Fulguratia clipei de incantare erotica si a ideii de trecere se contopesc in sintagma refren - vag desuet sentimentala - pasul tau de domnisoara. Evanescenta insasi e conotata in acest pas, eterna fuga a prezentei. Universul reflecta insa prezenta dorita, in cele mai prozaice (bolovaN) ori suave elemente.
Evocarea concretului - pasul tau - cunoaste o progresiva sublimare, daca urmarim directia ascendenta a naturii-ecou: bolovan, frunza, inserare, pasare. Atmosfera de blanda melancolie a unui univers delicat crepuscular, subtiat de retragerea imperceptibila a luminii: dintr-o inserare-n seara.
Universul terestru si celest e intregit de acvatic, mediul reflectarii prin excelenta si al iluziei, in raport cu care pasul", miscarea gratioasa, primeste o concretete vaporoasa a suavitatii vetuste - el purta roscata funda. Inima incet mi-afunda - e o metafora prin care un plan de referinta difuz - unda - se suprapune pe expresia complexa a starii sufletesti - melancolia. Observam atractia poetului pentru incorporarea" starilor interioare. Primul vers, prin repetitie (o secunda) si prin conotatiile undei (miscare neintrerupta, scufundare, stergere a urmelor, trecere, imponderabil, iluzoriu, disolutie, taina, oglinda, vibratiE) putand sa se refere in general la materia vibratila si fluida, creeaza impresia de avida percepere a clipei in vesnica trecere a timpului. in acelasi sens poate fi interpretata si dorinta exprimata in strofa urmatoare: mai ramai cu mersul tau Imaginile vizuale anterioare, pe care le-am putea numi ale tacerii" - bolovan, frunza, inserare, pasare amara - se strang in sugestia unei obsesii sonore: parca pe timpanul meu. Termenii, aici antinomici, blestemat si semizeu realizeaza o autodefinire a fiintei, ca senzorialitate divina, dar si damnata, ca suferinta a omului fragil, dotat cu o zeiasca putere de a simti. Caci imi este foarte rau" - versul urmator, accentueaza printr-o naivitate rafinata poza autoironica a durerii indragostitului. in ultima strofa pozitia contemplarii e derriitizata: se substituie presupusa ei solemnitate cu atitudinea de banala degajare, printr-o trimitere la colocvialitatea prozaic umoristica - stau intins cat sunt de lung." S-ar parea ca intreaga narcoza romantica, provocata de trecerea femeii si de trecerea insasi, s-a prefacut, prin distantare, intr-o miniatura duios ironica a derizoriului seducator; universul contaminat de trecerea tulburatoare devine o copilaroasa pata de culoare incandescenta, o mica scena luminoasa aproape pustie.
Pitic, aurit, mozaic, original triplu ephet, actualizeaza prospetimea infantila in fata gamei infinite a culorilor si transfera obsesia din marele univers, ametitor de pur, intr-unui de candori minore, controlabile. Pretinsa bagatelizare e subtil contrazisa de gravitatea exprimata colocvial, deci ambiguu, a versului final - ca o concluzie: Pasul trece, eu raman. intregul poem e dedicat clipei de proiectare in universal a senzatiei si sentimentului de catre zeul muritor care este omul, invins de vesnica trecere, invingator prin constientizarea acestui blestem.
Titlul poeziei nu se refera insa nici la timp nici la iubire, ci la stil, la cuvantul poetic. De aceea domnisoara ar putea fi muza inspiratoare a poetului Important este sa remarcam ca principal sens al poemului dialogul subinteles dintre artistul modern si poetii vechi, astazi clasici, convorbirea lui cu alte stiluri. Sentimentul, cel erotic, de pilda, evoca tipare lirice, obsedant vibrand in timpane, ca de altfel si tipare ale limbajului colocvial. Poetul modern e constient de aceasta intertextualitate (interferenta expresiei sale cu alte stiluri, pe care insa o moduleaza constienT).
Putem urmari patru componente ale relevantei limbajului: naivitatea mimata cu care sunt parafrazati primii nostri poeti munteni (El avea roscata funda. / Inima incet mi-afunda"; caci imi este foarte rau") parafraza colocvialitatii cotidiene (Stau intins si lung si zic", Pasul trece eu raman"), un romantism minor (pasul tau de domnisoara", dintr-o frunza verde, pala", Mai ramai cu mersul tau") si constructii stanesciene prin asociere socanta de termeni (Dintr-un bolovan coboara ", Dintr-o inserare-n seara", O secunda, o secunda / Eu l-am fost zarit in unda" - ultimul vers folosind mai mult ca perfectul analitic, structura invechita - o foloseste si Eminescu - pe sub soarele pitic / aurit si mozaic"; mozaic" fiind un adjectiv creat de poet din substantivul omoniM). Ceea ce sudeaza aceste constructii de esenta lingvistica diferita intr-un discurs fluent foarte personal este ironizarea tandra a unei adanci melancolii. Vetustul pas de domnisoara" cu roscata funda" impinge intr-o voita gama minora, de romanta, un sentiment ravasitor, iubirea ca imagine" a trecerii. Ultimul vers, detasat de corpul strofic al poemului, conclusiv ca versul final al unui sonet, imbinand parafraza culta, cu colocvialitatea si spiritul ludic stanescian e atat de simplu, incat avem senzatia lapida-ritatii aforistice; un aforism solemn, ironic si autoironie in acelasi timp, al unei drame sau posibile drame, devenita numai cunoastere, al unei suferinte devenita melancolie, al unui joc de-a cuvintele in siguratatea, dar si in calmitatea contemplarii.
