(Expresivitatea limbajului si evolutia lirismuluI)
Descendenta spirituala a lui Nichita Stanescu vine, fara indoiala, din lirismul lui Mihai Eminescu, caruia ii si dedica poezia sa de debut, "O calarire in zori", din poetica filozofica a lui Lucian Blaga, din ermetismul lui
Ion Barbu, fiind, asemenea lui Arghezi, un inovator al Cuvantului. Eugen Simion defineste opera lui Nichita Stanescu ca fiind "Poezia poeziei. Criza de identitate. Un poet al transcendentei", conceptie sugerata inca din titlul studiului, care face parte din lucrarea "Scriitori romani de azi", in care criticul sesizeaza originalitatea artistica a poetului.
Privitor la conceptia sa, literara Nichita afirma intr-un eseu de tinerete: "clasicul vede idei, romanticul sentimente, modernul vede deodata ideile si sentimentele, dar le vede cu cuvintele". Pentru Nichita, Cuvantul are materialitate, fiind "preumblare prin sinele lucrurilor", iar Poezia e definita ca "aventura cuvantului", asadar Poezia este comunicarea Sinelui cu Sine, prin cuvant. Lumea, ca atare, nu exista in afara cuvantului, ci se naste o data cu revelarea eului, a cunoasterii de sine. in "Cartea de recitire", Nichita Stanescu identifica vorbirea, cuvantul cu obiectele, altfel spus, cuvintele au materialitate: "intre actul vorbirii si cel al apucarii unui obiect cu mana nu era nici o diferenta (). intre mana copilului si limba lui nu e nici o diferenta. Limba lui are cinci degete, ca si mana lui, si apuca la intamplare cu ea orice obiect abstract, cu aceeasi dibacie cu care apuci un fruct sau o surcea".
Arta este, in conceptia lui Nichita Stanescu, o modalitate de cunoastere, iar artistul este Demiurgul, poetul identificandu-se cu poezia intr-un tot primordial, cuvintele sunt ipostaze ale existentei poetului: "Eu sunt cel care pazeste poarta/ Ca nu cumva eu insumi sa fug". Poezii care ilustreaza profesiunea de credinta a poetului sunt sugestive inca din titlu: "Ars poetica", "Arta poeziei", "Arta scrisului", "Poezia", "Autoportret".
"Poezia este ochiul care plange ea este umarul care plange ochiul umarului care plange ea este mana care plange ochiul mainii care plange ea este talpa care plange o, voi, prieteni, poezia nu este lacrima ea este insusi plansul plansul unui ochi neinventat lacrima ochiului celui care trebuie sa fie frumos, lacrima celui care trebuie sa fie fericit."
("Poezia")
Idei poetice:
» Cuvantul-prim - are greutate si valoare, poate fi gustat, mirosit, pipait, vazut: "Acel cuvant il visez/ care a fost la inceputul/ lumilor lumii,/ plutind prin intuneric si despartind/ apele de lumina" ("Necuvintele").
» Cuvantul-imagine numeste imaginea materiala a lumii: "Nu pot sa cred ca frunza e verde si-atat/ pentru ca in cealalta lume/ lumea simultana ea e ahov/ si in cealalta lume simultana este sirip .
» Cuvantul poetic esential este acela care vizualizeaza sentimente si stari de spirit, ca in poeziile "Leoaica tanara, iubirea" sau "Frunza verde de albastru": "Si-am zis frunza de albastru/ Ma doare un cal maiastru/ Si-am zis para de un mar/ minciuna de adevar/ si-am zis pasare de peste/ desclestarea de ce creste/ si secund-am zis de ora,/ curcubeu de aurora,/ am zis os de un schelet,/ am zis hot de om intreg,/ si privire-am zis de ochi,/ si ca-i boala de deochi// Si-am zis verde de albastru,/ ma doare un cal maiastru,/ pe care ma tin calare/ cu capul Ia cingatoare,/ cu calcaiul la spinare/ si cu ochiul la potcoave,/ si cu inima-n silabe,/ de ma duc mari, ma duc/ ca toamna frunza de nuc,/ ori ca iarna frunza alba/ de la floarea de zapada".
» Cuvantul-matrice face posibila lumea, acesta fiind fundamentul care se situeaza la baza existentei sale: "O, tu, cuvantule,/ sex si matrice/ din care se naste/ intreg viitorul".
» Necuvintele sunt acele cuvinte care raman doar sugestie:
"Totul se schimba in mine/ acum, cand alerg pe varfurile de munte/ ale cuvintelor" ("Cantec de om").
"Poezia lui Nichita Stanescu e un imn involuntar, dedicat Maiestatii Sale Cuvantul si antinomiilor lui Necuvantul" (Constantin
CrisaN).
Particularitatile volumelor de poezii ale lui Nichita Stanescu sunt ilustrate de evolutia liricii sale, ca si in cazul poeziei lui Lucian Blaga, relevand un univers complex din care nu lipsesc dragostea, puritatea si ostentatia adolescentei, viata, moartea, timpul, precum si simbolurile perfectiunii: sfera, punctul, patratul, cercul. Referindu-se la specificul liric stanescian, Eugen Simion afirma ca poetul "se face ca se joaca cu niste jucarii ce se cheama univers, destin, existenta, iubire, moarte, singuratate".
Evolutia volumelor de poezii:
» Volumul "Sensul iubirii" (1960) cuprinde poezii adolescentine, varsta pe care Nichita Stanescu o numeste "cantecul meu de izbanda": "O calarite in zori", "Mister de baieti", "Campie primavara".
- poetica este una a visarii, a transparentei;
- elemente simbolice pentru adolescenta: rasaritul, luna, lumina;
» Volumul "O viziune a sentimentelor" (1964):
- o imagine inedita a iubirii, privita ca stare de boala a trupului: "Leoaica tanara, iubirea", "Varsta de aur a dragostei"(uE un dans, iubito, al sentimentelor,//Si eu, cu panzele sufletului/ umflate de dor,/ te caut pretutindeni, si lucrurile vin/ tot mai aproape,/ si pieptul mi-1 strang si ma dor";
- eul poetic este cel care imprumuta existenta vie universului, el este cel care o daruieste cu sentimente, cu emotii: "Lauda omului" ("Din punctul de vedere al copacilor,/ soarele-i o dunga de caldura,/ oamenii - o emotie coplesitoare // Din punctul de vedere-al pietrelor,/ soarele-i o piatra cazatoare,/ oamenii-s o lina apasare// Din punctul de vedere-al aerului,/ soarele-i un aer plin de pasari,//Oamenii sunt pasari nemaiintalnite,/ cu aripile crescute inauntru");
- viziunea poetului privind stingerea Cosmosului este asemanatoare cu viziunea eminesciana din "Scrisoarea 1", in poezia "Nu va jucati cu pacea" ("Soarele s-a infundat in cer, si-a ramas deodata/ lumina fara soare, destramata,/ ca niste vergele de sticla izbindu-se strident");
- lirismul stanescian sintetizeaza sugestiv iubirea prin "elogiul starii de a fi" in poezia "Cantec" ("E o intamplare a fiintei mele:/ si-atunci, fericirea dinlauntrul meu/ e mai puternica decat mine, decat oasele mele,/ pe care mi le scrasnesti intr-o imbratisare/ mereu dureroasa, minunata mereu").
» Volumul "Dreptul la timp" (1965) produce o schimbare de accent in poezia lui Nichita Stanescu, care echivaleaza cu ruptura petrecuta la Blaga odata cu volumul "in marea trecere":
- ideea mortii este exprimata prin conceptia ca fiinta e unica, nefiinta e vesnica, totul raportandu-se la timp: "Ceea ce nu e fara margini este,/ pretutindenea calatoreste, pete mari intalnind/ carora Timp le spun,/ Ceea ce nu e pretutindenea este,()/ Cel ce nu e fara Timp este, ca amintirea./ E asemenea vazului mainilor, asemenea/ auzului ochilor" ("Enghidu");
- moartea este privita ca "mit orfic al cantecului" in poezia "Savonarola";
- tema creatiei si tema dragostei imbinate intr-un tot mitic indestructibil, in care poetul omniscient este creator demiurg: "Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine, / bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi, / sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui" ("Catre Galateea").
» "11 elegii" (1966) este socotit cel mai important volum de poezii, alcatuite unitar in sens filozofic. Nichita Stanescu insusi descifreaza "pricinile indepartate si de fond" ale cartii numite "11 elegii", care sunt, de fapt, douasprezece, deoarece "Elegia oului, a noua" nu este numarata in titlu. Initial, volumul purta titlul "Cina cea de taina", intrucat fiecare elegie cuprindea un apostol si antielegia juca rolul lui Iuda:
- "Elegia intai" este dedicat lui "Dedal, intemeietorul vestitului neam de artisti, al dedalizilor" si ilustreaza conditia artistului, sortit sa se inchida in sine, extinsa la om in general, ca rostitor al cuvantului: "Aici dorm eu, inconjurat de el,/ Totul este inversul totului./../ Spune Nu doar acela/ care-1 stie pe Da./ insa el, care stie totul,/ la Nu si la Da are foile rupte.";
- "Elegia a doua, Getica", dedicata "lui Vasile Parvan", ilustreaza ideea popularii Universului cu zei: "in fiecare scorbura era asezat un zeu./ Daca se crapa o piatra, repede era adus/ si pus acolo un zeu.";
- "Elegia oului, a noua" exprima drama cunoasterii, "lupta sinelui cu sine: " AŤSineleAť incearca din AŤsineAť sa iasa,/ ochiul din ochi, si mereu/ insusi pe insusi se lasa/ ca o neagra ninsoare, de greu";
- "Elegia a zecea", subintitulata "Sunt", exprima drama eului liric provocata de neputinta cunoasterii absolute, tragedia limitarii capacitatii omului de a sti si de a cuprinde totul, de aceea poetul sufera de o dureroasa bdala a spiritului: "Sunt bolnav. Ma doare o rana / calcata-n copite de cai fugind. / Invizibilul organ, / cel fara nume fiind / neauzul, nevazul / nemirosul, negustul, nepipaitul".
- "Omul-fanta" este o elegie care "se inchina" lui Hegel si pe care Eugen Simion o defineste ca pe un "divertisment comic intr-o opera serioasa": "Pamantul lui AŤa^fiAť/ isi trage aerul din pamantul/ lui AŤa nu fiAť./ Nu se stie cine il respira pe cine".
» Volumul "Rosu vertical" (1967) cuprinde poezii de contemplare meditativa asupra existentei omului vazut ca simplu "soldat" solidarizat cu toate exemplarele umane ce se succed in sir neintrerupt, ca intr-un fel de coloana a infinitului: "Un soldat tinandu-se cu mainile/ de marginea unui nor/ De bocancii lui cu mainile inclestate/ se tine alt soldat. De bocancii lui/ altul, apoi altul, apoi altul si altul,/ si asa pana in miezul pamantului".
» Volumul "Oul si sfera" (1967) ilustreaza conditia elegiaca a omului in cickil initial "Andru plangand", Andru fiind denumirea generica data Omului (in lb.gr. andros = barbaT), iar cantecul de iubire devine aici plans existential.
» "Necuvintele" (1969) este" volumul emblematic pentru "criza de identitate" ca o criza de cunoastere a raportului dintre "universul pe care il purtam si universul ce ne poarta":
- poetul vede cuvintele asa cum altii vad idei, ilustrativa fiind "Poezia": "Poezia e ochiul care plange/ ea este umarul care plange/ ochiul umarului care plange".
» "Laus Ptolemaei" (1968) este volumul in care geneza Universului nu este apa, el considerand ca pamantul se afla in centrul Universului, iar Ptolemeu e "invatatul dintre invatati cel mai mare", reprezentand simbolul Creatiei.
» "in dulcele stil clasic" (1970) exprima un sentimentalism romantic, poeziile sunt incarcate de tandrete, candoare si ingenuitate. Poezii: "in dulcele stil clasic", "Scurta balada", "Miezul noptii".
» Volumul "Maretia frigului" (1972) ilustreaza motivul timpului, devenit laitmotiv, ca si la Eminescu. Poetul mediteaza asupra conceptului de timp, pornind de la intrebari filozofice: "Traim un prezent pur?/ A trai inseamna timp?/ Timpul e tot ceea ce nu intelegem?/ Timpul e tot ceea ce nu suntem noi?/ Exista timp acolo unde nu exista nimic altceva?/ Timpul e fara sa fie?/ Timpul e insusi Dumnezeu?" {"intrebari"). Alte poezii: "Schimbarea la fata", "Rugaciunea", "Plus unu mai putin" ("Spune-mi poate ca tu, secunda,/ tu,/ poate ca tu esti Dumnezeu/ si nu vrei sa spui ca tu esti/ din dispret pentru mine ca nu stiu/ nu stiu cand ai trecut// Spune-mi poate ca tu, cuvantule,/ tu,/ poate ca tu esti Dumnezeu/ si nu vrei sa-mi spui ca tu esti,/ si ma dispretuiesti pentru ca am limba smulsa".
» "Epica Magna" (1978) aduce prin poeziile ce compun acest volum o diversitate de teme si motive, de la descrierea lui A la Clipa cea repede, exprimand valori gnomice, principii de viata: "Colinda colindelor", "Defaimarea raului", "invataturile cuiva catre fiul sau".
» Volumul "Opere imperfecte" (1974):
- se deschide cu celebra poezie "Lectia despre cerc", unde cercul este simbolul perfectiunii in univers: "Se deseneaza pe nisip un cerc/ dupa care se taie in doua,/ cu acelasi bat de alun se taie in doua./ Dupa aceea se cade in genunchi,/ dupa aceea se cade in branci./ Dupa aceea se izbeste cu fruntea nisipul/ si i se cere iertare cercului./ Atat!
";
- o alta forma geometrica, numita cub, ar fi simbol al perfectiunii, daca aceasta ar exista: "Se ia o bucata de piatra,/ se ciupeste cu o dalta de sange,/ se lustruieste cu ochiul lui Homer, se razuieste cu raze,/ pana cubul iese perfect ()// Dupa aceea se ia un ciocan/ si brusc se sfarama un colt de-al cubului./ Toti, dar absolut toti, zice-vor:/ -Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colt sfaramat!
" ("Lectia despre cub");
Alte poezii ale volumului: "Somnul", "Descantec", "Basm", "Starea confesiunii".
» Volumul "Noduri si semne" (1982):
- incepe sugestiv cu poezia "Cautarea tonului", in care poetul se confeseaza in cautarile sale spre absolut, orientandu-se catre valori literare supreme: "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata./ Nu, nu, nu e bine!
/ E exclamarea lui Mihai Eminescu./Nu, nu,/ A fi sau a nu fi/ aceasta-i intrebarea./ Bineinteles ca aceasta-i intrebarea!
/ Absolut bineinteles ca aceasta-i intrebarea./ Ma si mir ca a mai fost pusa./ Cred ca am gasit ceva, insa:/ Tristetea mea aude nenascutii caini/ pe nenascutii oameni cum ii latra";
- poeziile acestui volum sunt, in general "Semne" si "Noduri" numerotate de poet, "Semn 14", "Semn 23", "Nod 11", "Nod 15" etc, in care exprima ideea comunicarii prin muzica: "Am gandit un mod atat de dulce de a se izbi doua cuvinte/ de parca iarba verde ar inflori/ iar florile s-ar ierbi" ("Nod 33").
