Bunavestire de Vasile VOICULESCU (Povestire)
Fecioara se trezi catre a treia straja a noptii, in cintecul privighetorii.
Coborind inca uluit din vis pe clatinate punti de somn, sufletul ei amesteca impresiile. intii se facea ca sunetele imboboceau pe vrejul rasucit al unui viers, aci urcator si agatat in slava cu circei de triluri, aci cazind in hohote albe si-n ciorchini de suspin Apoi i se nazari ca se afla printre viermii ei blinzi, patuliti in dud Unul isi tesea gogoasa din matasea aeriana a melodiei si se-nchidea, nevazut, intr-o pisla de cintec. Auzul harnic al fecioarei destrama si torcea bo-rangicul cristalin al cintecului.
Cind isi dete seama ca pasarea cinta aievea podobia luminii, sari la fereastra.
Dar acolo, in rasarit, nu se ivea volbura de flori Pintecele alb al zorilor, ingreunat de mister, se zbatea in chinurile unei uriase zamisliri. Carnea cerului se zbircea si se intindea, in dureri, cutreierata de freamate, scuturata de fiori. insa tipatul alb de usurare al diminetii intirzia si pruncul luminii nu zbucnea pe lume in piraie de singe ceresc.
Deodata, lasind fecioria diminetii neatinsa, Soarele insusi se afla in odaita logodnicei consacrate. Arhanghelul sta in fata ei, intruchipat din seninul tot. Coboritor din slavi el patrunse prin geamul neviolat.
Si totusi, afara, atins de vijelia fara vint, plopul isi indoia tisnctul verde, ca o coloana de frunze lichide repezita in sus si curbata de legile caderii. Moile cataracte de foi ale palmierului se zbateau spaimintate. Genele zorilor, lungi si negre, se lasara la loc peste ochii inchisi. Roata crugului se-ntoarse cu o spita inapoi si peste lume atirna un amurg inginat. Numai trupul fecioarei se lumina de toata lumina inabusita in zari.
Voievodul cerului aducea in mina o veste: floare, sau stea cu raze de mireasma? Ea lucea ca un crin de apa sfintita, in chipul unui lotus cu petalele-n cruce, cum urca din inima iezerelor sacre.
Fecioara cazu in genunchi si adora. Slemnea unei uriase amintiri ii spinteca sufletul desteptat: odinioara, cind deschisese ochii intii, zarise acelasi chip, in rai.
Bucura-te, fecioara! grai Solul, intinzindu-i crinul albei nuntiri. La lumina miinri arhanghelului ea isi strevazu carnea, in care mijea de pe acum aurora unei imense dureri. Dar pe loc bucuria o inabusi. Aratarea dumnezeiescului trimis fu mai covirsitoare ca glasul legiunilor de demoni ai suferintei urlind la un loc
Prin insasi fiinta lui, printul cerului cinta lauda bucuriei, acatistul bunei vestiri. Bucura-te, fecioara! Bucuria e mai presus de durere, cum e raiul mai presus de iad. Durerea e turnata in carne, infipta in os Bucuria, nepipaita nicaieri, e pretutindenea in tine intreg: nu te bucuri numai cu un deget. Durerea aluneca din afara, sarpe hranit cu spatiu si adapat cu timp. Bucuria creste din launtru, zamislita ca un prunc viu, si-ti umple fiecare celula de osanale. Bucuria e minunea cea mare, nestiuta si nefolosita. Neindeminatec, omul o minuieste cum ar folosi un car, cind ea este unealta de zburat. Pentru cine stie, ea-si deschide aripile, sus Mintuitorul insusi se va sui la cer nu prin durerea indurata, ci prin bucuria jertfei
Sfetnicul sfintului sta cu mina intinsa Logodnica lua floarea si si-o puse in piept, in freamatul bucuriei universale: lumea trai atunci un timp virgin de orice alt eveniment.
Rasadul dumnezeiesc se prinse. Caci era floarea preursita, lotusul, care se plasmuieste adinc, in sinul lumilor de tina, dar care se smulge nomolului si se-nalta deasupra apelor. Rupindu-se, tiraste ca o ancora lutul inclestat in radacini. Asa avea sa se inalte, dupa gestatia paminteasca, germenul spiritual implintat in umanitate. Floarea sloboda, desprinsa din catusele pamintului, ancora din cer, se va ridica uriasa din strafund, biruind oceanul gravitatiei universale a pacatului, tirind deasupra apelor existentei trecatoare, Ia lumina creatoare, lumea.
Atotprestiutorul inger privea uimit transfigurarea fecioarei inaintea lui sedea acum, mareata, insasi creatia plastica universala, Eva cosmica, mireasa duhului zamislitor, adorabila. In orbitele ei ardeau luceferii spatiului si, adunati acolo, toti ingerii cerului ii zimbeau din ochii ei Sinii cu sfircurile de Sori erau strabatuti de fluviile cailor lactee, alergind sa hraneasca rodul. Prin vinele ei alerga, cu globulele miliardelor de astri, un singe stelar, exilat pina-n calciiele cosmosului, muscate de haos In carnea ei de stele palpitind de toata tineretea vesniciei, dadeau si ieseau toate portile vietii deodata.
Arhanghelul se inchina si porni inapoi
La fereastra, o pasare, solidara cu eternitatea ce-si deschisese arhivele, profetiza, pindind imensul zbucnet al rasaritului tinut in loc.
Fecioara, ingenunchiata, rasfringea extazul radios al rasaritului launtric, in care Arhanghelul bucuriei, cu mina intinsa, se afunda lin. Cu cit se departa, cu atit napraznica marime a femeii scadea, pina ce ajunse la masura obisnuita omului pe lume.
Atunci, o perdea de lumina orbitoare cazu greu intre lume si el.
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.