de azi").
Cititorul este mereu mentinut in jocul oscilant, intre a crede sau nu ceea ce i se relateaza, in functie de atitudinea scriitorului care nu desface niciodata in mod deschis itele intamplarilor, invaluind totul in aura fabulosului, a posibilului. Eliade, la care fantasticul se compune din alternarea real-ireal, transmite cititorului o siguranta a faptelor relatate in sensul ca personajele sale traiesc experienta ce le proiecteaza in afara lumii reale, pe cand la Voiculescu personajele traiesc in cadrul vietii reale experientele fabuloase.
Limbajul artistic este dominat de spontaneitatea si firescul exprimarii, mai ales prin cuvintele populare specifice zonei, care imprima un farmec particular si originalitate povestirii. Voiculescu foloseste o naratiune, in maniera povestilor vanatoresti, in spiritul basmelor populare: "in planul artei, autorul se comporta ca Solomonarii, ca vrajitoarele si ca zanele sale: temele insesi, cele mai frecvente, ale prozelor (magia, iluzia, vrajilE) nu sunt decat expresia aceluiasi instinct artistic pe care l-am gasit la temelia lor Autorul atribuie personajelor facultati, forte inrudite cu ale lui; dar Marele Magician, Vrajitorul adevarat, ramane de fapt el insusi" (Nicolae ManolescU).