Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




CLXXX (26) - analiza literara a sonetului de Vasile VOICULESCU



Vasile VOICULESCU CLXXX (26)
S-a straduit natura ca omul sa nu-i scape;

Iubirea il urcase deasupra ei prea tare,

Si-a-nmormantat-o-n carne Din fundul oarbei groape

Eterna radacina spre ceruri da lastare.

Din sumbra putrejune cu viermii laolalta

A mea-si umfla toti bulbii cu patimi de rusine

Dar adiasi deodata tu, primavara-nalta,

Si izbucni, suava, in chip de crin, spre tine.

La dulcea-ti alchimie gunoiul se supune,

Sub parul tau de soare, si-albastrul ochi deschis

Se prefacu-n mireasma spurcata stricaciune.

Tot ce fu somn si bezna-i acum azur si vis,

Si-n slujba ta stau puse-n genunchi - sa nu le cruti - Puternicele-mi vitii intoarse in virtuti miercuri, 30 martie 1955



Prin pacatul originar, Natura sau Providenta a "inmormantat" Iubirea in "carne", a incatusat-o in teluric, din teama ca Omul sa nu fie pe masura ei. Din adancimi, "din fundul oarbei groape", din intunecata "putrejune", vecina cu "viermii", radacina "eterna" a Iubirii "da lastare" inspre "ceruri". Impetuosii "bulbi" incarcati de "patimi de rusine" s-au transformat, "zbucnind, suav, in chip de crin", la adierea "Ei" (sau a "Lui"), "primavara-nalta". Alchimia "Ei" (sau a "Lui") "dulce" transforma "gunoiul" si "spurcata stricaciune" se preface in "mireasma", "Sub parul tau de soare, si-albastrul ochi deschis". Iubirea cea mare purifica, somnul greu si "beznele" devin "azur si vis", viciile, cat de grele, sunt "intoarse in virtuti".

Aceasta-i, exprimata cu cuvintele noastre (fatal prozaicE) spre a ne putea apropia cat de cat de sensul sonetului 26, ideea poetica din versurile citate. Este o idee poetica veche de tot, cel putin cat lirica erotica a lui Dante si Petrarca, cat filozofia platoniciana renascentista, deloc lipsita de un fir senzualist cat de mic, trecuta fiind o data si prin romanul cavaleresc medieval de tip Tristan si holda.



Ea a cristalizat cel mal bine in extraordinarele sonete shakespeariene. Acolo insa, in cele 152 de Sonnets, publicate in 1609 de catre Thomas Thorpe, la Londra, fara aprobarea autorului, drama triunghiului erotic (frumosul tanar blond, contele de Southampton - "doamna cea bruna", Emilia Bassano - ShakespearE) este extrem de vie, reala. Poetul isi canta durerea de a fi inselat de prietenul lui cel mai de pret, de a fi inselat cu cruzime, in acelasi timp, de o femeie pe care nu stia daca mai mult o iubeste sau mai mult o uraste, Ura si Iubirea fiind cele doua extreme intre care pendula tragic sufletul lui. Impuritatile erau multe in desfasurarea acestui "roman", concentrat intr-un extras liric, cu nimic mai prejos decat oricare dintre operele dramatice ale marelui englez. Si nu o data Shakespeare se arata pe deplin constient ca prin arta lui - atat de mare incat depaseste cu mult granitele Binelui si ale Raului pamantesc - a eternizat Iubirea: "Nici marmuri, nici sculpturi de aur grele/ Nu vor trai cat mandrele-mi poeme,/ Iar tu vei straluci mai viu in ele/ Decat intr-un granit mancat de vreme"* = Not marble, not the gilded monuments,/ Of Princes shall out-live this powerfull rime,/ But you shall shine more bright in these contents/ Then unswept stone, besmear d with sluttish time" (55); "Si vei trai prin harul penei mele,/ Oriunde-s guri si-i rasuflare-n ele" = You sdll shall live (such vertue hath my PeN)/ Where breath most breaths, even in the mouths ofmen etc*

Este foarte putin probabil ca in cazul lui V Voiculescu (cercetari biografice in acest sens nu s-au facuT), sa fie la mijloc un fapt de viata similar celui shakespearian. La poetul roman, om al secolului XX, iubitor patimas al Frumoasei din vis, "fara trup, nici sange", Poezia, impulsul creator este pe de-a-ntregul spiritualist. Pur si simplu, citind pe Shakespeare a simtit ca poetul renascentist nu a dus pana la capat spiritualizarea Iubirii, indraznind (superb curaj!) sa o faca insusi, adaugand cele inca 89 de sonete proprii.

Din acest punct de vedere am putea, pe langa sonetul 26, sa le citam pe toate. Mai mult decat cele "originare", shakespearienele, sonetele lui V Voiculescu se cer citite toate, nefragmentar catusi de putin, piesele completandu-se organic unele pe altele in chipul cel mai firesc.

O alta trasatura comuna celor doi poeti este lipsa de grija cat priveste innoirile luate in sine. Voiculescu pastreaza formele prozodice ale sonetului englez clasic, asa cum le-au practicat in epoca elisabetana, in principal, Sidney, Spencer si formidabilul sau model, Shakespeare: 12 versuri cu rime incrucisate si alte doua (uneori in chip de concluziE) finale, detasate, cu rima imperecheata.

in fond, Iubirea pura - si la un poet, si la celalalt-se identifica cu Arta suprema, cu Poezia, cantaretul poate face abstractie de materialitatea obiectului sau initial. Sonetul CCXXIX (75) este un pandant revelator al celui pe care l-am comentat mai sus:



Nu-ti spun nici un adio: cum n-ai mai exista Ramai doar coaja celei pe care-o iau cu mine Ti-am supt adanc esenta si te-am golit de tine Plec numai cu splendoarea si frumusetea ta;



Las ochii, falsi luceferi, si iau privirea draga, Las buze reci de idoli si iau sarutul lor, Uit sanii, duc caldura si forma lor intreaga, Fur neagra avalansa de par cand se dezleaga, Din trup imbratisarea de vrej ametitor Zvarl inima stricata, ce-ti schioapata alene, Cu scopuri nepatrunse tesute-n lingusiri - Cand prefacute lacrimi, cand rasete viclene - Capcana-n chip de suflet ascunsa-n amagiri

Cu tot ce-am strans din tine curat ca Prometeu, Am sa te-alcatui altfel, dar suflet iti dau eu. luni, 31 decembrie 1956



Ceea ce pune pe ganduri cu atat mai mult cu cat am interpretat in directie strict spiritualista Sonetele este existenta in scrisul lui V Voiculescu a unui senzualism erotic indeajuns de abundent, acut in anumite momente, aparent in contradictie cu blanda lui religiozitate crestina. Am zis "aparent", pentru ca, daca stam sa ne gandim bine, Biblia insasi contine, o stim cu totii, celebra Cantare a cantarilor, cel mai senzual si erotic text din cate cunoastem. Poezie de cea mai pura esenta, totodata! (Daca, se intelege, posedam rafinamentul si cultura necesara - trebuie sa facem totusi aceasta remarca, date fiind moravurile intre care traim! - de a deosebi intre poezia senzualismului erotic si urata, respingatoarea pornografie.) Se cunoaste de asemeni, de la Boccaccio pana la Arghezi, contrastul frumos-poetic dintre ascetismul religios si iubirea dintre barbat si femeie, iubirea carnala, iubirea cu pacat.



V Voiculescu a inteles adanc cea dintai lege a naturii, cantata, la noi, mai intai de I. Budai-Deleanu, si a scris poezii dintre cele mai frumoase pe aceasta tema. Iata, spre exemplu, acest Cantec de dezbracare:



Cati ingeri de matase ai de paza? Cand zboara-n laturi fragedul lor stol, Ies sani si brate, raza dupa raza, Din vistieria trupului, domol.



Mai lin ca astrii coapse-mpacate Rotunde legi scriu, boiul cand iti culci, Cum vii din carne si din eternitate intreaga, miez de adevaruri dulci.

Deschei o stea si norii despresoara Cerescul pantec, cald, cu arcuiri, Lactcea cale a pulpelor coboara Spre zodiile gleznelor subtiri.

Stihia-ti pura, alba se arata: Calc nor si ingeri, goala li te rump, Lung sa-ti sarut si sa cuprind deodata Tot adevarul trupului tau scump.



Piesa face parte din culegerea Urcus (1937), ca si Fata din dafin, din care mai citam aceste doua strofe:



Te dezgolesc si-n brate iti strang rotunda noapte, Lumina carnii pipai cu degete de orb Si mana, ospatata cu sani, culege soapte, Tot trupul cu migala de mangaieri sa-ti sorb.

Lucizi, genunchii candizi mai staruie-n rascoala, Descui blandul lor lacat cu chei de dezmierdari, Minunea jafuita sa nu ramaie goala, Te-acopar cu horbota de sarutari.



Am mai putea reproduce si alte multe strofe similare deoarece cu poezia lui Voiculescu (pictorul in cuvintE) ne aflam in preajma marilor maestri ai plasticii interbelice, neintrecuti de nimeni pana acum, faimosi si in plan mondial. Mai citam din Bacanta dansand (Destin, 1933):



incepe sa culeaga vazduhul cu piciorul, Lumina intre pulpe deschide ochii vii: in alba colivie a coapselor mladii, O neagra porumbita se zbate si-si ia zborul. si din culegerea cu sase ani mai incoace, intrezariri (1939), din bucata Te inalt:



Te inalt din carne, frumusete pura; Te desprind din coapse moi, desavarsire; Viu soseste la mine dincolo de fire, Zambet al veciei sprijinit pe-o gura.

Pe femeia goala altoiesc zeita, Mangai lung tiparul formelor eterne Dar o tresarire mi-a trezit arsita Si-ncovoi grumazul visului in perne.



Am putea cita, daca ne-ar permite spatiul, si din Povestiri, din incarcata de erotism Sezon mort, de exemplu, sau si din mai socantele pagini din Ispitirile parintelui Evtichie, toate foarte picturale, adevarat cosmar breughelian la un Sfant Antonie inchipuit de V Voiculescu.

Numai ca, pretutindeni - desigur, mai mult decat in "primitiva", "naiva" Cantare a cantarilor biblica - , poezia erotica a carnii, oricat de frumoasa, e vazuta de V Voiculescu sub specie aeternitatis, vremelnica floare suava inlantuita in lut, cum citim in Trupul, cetate a timpului (Urcus, 1937):

Demoni prinsi in zavoarele spermii Trantite-ntr-o noapte fara de veste, Striga: "dincolo aburi, dincoace viermii". Dar sufletul sfant descult trece lin peste.





Dar chiar si in Ultimele sonete - caci, pentru a le intelege mai bine sensul, deja aratat, am facut acest scurt excurs in specificul eroticii voiculesciene-acuitatea senzoriala e prezenta la tot pasul, intr-un contrast mai strans totusi cu spiritualul pe care vine sa-1 potenteze: poetul asteapta de la iubire "un farmec mai sus ca o izbanda,/ Nu bruta-ncoronare a sangelui aprins" (CLVI); "Ma-nfatisez cu duhul, nu te sarut pe gura,/ Plecat ca peste-o floare, te rup si te respir " (CLVIII); "Din spulberul iubirii atat doar mai pot strange,/ Sa-mi fac un streang, eu singur, cu fragedele-ti rochii" (CLXIII); "Acolo, sus, pacatul n-ajunge nici ca gand,/ si vitiul nu suie nici in inchipuire" (CLSXII); "Sunt psalmii mei de taina o ruga necurmata,/ In ei am pus Iubirea langa Eternitate" (CLXXVI); "Cat mi-esti de drag atuncea! Cum iti iubesc minciuna!/ intreg te afli-acolo, tu cel adevarat,/ Tu candid plin de vitii, amestecand intruna/ Pacatul ce luceste ca aurul curat" (CLXXXI); "Eterna Arta, suverana Moarte/ Azi, fericite, ele nu mai sant/ Faramitate-n lume si razlete:/ Din cer, din iad, de pe intreg pamant/ S-au strans in geniala-ti frumusete./ Cand tin la piept faptura-ti luminata,/ Le-mbratisez pe catetrele-odata" (CLXXXII); "De-atunci ma zbat si suflu, vapaia sa-i sporesc,/ Sa ardem impreuna de-acelasi foc ceresc" (CXVIII) etc.

Gandul platonician se identifica, la Voiculescu, cu conceptia adamica, biblica. Mai inainte de a fi scris Ultimele sonete, canta Androginul (titlul unei poezii din culegerea intrezariri, tiparita in 1939), succedaneu de altminteri (sau poate antecesoR) al ingerilor:



Tin cumpana-ntre suflet si-ntre carne. Drept chezasie limpede-a puterii Ca patimile n-au sa mi-o rastoarne, Port amandoua cheile placerii.

Astfel nu simt nici junghiul dezbinarii, Nici jugul dorului si nici fierbintea Crucificare a impreunarii, Ci pururi zamislesc numai cu mintea.

ingemanand potrivnice silinte, Cobor zambind din alba-ntaietate, Din soiul unic fara de seminte, inchis in pura mea deplinatate.

Prefigurez un gand zeiesc al lumii Ce-si dibuie pe forme bucuria Si rasadeste-n moliciunea hulii Taria tainei mele, fecioria.

Aceste versuri isi au un ecou, o corespondenta revelatoare, sub semnul aceleiasi idei platoniciene, a idealului frumusetii omenesti pure (care, cum am vazut, nu intra nicidecum in contradictie cu crestinismuL), in altele scrise la distanta de aproape doua decenii, ca sonetul CCXIV, bunaoara:

De ce numai pe tine tu insuti te iubesti? li lege frumusetea sa o adori oriunde. Oglinzi si ochi intreaba, si toate vor raspunde Ca domn al frumusetii, pur arhetip tu esti. Cum, geamana, te-mbiba launtrica splendoare - Eter arzand de taine, de ganduri si simtiri - Tu, -nalta ipostaza a carnii trecatoare, Ai luat in lume locul pierdutei nemuriri.

Hotarat lucru, Ultimele sonete este opera cea mai unitara a lui V Voiculescu. A le citi si a le cita (fara un comentariu cat de cat adecvaT) fragmentar, cate unul-doua, la alegere, este o greseala de neiertat. Ele isi corespund riguros unul altuia, de la un capat la altul al intregului (mult mai mult decat cele "shakespeariene", care le-au fost pretextuL), asemeni unei retele care nu e permis sa fie afectata de vreo intrerupere.

Din acest punct de vedere, V Voiculescu nu este un scriitor modern, in intelesul obisnuit. De obicei, modernii pun in cartile lor de poezii compuneri foarte eterogene, neurmarind fire ideatice, opinii, atitudini, mizand pe ceea ce, cu un cuvant irelevant, numim "magia verbului", ca si, pe rabdarea, bunatatea sau nepasarea criticii cat priveste rigoarea scriiturii. Nu este deloc cazul lui V Voiculescu, nici in poezie, nici in dramaturgie si nici in proza, mai cu seama in Povestiri si in Ultimele sonete



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.