Nichita Stanescu este un cantaret al iubirii, al varstei de aur a dragostei", dar si al timpului si al mortii. Pentru el, lumea este doar o prelungire a sentimentului si a gandului, iar cuvantul se naste miraculos sau dramatic alaturi de lucruri. De o neobisnuita fervoare a imaginatiei, este unul dintre poetii romani cu o aura de mister, geniu si boema, asa cum numai Mihai Eminescu a mai cunoscut. Adulat de unii, contestat de altii, considerat unul dintre cei mai mari poeti ai nostri sau, din contra, un poet de valoare medie, Nichita Stanescu a marcat, atat prin valoarea poeziei sale, cat si prin charisma, personalitate si felul sau de a fi (incercand sa-si aseze propria viata sub semnul poezieI), literatura romana din ultimele decenii ale secolului XX.
Opera si contextul cultural
Asa cum observa unul dintre criticii literari contemporani cei mai intransigenti (Gheorghe
GrigurcU), istoria poeziei romanesti din timpul comunismului este dublata de istoria aservirii ei de catre oficialitati. De aceea, anii 50 au cunoscut versificatori de cele mai multe ori fara talent, punandu-se insa in slujba comanditarilor politici. Anii 60 au insemnat o incercare de reluare a traditiei literare interbelice, fiind anii de debut al unei noi generatii de autori, numita generatia 60 sau neomodernista.
Printre poetii acestei noi promotii literare se afla Marin Sorescu, Nichita Stanescu, Ana Blandiana, Constanta Buzea, Ileana Malancioiu, loan Alexandru s.a. Nichita Stanescu (1933-1983) este considerat varful de lance" al generatiei, poetul prin excelenta. -
A debutat in volum cu Sensul iubirii, in 1960. Au urmat alte volume de poezii, care l-au impus definitiv in viata literara romaneasca: O viziune a sentimentelor (1964), Dreptul la timp (1965), II elegii (1966), Obiecte cosmice (AlfA), Rosu vertical, Oul si sfera (1967), Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele, Un pamant numit Romania (1969),
In dulcele stil clasic (1970), Maretia frigului (1972), Epica Magna (1978), Operele imperfecte (1979), Noduri si semne (1982).
Poezia lui Nichita Stanescu a insemnat o reintoarcere la lirism, simultana cu o revolutionare a posibilitatilor de expresie ale limbajului, cu o redefinire a poeziei si o cautare a altei zone poetice. Din lirica modernista interbelica se regasesc, in neomo-dernismul stanescian, redimensionate, transfigurarea realului in cuvinte, magia lexicala specifica lui Arghezi, ermetismul barbian, vocatia vizionara" a lui Lucian Blaga. Toate, insa, pe un alt teritoriu liric, implantate pe o noua sensibilitate poetica.
Abordarea operei literare Tematica poeziei
Primele doua volume - Sensul iubirii si O viziune a sentimentelor - au ca tema dominanta iubirea. Iubirea si conceptia asupra poeziei, mai binezis asupra limbajului, sunt doua suprateme ale poeziei stanesciene. De multe coexista in acelasi text, se confunda la o prima lectura, iubita si poezia devin obiectul unic al adoratiei si expresia momentului privilegiat.
Iubirea este, in aceste po#me, un sentiment originar, al nasterii cuvantului. Momentul iubirii - si al poeziei - este un moment initial, o clipa a inceputului, de manifestare a starii jubilatorii.
Surprinde, inca de la primele volume, reintoarcerea la lirism a poeziei si o anume materialitate si corporalitate a perceptiei". Spatiul poetic este conceput ca o lume a obiectelor si fiintelor intrate in rezonanta sub impulsul energiilor afective", lumea intreaga se transforma in spatiu de joc, iar gesticulatia erotica se mentine intre ritual si joc. (
Ion Pop, in Jocul poeziei, Editura Cartea Romaneasca, 1985). Sentimentul este generator de sens, am putea spune ca fine lumea in fiinta, schimbandu-i permanent contururile: Mainile mele sunt indragostite, / vai, gura mea iubeste, / si, iata, m-am trezit / ca lucrurile sunt atat de aproape de mine, / incat abia pot merge printre ele / fara sa ma ranesc." {Varsta de aur a dragostei}.
Stefania Mincu observa ca titlurile primelor volume sugereaza aspiratia poemelor de a accede la A«sensA» si A«viziuneA», de a reintemeia o lirica de cunoastere. Modul sau de a cunoaste este insa total nou pentru cititorul familiarizat pana acum cu sisteme poetice de prestigiu, cum sunt cele ale lui Blaga, Arghezi, Barbu. Se renunta la notiunile date de-a gata, la mituri, la simboluri si se face apel la o cunoastere directa, senzoriala, in care facultatile trupesti ale omului au rol primordial." (Introducere" la Nichita Stanescu, Poezii, Editura Pontica, 1997)
Odata cu Dreptul la timp, 11 elegii, in dulcele stil clasic, tematica dominanta se schimba. Locul timpului auroral al iubirii, descoperirii miraculoase a senzorialitafii si a sentimentului este luat de constiinta timpului si a efectului dramatic al acestuia asupra cuvantului, de aventura constiintei de sine in cunoastere", de pierderea unitatii sentiment-sen-zatie-gand-cuvant.
Apogeul poeziei de cunoastere se gaseste in elegii, care combina simboluri stravechi ale culturii (oul, sferA) cu mituri autohtone sau universale [Elegia intai, dedicata mitului lui Dedal, Elegia a doua, geticA) si impun o alta perspectiva asupra relatiei dintre om si lucruri, marcata de imposibilitatea plierii la real [Elegia a cincea. Tentatia realuluI). in ultimele volume [Epica Magna, Operele imperfecte, Noduri si semnE), devine evidenta preferinta pentru tema timpului si a mortii.
Continua, ca in intreaga opera, obsesia pentru explorarea capacitatilor de expresie ale limbajului, transgresarea limitelor cuvantului pana la aparenta autonegare, pana la necuvinte".
Poezia lui Nichita Stanescu se afla la limita superioara a modernismului. Ea devine joc, si anume joc al limbajului, dar si integrare dureroasa a eului liric, joc cu sine insusi in incercarea de a intelege lumea.