Idila
In dulcele stil clasic este construita pe motivul panta rhei exprimat prin versul: Pasul tau de domnisoara" reluat de patru ori ca un laitmotiv sugerand masura, timpul, curgerea, ritmul vietii, universul realitatii senzoriale printr-un transfer metonimic de valori. De aceea, printr-o inversare a efectului, nu pasul domnisoarei trece peste un bolovan ci coboara dintr-un bolovan: Dintr-un bolovan coboara/ pasul tau de domnisoara" sugerand lipsa sensibilitatii, impietrirea inimii poetului, care contempla dar nu poate participa la idila. Pasul substituie prin metonimie persoana, fiinta, iubita, iubirea posibila, care iese din universul, eul, impietrit ca un bolovan, al poetului.
Motivul panta rhei aluneca spre motivul fortuna labilis sugerat prin simbolul* frunza": Dintr-o frunza verde, pala / pasul tau de domnisoara". Se sugereaza viata si moartea, pe care le poate aduce iubita in destinul poetului.
Idila poate fi declansata de sentimentul de melancolie, de transfigurarea, pe care o aduce afectul: Dintr-o inserare-n seara/ pasul tau de domnisoara", de capacitatea lui de a reactiona la trecerea fetei.
Ea, pasarea maiastra a sufletului, poate deveni un univers, in care sa treaca fiinta iubitei daca va deveni iubirea: Dintr-o pasare amara/ pasul tau de domnisoara". Ideea poetica sugerata este ca asa cum Eva a fost creata din coasta lui Adam tot astfel ea, iubita, poate sa fie generata din dimensiunea eului poetic.
Rezonanta eului poetic se realizeaza prin repetabilitate, prezenta fetei devine o unda, o senzatie, o imagine: O secunda, o secunda / eu l-am fost zarit in unda", deci o imagine a pasului care penetreaza in constiinta poetului: Fii avea roscata funda. / Inima incet mi-afunda". Cuvintele lui Faust: Clipa, stai, esti atat de frumoasa" ,prin care el adera la conceptul demonic carpe diem, devin la Nichita Stanescu: Mai ramai cu mersul tau / parca pe timpanul meu / blestemat si semizeu". Este evidenta influenta Upanisadelor, unde auzul, pipaitul, vazul, mirosul, gustul sunt comparate cu niste zei. Starea de inhibitie, contemplatie nu este suficienta daca nu devine act: Stau intins si lung si zic / Domnisoara, mai nimic". Aceasta stare nu poate duce la o continuare a idilei ci ii determina sfarsitul, ca o parafraza a proverbului: apa trece pietrele raman", care devine versul: Pasul trece eu raman". Eul poetic revine deci la impietrirea launtrica, efect.al dramei interioare exprimata in poezia Leoaica tanara iubirea.