Sonetul este poezia cu forma fixa, alcatuita din 14 versuri, grupate, de regula, in doua catrene, care au rima imbratisata si doua tertine, avand rima libera sau variata, de tipul cdc; dcd. Ultimul vers al sonetului cuprinde adesea o concluzie a intregii poezii
Volumul intitulat "Ultimele sonete inchipuite ale lui
Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu", aparut postum (1964), include si "Sonetul CLXXXIII". Acest volum cuprinde 90 de sonete, numerotate in continuarea celor 154 ale lui Shakespeare, aparute cu circa 350 de ani in urma (1609), de aceea acest sonet poarta numarul 183. De la Dante incoace, literatura a relevat ideea ca sentimentul de iubire este o cale spirituala superioara spre cosmos si divinitate, conceptie preluata si de Vasile Voiculescu in sonetele sale, adaugandu-i insa o neliniste moderna, aceea a izbavirii prin arta.
Elementele formale sunt asemanatoare cu cele shakespeariene, numai ca la Voiculescu tensiunea spirituala este amplificata de alegorii solemne prin care se exprima ideea plenitudinii, a eliberarii spirituale prin intermediul unei pasiuni. Idealul celui care iubeste este desavarsirea eului prin "puterea ganditoare" (Eugen SimioN), care ordoneaza dar si amplifica trairile interioare.
Tema o constituie revelatia celor doua concepte esentiale pentru existenta umana, Timpul si Dragostea, singurele care determina conditia omului in Univers, conferindu-i eternizare.
Ideea poetica exprima drama efemeritatii omului, poetul avand doua atitudini distincte: razvratirea si resemnarea in viziunea filozofica a mortii.
Structura poeziei. Poezia este alcatuita din doua fragmente lirice, dupa accentele ideatice ale sonetului.
Partea I se organizeaza in jurul a doua concepte filozofice fundamentale ale existentei umane, Timpul si Dragostea, scrise cu majuscula de poet.
Ca si la Lucian Blaga in "Poemele luminii", existenta este vazuta aici ca o "mare trecere" catre moarte, omul traieste drama efemeritatii sale, avand doua atitudini distincte in fata vietii: razvratirea si resemnarea.
Lupta omului cu destinul implacabil transpare inca din debutul poeziei, "Mereu cersim vietii ani multi, asa-n nestire, / Ne razvratim, ne plangem de piericiunea noastra".
Poetul gaseste singura solutie de supravietuire spirituala care sa invinga timpul si sa eternizeze simtirea umana: "Si inca nu-ntelegem ca fara de iubire/ Se vestejeste Timpul in noi ca floarea-n glastra".
Accesul la iubire are valoare suprema, conferind sens profund existentei umane, dragostea avand puteri demiurgice, "Dragostea-i unica vecie data noua", sugerand ideea ca numai iubirea poate eterniza sufletul omului, pe cand absenta ei l-ar vesteji "in noi ca floarea-n glastra", comparatiile care sugereaza uscaciunea interioara a omului lipsit de dragoste fiind de natura vegetala. Viata efemera a omului este sugerata prin simboluri semnificative pentru trecerea implacabila a timpului: "piericiunea noastra", "se vestejeste Timpul", "floarea-n glastra", "altoiul subred", "rasadim in cremeni".
Partea a doua transfera iubirea in planul concretului, poetul imaginand o cearta intre indragostiti, "Ci-n van acum te manii pe mine si m-alungi", accentuand prin acest pretext trainicia sentimentului de dragoste, "Minunile iubirii n-au stavile pe lume". Iubirea capata dimensiuni sacre, divine, energia si forta acestui sentiment pot face minuni, asemenea celei biblice, a scoaterii din moarte a lui Lazar: "Ca Lazar Ia auzul duioaselor porunci, / Oricand si ori de unde ma vei striga pe nume, / Chiar de-as zacea in groapa cu lespedea pe mine, / Tot m-as scula din moarte ca sa alerg Ia tine.". Iubita capata, asadar, si ea dimensiuni sacre, este Iubita Christ si are puteri demiurgice.
In concluzie, sacralizarea iubirii smulge omul de sub tirania efemeritatii, daruindu-1 cu eternizare.
"Sonetul CLXXXIII" are tendinta de a depasi teluricul, aspirand spre zona esentelor pure, spre sacru. Iubirea devine un proces initiatic prin intermediul caruia omul accede spre marile taine cosmice, o tentativa dramatica a individului de a-si depasi conditia umana.
Limbajul artistic. in acest sonet, Vasile Voiculescu foloseste figuri de stil traditionale pentru a sugera efemeritatea fiintei umane ori esentializarea sentimentului de iubire: comparatii -"Se vestejeste Timpul in noi ca floarea-n glastra"; "Ca Lazar la auzul duioaselor porunci,/ () Tot m-as scula din moarte ca sa alerg la tine.", metafore -"rupt din eternitate", "rasadim in cremeni", epitete "altoiul subred",
"seva noua".
Starea de degradare si suferinta pentru efemeritatea omului sunt ilustrate prin verbe cu o puternica forta de sugestie: "cersim", "ne razvratim", "ne plangem", "m-as scula din moarte".
Partea a doua a sonetului este dominata de termeni biblici "Lazar", "duioasele porunci", "lespedea", iar sirul de metafore organizeaza o alegorie de inspiratie mitologica.
Iubirea determina conditia omului in Univers, avand valoare suprema pentru existenta umana, "iubirea vazuta ca un concept deschis spre semnificatiile universului" (Eugen SimioN).
