Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



Nichita STANESCU - biografie - (opera si scrierile)

 

(prenumele la nastere: Hristea Nichita), n. 31 mart. 1933, Ploiesti - m. 13 dec. 1983, Bucuresti.

Poet

Fiul lui Nicolae Stanescu, comerciant, si al Tatianei (n. Cereaciuchin), absolventa a Scolii Superioare de Comert, provenind dintr-o familie nobila ruseasca, refugiata in Romania in 1917.

Scoala primara, intre anii 1940 si 1944, la Ploiesti (primele doua clase) si, dupa evacuarea orasului din cauza razboiului, la Busteni si, in refugiu, la Valenii de Munte.

Studii continuate la Liceul "Sf. Petru si Pavel" din Ploiesti (clasele gimnaziale, 1944-1948, iar cele superioare intre anii 1948 si 1952, cand liceul isi schimba numele in "I. L. Cara-giale"). Facultatea de Filologie la Univ. din Bucuresti (1952-1957).

Corector, intre 1957 si 1960, apoi redactor, pana in 1968, la rev. Gazeta literara. in 1969 este numit redactor-sef adjunct la rev. Luceafarul, iar intre 1970 si 1973, indeplineste aceeasi functie la revista Romania literara.

Debut, cu versuri, aproape simultan, in rev. Tribuna si Gazeta literara (mar. 1957). Debut editorial cu voi. Sensul iubirii (1960), caruia ii urmeaza: O viziune a sentimentelor (1964, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Rosu vertical (1967); in acest an i se mai tiparesc Alfa si Oul si sfera. in 1968, apare voi. Laus Ptolemaei, iar in 1969 alte doua carti, Necuvintele (premiata de Uniunea Scriitorilor) si Un pamant numit Romania. Cu voi. de eseuri Cartea de recitire (1972), obtine a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor; tot atunci ies de sub tipar voi. de versuri Belgradul in cinci prieteni (aparut mai intai la Belgrad, in 1971, in trad. lui Adam PuslojiC) si Maretia frigului. Distins cu Premiul International "Gottfried von Herder" in 1975 (cand publica si o importanta antologie, Starea poeziei, in colectia ,3iblioteca pentru toti" a Editurii Minerva). Ultima sa perioada de creatie este ilustrata de voi. Epica Magna (1978, distins cu Premiul "Mihai Eminescu" al Acad. Romane), Operete imperfecte (1979) si Noduri si semne (1982); in 1982 a publi^ cat si culegerea de eseuri si proze poetice Respirari precum si Antimetafizica, - evocari, reflectii, poeme, dictate lui Aurelian Titu Dumitrescu. in anul 1980, candidase, la propunerea Acad. Suedeze, la Premiul Nobel pentru literatura, alaturi de Odisseas Elytis, L. STANESCU Senghor, J L. Borges si G. Seferis (premiul a fost acordat acestuia din urma), iar in 1982 a fost distins cu premiul "Cununa de aur" la Festivalul de poezie de la Struga (Macedonia); in acelasi an i s-a editat la Pancevo, in Iugoslavia, ciclul de poeme Oase plangand, dictat prietenilor cu ocazia participarii la Festivalul de poezie de la Belgrad. Poezia sa a fost tradusa in numeroase lb. (sarbocroata, engleza, franceza, germana, spaniola, maghiara, polona, bulgara, suedeza, rusa, ebraica, letona). Apreciat, inca de la debut, drept poetul cel mai reprezentantiv pentru ceea ce urma sa se numeasca "generatia 60". STANESCU este situat printre numele mari ale liricii romanesti din secolul XX. Evoluand de la "o viziune a sentimentelor", de un expresionism eterat si luminos, ce colora emotional lumea provocand-o la metamorfoza, transformand vederea in viziune, scrisul poetului se "sistematizeaza" foarte curand, oferind, in cele 11 elegii din 1966, liniile unei "cosmologii" personale in care geneza universului este interpretata ca miscare germinativ-pulsatorie, dinspre un punct nedefinit si obscur al eului si al substantei originare, catre o rotunjime dinamica aproximata de simbolistica spatiala a oului si a sferei. Odiseea eului expansiv se traduce intr-o dialectica sui generis vizand alternativ purificarea si sublimarea fiintei, o asceza a "contemplatiei" glaciale, spiritualizate, si recaderea in lumea fenomenalului in metamorfoza; orizontul ideal spre care are loc miscarea ascensionala este "Alef , pozitie ce permite cuprinderea in egala masura a Totului si a individualului, intr-o conjunctie a interiorului cu exteriorul privirii. Sicitatea spiritualizarii si abstragerii apare mereu dezechilibrata sau compensata de "intrarea-n muncile de primavara" ale lumii concrete si vii. O atare "viziune pulsatorie" modeleaza si viziunea asupra cuvantului poetic, osciland, la randul ei, intre "foamea" si "greata de cuvinte" si vizand un alt punct Alef al expresiei verbale, marca a inefabilului, indicibilului, plurivalentei infinite a verbului liric, care este "necuvantul". Reinterpretata in faza tarzie a operei lui S., dialectica "contemplatiei" si a "metamorfozei" din lumea obiectelor va capata expresii dramatice si tragice in Epica Magna, Operele imperfecte si Noduri si semne, unde schimbarea perpetua apare ca inaintare spre moarte a fiintei - "pata de sange care vorbeste", iar in universul verbal este vazuta singura sansa de supravietuire, intrucat cuvantul este - cum spune si eseistul - "partea cea mai rezistenta a biologiei umane". Pe acest traseu, poezia stanesciana propune un univers imaginar dintre cele mai inventive si mai mobile si o mitologie a limbajului angajand deopotriva constructia si deconstruirea textului, marcate de puternice impulsuri ludice. In ansamblul sau, aceasta opera impunatoare, dincolo de inegalitatile inerente, este o expresiva sinteza a poeticii modernismului (cu radacini in Mallarme, Arghezi, Ion Barbu" class="navg">Ion Barbu), intr-un moment de "recitire" care-1 elibereaza pe poetul "operator al limbajului" de obsesiile rigid-programatice, deschizandu-i calea spre orizonturile postmodernitatii.



Inca de la debutul cu Sensul iubirii (1960), poezia lui STANESCU se desprindea de tematica oficiala, conventionala, admisa in epoca (raman doar teme precum cea a condamnarii ororilor razboiului si a elogierii pacii), pentru a propune o viziune marcat personala: intr-un univers in care eul liric isi recucereste centralitatea, are loc un proces de metamorfoza solara a lucrurilor in sensul purificarii, transparentei, oglindirii reciproce, eliberarii de lestul materiei: "C-un gand fosnesc toti arborii mai pur / si cu-o bataie-a inimii rasuna / larg, discul orizontului din jur, / parca lovit de-un rasarit de luna". A doua carte de poeme va da numele acestei perspective: O viziune a sentimentelor (1964) -in dublul sens, al transfigurarii lumii exterioare prin forta "emotiei schimbatoare de contururi", care "colora, decolora - / cu cinci feluri de lumine", ca emanatie de energie a subiectului intr-un ritm "pulsatoriu", de fluxuri si refluxuri, si in cel de materializare a impulsurilor launtrice. Miticul Amfion putea deveni astfel un reper simbolic important, ca alter ego al poetului ce construieste lumea cantand, sub imperiul sentimentului erotic; o lume de oglinzi, in care miscarea se exprima ca "dans rotund al starilor de spirit, plutire, zbor". Iar ochiul si privirea lui se asociaza agentilor transfigurarii pana la a deveni atotcuprinzatoare: "cu mine insumi ma uit / folosindu-ma ca o privire". Un eu narcisit se contempla fericit in tot ce exista, intr-o perspeciva expresionista, insa inseninata, eliberata de orice tensiune dramatica. S-a putut vorbi, astfel, de un "sentiment spatializat" (E. Simion) si de o expresie a candorii edenice (M. Calinescu). In solidaritate cu acest tipar vizionar, se schiteaza tot acum si o poetica, indatorata in parte lui Tudor Arghezi, in masura in care vede in constructia discursului liric rezultatul materializarii cuvintelor: "a acorda cuvantului insusiri materiale" este si mobilul demersului lui S., la care, antrenate de energiile erosului, cuvintele "repetau, intr-un vartej aproape vazut, / structura materiei, de la-nceput". Eul e investit cu potente demiurgice, in "pustietatea divina", cel care se stie "nascut dintr-un cuvant" isi duce "intelesul", cautand expresia de sine in cuvantul asezat la distanta. in Dreptul la timp (1965), aceasta distantare de sine prin "numire" incepe sa fie resimtita ca o pierdere dramatica si semn al mortii, drama a alternatii (amintind intrucatva de instrainarea blagiana a cuvantului care desparte fiinta de lumea obiectelor): "Ca sa fie ceva intre noi, altcineva - sau eu/ insumi - am botezat ceea ce insumi facusem, ranindu-ma/ mereu imputinan-du-ma, mereu murind,/ cu vorbe de buzele mele spuse" (Enghidu). O "sistematizare" a viziunii si poeticii stanes-ciene are loc, insa, in mod spectaculos, in volumul 11 elegii (1966), unde poetul desfasoara o suita ca si completa a "mastilor poeziei", intr-un discurs ce amplifica tendinta "spre cosmic si spre gnomic si abstract, a expresiei" (M. Papahagi), remarcata in cartea precedenta. Elegiile traseaza un fel de diagrama si dialectica a "starilor poeziei" si construiesc o mitologie specifica a cuvantului poetic, o "ars poetica" organic articulata. Intre extrema purei virtualitati, a "increatului", si celalalta, a deplinei manifestari existential-spirituale, a iluziei de a fi gasit punctul ultim, al echilibrului fiintei cosmic-integrate, ele desfasoara spectacolul metamorfozelor lumii si verbului intr-o miscare tensionata, contradictorie. Prima imagine configureaza o lume ca labirint in germene, virtual, inconjurand un "eu" adormit, centru al tuturor disponibilitatilor ("Aici dorm eu inconjurat de el"). Intr-un tipar stilistic modelat dupa cel al textelor sacre, se schiteaza un teritoriu indefinit, unde afirmatia si negatia, totul si nimicul, fiinta si nefiinta coexista in stare pura, nedespartita. E o aproximare metaforica a premiselor devenirii ca unitate (dupa Hegel) dintre neant si existenta, o unitate de dinaintea manifestarii contradictiei, o unitate a Fiintei indeterminate, anterioara alteritatii si fiintarii. Caci in punctul originar central care este eul poetic se afla concentrati germenii tuturor lumilor in viitoare metamorfoza ("Ci nu dorm numai eu aici,/ ci si intregul sir de barbati/al caror nume-1 port"). Simbolul universal al oului cosmic inchizand in sine nesfarsite posibilitati de manifestare (exploatat si de Ion Barbu in Oul dogmatic) se regaseste aici, marcand inceputul unei viziuni "germinative" si "seriale", de expansiune in trepte a lumii, conturata deplin in Elegia oului, a noua. Rand pe rand, elegiile aproximeaza momentele "iesirii din sine" a eului; despicarea, mai intai, a unitatii originare, distantarea contemplativa fata de propria substanta proiectata ca alteritate {Elegia a doua), oscilarea intre "starea contemplarii" si "starea crizei" (asociata, aceasta, "bunului-simt"), cu marcarea limitelor autoscopiei, ale concentrarii spiritual-contemplative si nevoia intoarcerii catre lumea exterioara in metamorfoza, urmata de o noua concentrare contemplativa; eforturile de a atinge esentialul si absolutul, "pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde" (amintind de "Nu-se-stie-cine"-le arghezian) se soldeaza cu un esec, cu recaderea in propriile limite, sub atractia "gravitatiei inimii". in continuarea, "Lupta dintre visceral si real", "Tentatia realului", "Afazia" si "Optiunea la real" sunt temele dezvoltate in imagini indraznete (ale unui "ev mediu" interiorizat, ale unei judecati la "tribunalul frunzelor,/ La tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor,/ tribunale rotunde, tribunale aeriene", ori - in cazul "afaziei" din A sasea elegie - a miscarii ezitante "intre doi idoli", "intre doua bucati de lemn", "intre doua schelete de cal" sau "doua gropi"), pentru ca "optiunea la real" sa figureze expansiunea dinspre interior printr-o proliferare a organelor de cuprindere si imbratisare: "intind o mana, care-n loc de degete/ are cinci maini,/ care-n loc de degete/ au cinci maini, care-n loc de degete/ au cinci maini". Miscarea ritmica, pulsatorie, cu avansuri si reveniri, cu tentatii ale starii auster-contemplative, se regaseste in Elegia a opta Hiperboreeana ("La frig cu noi si la gheata!") si in Elegia oului, a noua, discurs despre limitele mereu depasite si mereu refacute ale existentei ("Dintr-un ou intr-unui mai mare/ la nesfarsit te nasti, nezburata/ aripa"). Trecand prin Omul-fanta, care e de fapt o non-elegie, sugerand insusi principiul devenirii, aproximand cunoasterea ca traire nemediata a universului infinit, identitatea dintre ceea ce este si ceea ce numeste, literalitatea textului - starea de criza a eului, aproximata ca "boala" a simturilor tanjind (in traditie simbolista) spre sinestezie, revine in Elegia a zecea, subintitulata Sunr. "Sunt bolnav/ de ceva intre auz si vedere,/ de un fel de ureche/ neinventata de ere" Ciclul se incheie cu viziunea regasirii de sine intr-o lume inaugurala, ca "Intrare-n muncile de primavara": "a fi inauntrul fenomenelor, mereu/ inauntrul fenomenelor./ A fi samanta si a te sprijini/ de propriul tau pamant". "Schema" de functionare a viziunii lui STANESCU este astfel trasata, si ea va organiza in continuare liniile sale majore. Dupa ce volumul Oul si sfera (1967) fusese spatiul unor maxime libertati in "arta combinatorie" a cuvintelor, intr-o atmosfera rarefiata, in care este dominanta impresia de relativitate" iar "relativizarea si neantul ajung pana la expresie, devenita absurda, de un suprealism sui generis (M. Papahagi), o carte precum Laus Ptolemaei (1968) - alt reper insemnat al operei - dezvolta elemente ale viziunii din Elegii. Termenii ei simbolic-mitici sunt Ptole-meu, cu a sa viziune geocentrica a lumii, reabilitand trairea, "bunul-simt", starea "crizei de timp", dimensiunea umana, "naiva" a existentei, - si Euclid, "certat" pentru perspectiva sa rece-rationala, geometrica, contemplativa. "Disertatie poetica pe tema adevarului" (Stefania Mincu), cartea reactualizeaza limbajul ceremonios, ritu-alic-ocular, cu aparente "stiintifice" (N. Manolescu vorbeste despre "un mod de a simula limbajul stiintific"), accentul fiind deplasat pa latura formala, pe stil. Este, aici, reversul ludic al Elegiilor, evident si in propunerea unor "false silogisme" si "sofisme lirice" de sorginte manierista. Optiunea pentru concret, pentru plasticitatea formelor, pentru spectacolul lumii in vesnica schimbare ("Doamne, Ptolemeu, blandule,/ niciodata nu mi se face dor de idei,/ ci numai de lucruri,/ schimbandu-le din unu in trei si in cinci") defineste aceste versuri de o naivitate si stangacie studiate. Un alt moment de referinta il va constitui cartea din 1969, Necuvintele. Ea pune noi accente pe reflectia asupra cuvantului poetic, care-1 preocupase pe STANESCU inca de la inceputurile scrisului sau, cand, pe urme argheziene, construia o viziune a verbului inzestrat cu insusiri materiale. De la o "viziune a sentimentelor" el se indreapta, de fapt, spre o "viziune a cuvintelor", punand in scena insusi actul genezei poemului. Poeta faber, ca mai toti modernii, el imagineaza totusi ca un romantic, doar ca substituie cosmosului natural o lume a cuvintelor, care se comporta insa, in multe privinte, ca natura. Poetul realizeaza un fel de pedagogie a cuvintelor, care se naturalizeaza, capata valente materiale si devin surse de energie, substituind naturii date una inventata; pe urmele lui Mallarme el cedeaza inca o data initiativa cuvintelor, care "isi urmeaza singure destinul". Cuvantul are insa la STANESCU - cum se poate vedea pe tot parcursul operei - si virtuti germinative, omoloage cu ale lumii obiectelor: numele "are o infinitate de trupuri", litera A, "matricea literelor toate" este gravida de toate cuvintele; acest mit al polisemiei verbului poetic nu pare totusi satisfacator: eul liric aspira la "un cuvant ce nu exista", atoatecuprinzator, amintind de sinesteziile rim-baldiene si simboliste si depasindu-le prin tensiunea-identificare cu un absolut necomunicabil verbal. Dinspre zona lirica simbolista vine si ideea exprimata in eseurile sale, dupa care "o fraza intreaga are valoarea functionala a unui singur cuvant" - regasibili, pe urme mallarmeene, si la Ion Barbu. Este un fel de a spune ca argheziana "individualitate notionala a cuvantului", amendata de autorul Jocului secund ca insuficienta, redusa la materialitatea verbului izolat, se cere depasita spre o "sintaxa", spre o constructie multiplu reverberanta, dincolo de "morfologie". Despre insuficienta mime-sisului vorbeste, in cartea din 1969, chiar un poem intitulat Necuvintele, unde "cedarea reciproca a specificului" (aici intre om si copac) e deplina, dar nu rezolva problema comunicarii: "Eu am ramas un pom singur. / El / Un om singur". Situat intr-un orizont al sensului infinit si intr-o stare de perpetua tensiune spre el, subiectul liric nu se putea multumi nici cu "capcanele din A si din A" puse in calea acestuia, "foamea de cuvinte" aparandu-i tot atat de mistuitoare ca si "greata de cuvinte" (in simetrie cu tentatia lumii metamorfozelor si cu asceza hipeboreeana care o repudia); "necuvantul" e himera, expresia utopica a acestei viziuni integratoare, iar sub semnul sau insasi poezia putea fi definita (intr-un eseu) ca "tensiunea semantica spre un cuvant care nu exista". in spatiul cuvantului la care are totusi acces, poetul isi ia insa libertati extreme, infatisandu-se frecvent ca un jucator, ca un foarte inventiv "operator al limbajului". El apare astfel si in volumul In dulcele stil clasic (1970), carte cu o tematica compozita, cu "ascensiuni in zona abstractiilor reci si ancorari in prozaic, in cotidian, filosofie si joc infantil" (D. Micu) sau in Maretia frigului (1972). O cotitura in opera lui STANESCU o reprezinta ultimele sale carti -Epica Magna (1978), Operele imperfecte (1979) si Noduri si semne (1982). Fara sa se fi bucurat de o primire unanim admirativa (critica a remarcat o anumita diluare a discursului poetic, neglijente de expresie, excese de abstractiune, amendate, la vremea lor, si in culegeri precum Rosu vertical - 1967, si Un pamant numit Romania - 1969), ele se impun, totusi, la o lectura atenta, prin tensiunea tragica a viziunii unei "Iliade a fiintei", a infruntarii "brutalei stari de a fi", in care eul poetic se defineste ca "pata de sange care vorbeste". Marile teme ale operei cunosc aici versiuni noi, in lungi poeme cu caracter gnomic, "abstract" si "demonstrativ", care le sistematizeaza oarecum. Prizonier al metamorfozei si mortii, subiectul uman apare angajat intr-o epopee sui generis, intr-o lupta pentru descifrarea semnelor lumii si structurarea lor intr-un alfabet coerent si lizibil. Acestei mize gnoseologice i se adauga si o "dimensiune de natura ontologica axata pe imaginea fiintei ca «soldat» sau «luptator»" in legatura cu care revin motivele centrale ale memorfozelor si foamei (Ioana Em. Petres-cu). Dar Epica Magna e, in multe privinte, si o replica la poemele anterioare: armoniei dintre eu si cosmos i se opune ruptura si instrainarea, miscarile ascensionale sunt concurate de cadere, iar nelinistea si spaima iau locul incantarii candide de odinioara, pana si cuvantul nu mai ofera garantia duratei. Personajului generic i se substituie un chip uman mai istoricizat, cu o biografie particulara, vulnerabila in confruntarea cu marile intrebari existentiale. Situat intre doua poeme programatice, Lectia despre cub si Lectia despre cerc (mici "disertatii" pe tema estetici imperfectiunii), ciclul Operelor imperfecte reinvie lirismul parabolic si gnomic, reflexiv, dramatic -interogativ, dar in formule mai accentuat experimentale, in care "jocul poemului" capata din nou o pondere importanta, intreaga carte e un fel de santier, un atelier in care se schiteaza si se reiau mereu proiectele Operei. Realitatea textuala, sintaxa discursului poetic trec in primul plan al interesului, accentul se deplaseaza de pe semnificat pe miscarea semnificantului, pe jocul autosemnificarii. Este insa un joc orientat, sugerand deteriorarea grava a relatiilor cu universul, slabirea increderii in limbaj, criza comunicarii. Absurdul si nonsensul, proiectiile cos-maresti ale lumii intr-o constiinta profund tulburata schimba mult substanta lirismului. O ipostaza emblematica a eului este aici aceea de "rege pe un tron in prabusire", care si-a pierdut deopotriva puterea asupra obiectelor si a cuvintelor. Cateva dintre marile poeme ale operei lui S., profund innoitoare pentru scrisul sau, se afla in aceasta carte: Papirus cu lacune, Noapte buna, Clepsidra, Menuet, Pusca, Tocirea. Eminamente elegiac este discursul poetic si in Noduri si semne (1982), ultimul sau volum publicat antum. Subintitulat "recviem la moartea tatalui meu", el este marturia dramatica a celui ce "invata a muri" eminescian, "dezobisnuindu-se" de lucruri. Inaugurat cu o Cautare a tonului, ciclul atrage atentia asupra "delimitarii programatice de imperialismul oricarui intertext" (Ioana Em. Petrescu), pentru a sfarsi in Tonul (penultima piesa) cu "dezobisnuirea" de "felul (sau) de a fi" si castigarea unui fel de impersonalitate. Unitatea de constructie a ansamblului se realizeaza prin alternarea a doua serii mari de poeme numite noduri (33) si, respectiv, semne (23), intre care sunt intercalate 7 poeme cu titlul Prin tunelul oranj. Cele dintai ar sugera orientarea privirii spre exteriorul lumii traite, careia i se cauta "semnele", iar "tunelul oranj" ar fi canalul de comunicare dintre ele, sub semnul revelatiei mortii. S-a vazut aici "jocul unei adevarate simbolistici numerice" legate si de seria de 11 elegii, cu care noile texte se inrudesc si tematic, propunand "viziunea existentei ca ruptura si experimentarea mortii ca forma a cunoasterii de sine" (Ioana Em. Petrescu). Taierea, jupuirea, decapitarea, cioplirea, inghetarea sunt actiunile frecvent invocate, sugerand tocmai despartirea de lumea fenomenala, "dezobisnuirea", in timp ce bestiarul reprezentativ ofera embleme ale diverselor grade de apropiere / departare fata de organic sau spiritual. Peisajul exterior se reduce si el la elemente generice, ca si reprezentarile eului, mai curand emblematice. Teme si motive curente in poemele de pana acum, cu transformarile intervenite indeosebi in Operele imperfecte, se regasesc, modelate in reprezentari grotesti si absurde, de cosmar suprarealist si de "pictura metafizica". In linia unei poetici antimimetice, se situeaza ciclul de Opere impersonale, inclus in antologia Ordinea cuvintelor (1985), situat programatic (dupa autocomentariile poetului din Antimetqfizica) sub semnul "ingrozirii prin mesaj a naturii", "al inlocuirii ei cu natura organismului poetic". O suita precum Tema cu variatiuni, din acest ciclu, apropie viziunea lui STANESCU de divortul polemic al lui Ion Barbu de "poezia de pitoresc", preluand chiar imaginea inecului pentru sugerarea acestei despartiri de natura: "Eu o sa ma inec zburand in intelesul unui cuvant / Al unui cuvant / cuvant". Poeme ca acesta ilustreaza ultimul stadiul al programului liric sta-nescian: o ars poetica mai austera, pe lineamentele careia se sprijina un lirism de substanta vizionara, dramatica, structurat intr-o figuratie specifica poetului si integrata organic retelei tematice articulate de intreaga sa opera. Foarte legata de poezie este eseistica din volumele Cartea de recitire (1972) si Respirari (1982), cuprinzand "lecturi" foarte personale ale unor scriitori romani si numeroase texte cu caracter programatic si de reflectie asupra "starii poeziei". O selectie substantiala, ce sistematizeaza problematica acestor texte, realizata sub supravegherea autorului de catre criticul Al. Condeescu, a fost publicata postum, in 1985, sub titlul Fiziologia poeziei. O caracterizeaza aceeasi neobisnuita libertate a inventiei verbale, ce face ca vointa de "sistematizare" a ideilor despre actul poetic sa evite orice rigiditate dogmatica si s-o apropie mai degraba de regimul intuitiv-imaginativ al liricii.

OPERA

Sensul iubirii, pref. de STANESCU Iosifescu, Bucuresti, 1960; O viziune a sentimentelor, Bucuresti, 1964; Dreptul la timp, Bucuresti, 1965; 11 elegii, Bucuresti, 1966; Oul si sfera, Bucuresti, 1967; Alfa (1957-1967), Bucuresti, 1967; Laus Ptolemaei, Bucuresti, 1968; Necu-vintele, Bucuresti, 1969; Un pamant numit Romania, Bucuresti, 1969; In dulcele stil clasic, Bucuresti, 1970; Poezii, Bucuresti, 1970; Belgradul in cinci prieteni, pref. de M. Tomus, Cluj-Napoca, 1972; Maretia frigului. Romanul unui sentiment, Iasi, 1972; Cartea de recitire, Bucuresti, 1972; Clar de inima. Versuri de dragoste, Iasi, 1973; Starea poeziei, pref. de A. Martin, Bucuresti, 1975; Epica Magna, Iasi, 1978; Operele imperfecte. Bucuresti, 1979; Carte de citire, carte de iubire, versuri si proza poetica pentru copii (in colab. cu Gh. Tomozei), Timisoara, 1980; Oase plangand, Pancevo, 1982; Respirari, Bucuresti, 1982; Noduri si semne. Bucuresti, 1982; Amintiri din prezent, selectia textelor si insemnarea finala de Gh. Tomozei, Bucuresti, 1985; Antimetqfizica (in colab. cu A. T. Dumitrescu), Bucuresti, 1985; Ordinea cuvintelor, I-II, versuri 1957-1983, cuvant inainte de ~, pref., cronologie si ed. ingrijita de Al. Condeescu, cu acordul autorului, Bucuresti, 1985; Fiziologia poeziei, proza si versuri, 1957-1983, ed. ingrijita de Al. Condeescu, cu acordul autorului, Bucuresti, 1990; Colinda de inima, poeme de dragoste, antologie de Al. Condeescu, Galati, 1991; Argotice. Cantece la drumul mare, ed. ingrijita si pref. de Doina Citirea, Bucuresti, 1992; Tanjiri catre firesc, versuri, cuvant inainte de A. Covaci, nota asupra ed. de I. Romanescu, Iasi, 1993; Leoaica tanara iubirea, poezii de dragoste, antologie si postfata de Al. Condeescu, Bucuresti, 1995; Poezii, ed. de Stefania Mincu, Constanta, 1997.

Traduceri: Vasko Popa, Versuri, Bucuresti, 1966; Adam Puslo-jic, Pasarea dezaripata. Bucuresti, 1972.

REFERINTE CRITICE

P. Georgescu, Pareri literare, 1964; D. Micu, N. Manolescu, Literatura romana de azi, 1944-1964, 1965; M. Calinescu, Eseuri critice, 1965; E. Simion, Orientari in literatura romana contemporana, 1965; V. Felea, Reflexe critice, 1968; M. Martin, Generatie si creatie, 1969; V. Cristea, Interpretari critice, 1970; St. Aug. Doinas, Lampa lui Diogene, 1970; V. Felea, Poezie si critica, 1971; A. Martin, Poeti contemporani, 1971; Gh. Grigurcu, Teritoriu liric, 1972; M. Nitescu, Intre Scylla si Cliaribda, 1972; C. Stanescu, Poeti si critici, 1972; P. Poanta, Modalitati lirice contemporane, 1973; I. Pop, Poezia unei generatii, 1973; L. Raicu, Structuri literare, 1973; D. Cristea, Un an de poezie, 1974; M. Tomus, Istorie literara si poezie, 1974; E. Barbu, O istorie polemica si antologica a literaturii romane de la origini pana in prezent, 1975; M. Mincu, Poezie si generatie, 1975; I. Negoitescu, Engrame, 1975; Al. Piru, Poezia romaneasca contemporana (1950-1975), 1975; M. Papahagi, Exercitii de lectura, 1976; G. Dimisianu, Opinii literare, 1978; N. Baltag, Polemos, 1978; E. Negriei, Figura spiritului creator, 1978; L. Raicu, Practica scrisului si experienta lecturii, 1978; E. Simion, Scriitori , I; Gh. Grigurcu, Poeti romani de azi, 1979; M. Nitescu, Poeti contemporani, 1979; St. Aug. Doinas, Lectura poeziei, 1980; I. Pop, Nicliita Stanescu - spatiul si mastile poeziei, 1980; Ov. S. Crohmalniceanu, Painea noastra cea de toate zilele, 1981; Ioana Em. Petrescu, Configuratii, 1981; Nichita Stanescu interpretat de, 1983; Alex. Stefanescu, Introducere in opera lui Nichita Stanescu, 1986; N. Manolescu, Despre poezie, 1987; Stefania Mincu, Nichita Stanescu, Poezii. Comentarii de ~, 1987; E. Negriei, Sistematica poeziei, 1988; Ioana Em. Petrescu, Eminescu si mutatiile poeziei romanesti, 1989; Ana-Maria Tupan, Scenarii si limbaje poetice, 1989; Stefania Mincu, Nichita Stanescu intre poesis si poiein, 1991; Corin Braga, Nichita Stanescu. Orizontul imaginar, 1993; Daniel Dimitriu, Nichita Stanescu. Geneza poemului, 1997; Doina Uricariu, Nichita Stanescu. Lirismul paradoxal, 1999.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Nichita STANESCU

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Nichita STANESCU


Nichita Stanescu - universul poetic
Nichita Stanescu - universul creatiei
Poezie si joc la Nichita Stanescu
NICHITA STANESCU - Opera literara
UNIVERSUL POETIC - Particularitati ale creatiei poetice
Poezia neomodernista. Nichita Stanescu
NICHITA STA,NESCU - SUGESTII PENTRU REDACTAREA SINTEZEI

Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Poezie

Leoaica tanara, iubirea

- citeste textul
Poezia Leoaica tanara iubirea - idila expresionista
Universul poetic si comentariu la poezia LEOAICA, TANA,RA,, IUBIREA
Leoaica tanara, iubirea - tama poeziei - analiza
LEOAICA, TANA,RA,, IUBIREA - Arta poetica erotica - Structura, semnificatii, limbaj poetic
Sugestii de analiza literara pe text
LEOAICA, TANARA IUBIREA
SUGESTII PENTRU COMENTARIUL LITERAR LA LEOAICA, TANARA IUBIREA

In dulcele stil clasic

- citeste textul
In dulcele stil clasic
in dulcele stil clasic - Universul poeziei - analiza pe strofe
IN DULCELE STIL CLASIC - Arta poetica erotica
In dulcele stil clasic - incadrare si tematica
IN DULCELE STIL CLASIC - STUDIUL TEXTULUI SI SUGESTII PENTRU REDACTAREA ANALIZEI LITERARE

Evocare

- citeste textul
Idila Evocare
EVOCARE - Arta poetica
EVOCARE - SCHITA, PENTRU REDACTARE
SUGESTII PENTRU REDACTAREA COMENTARIULUI LITERAR

Cantec

- citeste textul
Poezia Cantec
CANTEC - analiza literara
CANTEC - Studiul textului

Noi

- citeste textul
Noi - meditatie pe tema destinului national

Lauda omului

- citeste textul
Lauda omului
LAUDA OMULUI - analiza literara

Ars poetica

- citeste textul
Poezia Ars poetica

A unsprezecea elegie

- citeste textul
A unsprezecea elegie

ADOLESCENTI PE MARE

- citeste textul
Adolescenti pe mare - analiza literara

Poveste sentimentala

- citeste textul
Poveste sentimentala - comentariu

Amfion, constructorul

- citeste textul
Amfion, constructorul - Identificarea particularitatilor stilistice

Cantec de dimineata

- citeste textul
Cantec de dimineata - Interpretare de text la prima vedere

Atat de mandru ea mergea

- citeste textul
Atat de mandru ea mergea - intelegerea textului

CATRE GALATEEA

- citeste textul
CATRE GALATEEA - Arta poetica - Semnificatia titlului

EMOTIE DE TOAMNA

- citeste textul
EMOTIE DE TOAMNA - Titlul - Structura, semnificatii, limbaj poetic
Emotie de toamna de Nichita Stanescu comentariu

SCARA LA CER

- citeste textul
SCARA LA CER - Elegie

VIS CU BUFON

- citeste textul
VIS CU BUFON - Semnificatia titlului

Intrebari - o sistematologie poetica a Timpului

- citeste textul
intrebari - o sistematologie poetica a Timpului - analzia