Nichita Stanescu (1933-1983) se inscrie in literatura contemporana, remarcandu-se prin expresivitatea limbajului si o viziune cu totul inedita asupra cuvantului. Descendenta spirituala a lui Nichita Stanescu vine, fara indoiala, din lirismul lui Mihai Eminescu, caruia ii si dedica poezia sa de debut, "O calarire in zori".
Pentru Nichita, Cuvantul este "preumblare prin sinele lucrurilor", poezia e definita ca "aventura cuvantului", iar lumea, ca atare, nu exista in afara acestuia, ci se naste odata cu revelarea eului, a cunoasterii de sine. in "Cartea de recitire", Nichita Stanescu identifica vorbirea, cuvantul cu obiectele, altfel spus, cuvintele au materialitate: "intre actul vorbirii si cel al apucarii unui obiect cu mana nu era nici o diferenta (). intre mana copilului si limba lui nu e nici o diferenta. Limba lui are cinci degete, ca si mana lui, si apuca la intamplare cu ea orice obiect abstract, cu aceeasi dibacie cu care apuci un fruct sau o surcea".
Arta este, in conceptia lui Nichita Stanescu, o modalitate de cunoastere, iar artistul este Demiurgul, poetul identificandu-se cu poezia intr-un tot primordial, iar cuvintele fiind ipostaze ale existentei poetului: "Eu sunt cel care pazeste poarta / Ca nu cumva eu insumi sa fug".
Referindu-se la specificul liric stanescian, Eugen S im ion afirma ca poetul "se face ca se joaca cu niste jucarii ce se cheama univers, destin, existenta, iubire, moarte, singuratate".
Poezia "Emotie de toamna" de Nichita Stanescu a fost publicata in volumul din 1964, intitulat sugestiv "O viziune a sentimentelor".
Titlul poeziei este o metafora, prin care eul liric isi exprima teama profunda pentru o iubire pe cale de a se sfarsi, starea de amaraciune provocata de o dragoste aflata in pragul destramarii. Altfel spus, metafora titlului, formata din cuvantul sugestiv pentru trairea interioara a eului liric, "emotie" si cuvantul "toamna", care nu se refera la anotimp, ci la starea de deprimare a eului liric, provocata de o iubire care a trecut odata cu scurgerea timpului.
Structura, semnificatii, limbaj poetic
Poezia "Emotie de toamna" de Nichita Stanescu este alcatuita din doua strofe inegale ca marime si este structurata in doua secvente lirice, corespunzatoare strofelor.
Prima strofa incepe printr-o afirmatie aparenta, "A venit toamna", care este o metafora sugestiva pentru starea de tristete a eului liric, o percepere amara a "toamnei" sufletesti", care nu se refera la anotimp, ci la starea de deprimare a eului liric, provocata de o iubire care a trecut odata cu scurgerea timpului. Fiindu-i teama de suferinta iminenta, poetul implora, printr-un imperativ - "acopera-mi inima cu ceva" -, sa-i fie protejata inima, cel putin cu iluzia iubirii, semnificata prin metaforele "umbra unui copac", poetul preferand ocrotirea iubitei - "sau mai bine cu umbra ta". Eul liric, care-1 simbolizeaza pe indragostit, exprima un acut sentiment de teama, izvorat fie din cauza ca nu-si va mai vedea iubita - "Ma tem ca n-am sa te mai vad" - fie din speranta iluzorie ca il va cuprinde din nou entuziasmul iubirii, care se dovedeste neimplinita - "ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana Ia nori". Metafora din ultimul vers citat sugereaza elanul zborului interior, inaltarea sufletului spre extazul iubirii si teama de deziluzie, aceasta din urma fiind exprimata prin lipsa de consistenta a norilor. Starea interioara a indragostitului este disperarea ca iubita ii va parea, in curand, o straina - "ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain". Amaraciunea care il va cuprinde este exprimata prin metafora sugestiva a frunzei de pelin, ce va inchide definitiv in el speranta iubirii - "o sa se-nchida cu-o frunza de pelin".
Exteriorizarea starii de deprimare a eului liric, provocata de iubirea ce se stinge, este reliefata de verbe sugestive atat prin sensul lor, cat si prin timpul si modul la care sunt puse. Astfel, trecuta iubire este sugerata de o metafora, in care verbul este la perfect compus, "a venit toamna", care semnifica un suflet "desfrunzit". Starea prezenta a indragostitului este de disperare si poetul implora sa-i fie protejat sufletul printr-un verb la imperativ - "acopera-mi inima cu ceva". Viitorul este sumbru, poetul presupune mai multe ipostaze, posibilitati pe care le comunica imaginar iubitei, prin verbe la viitorul popular, pentru a da impresia de oralitate. Astfel el presupune ca va fi cuprins de teama - "n-am sa te mai vad" - ori de speranta impacarii - "or sa-mi creasca aripi" sau, si mai rau, ca iubita ii va parea o straina, nu va mai avea pentru ea nici un sentiment - "ai sa te-ascunzi intr-un ochi strain" si acest fapt ii va provoca o profunda amaraciune "o sa se-nchida cu-o frunza de pelin".
in strofa a doua poetul transfera sentimentul de iubire, care pana atunci se rasfransese asupra femeii iubite, in alt plan de manifestare, sugerat de elemente ale planului terestru imbinate cu cele ale planului cosmic, idee specifica lui Nichita Stanescu. Taria sentimentului de dragoste este exprimata prin metafora pietrelor, iar tacerea ilustreaza imposibilitatea comunicarii acestui sentiment unei fiinte apropiate: "Si-atunci ma apropii de pietre si tac". Sufletul sau, golit de iubirea stinsa, se umple de incantarea naturii fascinante. De aceea, indragostitul se refugiaza in sine, iar marea ii primeste cuvintele tandre, inecandu-le, pentru ca nu mai are o iubita careia sa i le spuna: "iau cuvintele si le-nec in mare". Universul sau interior este simbolizat de imbinarea armonioasa a planului teluric - "de pietre", "in mare" -, cu cel cosmic - "luna" - revigorandu-se spiritual. Forta iubirii se manifesta acum asupra astrului ceresc - "luna" - a carui stralucire tainica a luminat dintotdeauna pe indragostiti. Puterea dragostei a ramas in sufletul poetului la fel de mare, incat el poate sa faca luna sa rasara, pentru a-i impartasi taina iubirii - "Suier luna si o rasar si o prefac / intr-o dragoste mare" -, deoarece inima lui tanjeste necontenit dupa acest sentiment. in poezia erotica a lui Nichita Stanescu, natura nu compune un "decor" exterior, ci unul interior, ca stare sufleteasca ce poate cuprinde intreg universul. Arzatoarea dorinta de "a iubi" ii da eului liric o forta interioara nebanuita, o disponibilitate de a simti, in permanenta, sentimentul de dragoste. Puternica traire a eului liric este exprimata prin verbe la prezent, al caror sens potenteaza sentimentul de dragoste interiorizat: "ma apropii de pietre si tac", "iau cuvintele si le-nec in mare", "suier luna si o rasar si o prefac".
Prozodia. Masura este foarte variata, versurile avand intre 7 si 15 silabe, iar rima se diferentiaza in cele doua secvente lirice. Prima strofa, care contine sase versuri, are rima imperecheata, iar in ultima strofa, care este un catren, rima este incrucisata.
