n. 7 nov. 1923, com. Tandarei, jud. Ialomita- m. 15 oct. 1989, Bucuresti.
Critic literar si prozator
Fiul medicului Dumitru Georgescu si al Mariei (n. Stefanovici).
Liceul "Matei Basarab" din Bucuresti, apoi Facultatea de Litere si Filosofie (absolvitain 1945). A participat la activitatea comunista ilegala, fiind, se pare, chiar condamnat la moarte in timpul regimului antonescian. Redactor la Romania libera (1944), la Revista literara (condusa de M. R. Paraschivescu), la Radiodifuziune (1945-1947), la Viata Romaneasca (1948-1952; redactor-sef, 1958-1961; redactor-sef adjunct, 1961-1972), la Gazeta literara (redactor-sef, 1956-1958). In paralel, activitate didactica la Catedra de literatura romana a Univ. din Bucuresti (conf. univ. 1948-1956). Debut publicistic in Romania libera (1944). Cronicar literar la Radio (saptamanal) intre 1945 si 1948. Colab. la Gazeta literara. Viata Romaneasca, Contemporanul, Romania literara,
Luceafarul s. a. Debut editorial in 1957 cu incercari critice, urmat de Pareri literare (1964), Polivalenta necesara (1967),
Titu Maiorescu, critic literar (1968), Printre carti (1973), Volume (1978). A prefatat voi. din opera lui Arghezi, GEORGESCU Calinescu,
Camil Petrescu,
M. Sadoveanu,
A. Holban,
Geo Bogza,
Maria Banus,
T. Popovici, Veronica Porumbacu s.a. si a publicat un studiu introductiv la prima ed. importanta de dupa 1944 a scrierilor lui
T. Maiorescu {Critice, 1966). Debuteaza in proza cu voi. Varstele tineretii (1967), caruia i se adauga Coborand (1968), 3 nuvele (1973), inainte de tacere (1975), Doctorul Poenaru (1977 - un roman ecranizat ulterior), Vara baroc (1980), Solstitiu tulburat (1982), Siesta (1983), Mai mult ca perfectul (1984), Natura lucrurilor (1986), Pontice (1987), Geamlac (1988). Membru al Acad. de Stiinte Sociale si Politice.
Pentru cunoasterea autorului este indispensabila lectura voi. de convorbiri publicat in 1982 de Florin Mugur (Varstele ratiunii. Convorbiri cu
Paul Georgescu). in ultimii ani ai vietii suferinta il impiedica sa se deplaseze si il constrange sa ramana inchis in casa: telefonul lui G., la care face lungi "suete", a intrat in mitologia lumii literare; din aceeasi perioada dateaza o intensa activitate epistolara, ale carei dimensiuni se pot de-abia intrezari. Premiile Uniunii Scriitorilor pe 1964, 1967, 1976 si ale Asoc. Scriitorilor din Bucuresti pe 1973 si 1980; Premiul "
Ion Creanga" al Acad. pe 1967. Daca prin textele critice ale lui GEORGESCU se poate urmari mai ales desprinderea comentariului literar de cliseele proletcultismului, criticul pierzand in anii 70 si 80 din importanta, proza sa este o contributie semnificativa la filonul livresc si ironic al literaturii romane contemporane.
Debutand in proza la 44 de ani, GEORGESCU poate sa lase impresia ca activitatea sa critica nu a fost decat o pregatire pentru o spectaculoasa cariera de prozator. Lucrurile nu stau intru totul asa. Criticul a practicat foiletonistica, vadind inteligenta disociativa. Epoca si-a lasat insa toate amprentele specifice in textele pe care GEORGESCU le insumeaza in cele doua volume de incercari critice (1957-1958) si in Pareri literare (1964). Polivalenta necesara (1967) reprezinta o modificare esentiala de perspective, GEORGESCU trecand impreuna cu epoca printr-un proces de radicala reciclare a spiritului critic, pentru recuperarea autenticelor sale traditii. Dincolo de avatarurile criticului, un lucru ii uneste insa ipostazele: critica sa este de la inceput temperamentala, pasionata. Prozatorul de mai tarziu actioneaza conspirativ in textele cronicarului literar. Aceste articole de comentariu literar pot fi citite azi sau pentru a reface un tablou de epoca, sau pentru a gasi in ele portretul scriitorului de mai apoi. Pentru un cititor neobsedat de acea epoca este preferabila a doua atitudine, mai ales ca romanele si nuvelele lui GEORGESCU nu sunt numai o revansa beletristica a autorului; ele sunt, in stratul cel mai profund al poeticii lor, adevarata opera a criticului: romane livresti, veritabila comedie a literaturii, scrisa si jucata de unul din spiritele ironice cele mai complexe ale timpului. Ironia sarcastica, acut intelectuala si livresca a prozatorului este de negasit in incercari critice. Gasim, in schimb, ardenta atitudinii naive, grefata pe ideea "luptei de clasa": "Si in necontenitul dialog dintre scriitor si cititori peste veacuri va rasuna intrebarea cititorilor catre scriitorii vremii noastre: pe cine ai iubit? pe cine ai urat?" Dar alegerea subiectelor comentariilor (Sadoveanu, Arghezi, GEORGESCU Calinescu, Camil Petrescu) si absenta consideratiilor despre falsele glorii ale momentului dovedesc o ironie refulata.
Pareri literare (1964) tradeaza aceeasi orientare implicit polemica spre valori sigure:
Mihail Sadoveanu,
Liviu Rebreanu, GEORGESCU Calinescu,
Mihail Sebastian sunt comentati in cifrul criticii sociologizante, intarsiindu-seinsa intuitii fulgurante intr-o textura ce nu le subliniaza: "Ochi de urs este o utopie in care scriitorul opune societatii bolnave exemplul pozitiv (nu asemeni lui Thomas Morus, al unei insule inexistente), ci al unui mod de viata uman superior, care e acela al poporului". Pasionalitatea juvenil-grandilocventa a criticului rezista eroic. Despre fabulistul Marcel Breslasu aflam: "Supunandu-se masinariei acestui orologiu care, dorind sa arate ora eternitatii, nu indica nici una, poetul a pus-o in miscare, silind-o sa indice mereu timpul exact. De la defectele general-umane pe care le critica, fabula a fost trecuta la acele tare ce trebuie sa fie izbite Aici si Acum, ruine fara glorie ale unei foste lumi, ruine deloc romantice, ce trebuie inlaturate numaidecat". Imperativul categoric al vremurilor da criticii de inceput a lui GEORGESCU un aspect gazetaresc mai degraba decat unul autentic literar. Literatura isi vadeste insa rareori dezorientarea gustului. Sunt acceptati de la debutul lor
Nichita Stanescu,
Cezar Baltag,
Constanta Buzea,
Fanus Neagu, D.
R. Popescu,
Nicolae Velea. Prozatorul de mai tarziu, proprietarul stilului inconfun-dabil de azi, nu se descoperise inca. Frazele sale par copiate dupa sintaxa terna a cuvantarilor de epoca: "Adolescentul lui Nichita Stanescu e zburatorul cu aripi la glezne, trecand prin imagini infernale si paradisiace, e zburatorul devenit constructor si construind pentru el si pentru ai sai. Este vital pentru un zburator sa nu piarda legatura cu pamantul, cu oamenii, cu ideile lor." Sa comparam aceasta fraza cu o alta, din Volume (1978), si vom avea fata in fata cele doua capete ale unei cariere de critic: "
Radu Petrescu este chemat si ales de vizibil. De vazul metamorfozat in cuvant. Fastul si sonoritatea culorii, devenirea luminii, vigoarea delicata a liniei, densitatile transparentelor, voluptatile volumelor sunt descoperite sau transfigurate de un ochi desavarsit. Autorul se refera la o «tehnica a privirii» si considera ca lumea este cuprinsa intr-o clipire. Oricum, ochiul acesta mereu activ, niciodata satul, imbatat, exact, care poate inchide tot universul intre pleoape, pare ochiul vast si unic al unui rafinat, gingas ciclop". Doua fraze, doua epoci, doua stiluri culturale. intre ele nu s-a interpus numai o schimbare de climat, radicala, ci si un eveniment de proportii al biografiei literare a lui G.: criticul si-a descoperit vocatia de prozator. Varstele tineretii (1967), Coborand (1968), 3 nuvele (1973) au un univers problematic ireductibil si un stil original in proza contemporana. Dar consolidarea spectaculoasa a originalitatii prozatorului o vor aduce romanele sale: Doctorul Poenaru (1976) si, mai ales, Revelionul (1977), Vara baroc (1980), Solstitiu tulburat (1982). Lumea acestor carti este prefigurata in cele trei nuvele din 1973: "inte-lighentia" micii burghezii provinciale dintr-o zona pe care autorul o defineste ca fiind "ialorninteana de la soare-rasare". O lume ce nu e tulburata decat de evenimentele gastronomice in aparenta ("gastro-sociale", spune GEORGESCU in stilul sau "calamburesc"). O lume a "tihnei" si a "taclalelor" nesfarsite, lipsita de intelectualitate autentica. Fara alte griji decat preocuparea de a evita grijile si de a pastra aparentele lipsei de griji. Viziunea sarcastica din 3 nuvele sau din Doctorul Poenaru se deplaseaza spre comic in Revelionul si romanele urmatoare. Un comic ce ar putea fi definit ca sarcasm simpatetic. Realitatea unor tablouri provinciale interbelice tinde sa devina doar pretext pentru masinaria de o inventivitate neobisnuita a textului romanesc. GEORGESCU isi ironizeaza personajele cu o simpatie batjocoritoare sau le elogiaza cu cea mai nonsalanta invectiva. Amestecul de tonuri si caracterul inextricabil ambiguu al atitudinii naratorului fac o buna parte din farmecul acestor proze. Inventivitatea lingvistica balcanica si ironia intelectuala de sugestie ideologica si livresca compun un plan subteran, unde se joaca o comedie a literaturii. GEORGESCU actualizeaza in discursul romanesc aluziv-livresc referinte dintre cele mai diverse, al caror rost nu este neaparat parodic, ci strict referential: limbajul naratorului se compune din straturi aluvionare ale altor limbaje, celebre, usor de identificat, tot asa cum realitatea se compune din ea insasi si din straturile de literatura pe care a inspirat-o. GEORGESCU nu scrie cu o memorie sentimentala sau strict evenimentiala, ci cu una imbogatita prin lectura si adaosuri livresti. Si nu o face pentru a submina credibilitatea naratorului, ci pentru a-i da o identitate culturala. Naratorul sau nu este un inocent grefier, ci chiar un scriitor, si inca unul care i-a citit pe ceilalti scriitori. Aceasta identitate de tip literar a celui care nareaza este o inovatie a prozelor lui GEORGESCU Procedeul este dus pana in ultimele consecinte in Solstitiu tulburat (1982), roman in care, rescriind "viata la tara", naratorul lui GEORGESCU gaseste de cuviinta sa reinvie personaje literare existente (Dinu Paturica, Tanase Scatiu, Tincuta, Pascalopol), dandu-le din nou roluri (propriile lor vieti) intr-un nou scenariu. Dialogul cu
Nicolae Filimon, Dui-liu Zamfirescu sau GEORGESCU Calinescu nu devine astfel o polemica, ci, dimpotriva, o modalitate de a-i "cita". Aceste romane au cristalizat o tehnica proprie, constand in ascunderea tehnicii. Cel mai bun regizor este acela care nu se vede in spectacol, caruia nu-i simti nici prezenta, nici absenta. Ca un cunoscator al mecanismelor literare, GEORGESCU se teme de pacatul de a le deveni prizonier.
Revelionul, Vara baroc si Solstitiu tulburat isi tradeaza autorul numai in latura ironica, nu si in cea constructiva. Cand este serios, GEORGESCU prefera sa se ascunda in spatele cortinei. Caci, in realitate, el este unul dintre autenticii mostenitori ai filonului caragialian, un romancier indraznind sa fie caragialian si original exact in locul in care ratasera epigonii. Comicul diabolic al pariului lui GEORGESCU consta in a plasa spiritul lui I. L. Caragiale intr-un alt mediu decat cel bine cunoscut al schitelor si momentelor. Nimic mai potrivit pentru acest transplant experimental decat Republica lui Platon, un spatiu anume creat pentru a verifica functionarea spiritului intre determinari utopice. Realismul caragialian va deveni de-a dreptul halucinant: cititorul va gasi explicatia atmosferei halucinante in caldura infernala (paradisiaca?) a verii continue din Platonesti (spatiul comun al romanelor Revelionul, Vara baroc si Solstitiu tulburat), o lume in care tragicul nu e posibil, in care "orice ia o turnura rizibila" (Ov. S. Crohmalniceanu), echivalent al republicii de la Ploiesti a lui Caragiale. Nu se intampla nimic special, nu se intampla nimic de fapt: Platonesti este locul unde nu s-a intamplat niciodata nimic si nici nu se va intampla vreodata, pentru ca totul s-a intamplat demult, la originea cuvantului. Mecanismul intamplarii a fost blocat si inlocuit cu utopia lui, incat este posibil ca in republica din Platonesti sa apara si o republica din Ploiesti. Satul Platonesti este un sat esential: el nu se va adauga langa Silistea-Gumesti al lui
Marin Preda, ci langa Macondo al lui Marquez. Harta lui cuprinde mai putin o realitate atestabila, cat o spiritualitate atestabila: si este vorba in toate acestea si despre spiritualitatea ironica a unui Caragiale mereu reinventabil. Dupa Siesta (1983), romanele lui GEORGESCU se lasa prinse partial in manierismul auto-pastisei.
Mediul din Siesta (1983) este acelasi targ de provincie ialomitean, pe al carui fundal este proiectat un personaj central, Andrei Creteanu, fost combatant din primul razboi mondial, un intelectual idealist, lucid si neadaptat, a carui varianta o regasim si sub alte nume (Gabriel Dimancea, Miron Perieteanu) in romanele lui GEORGESCU Daca schema romanului este rezumabila in cuvintele, memorabile, cu care a caracterizat-o
N. Manolescu ("Intelectualul camilpetrescian se intoarce - de nevoie - in targul sadovenian populat de eroi caragialieni"), ca si atmosfera lui generala (Siesta - spune acelasi critic - are intelesul de inconstienta interesata. Caracteristica esentiala a unei lumi care se duce de rapa si nu e capabila sa miste un deget ca sa se salveze"), ca de obicei, farmecul prozei acesteia este dat de invazia de ludic si grotesc, ca si de limbajul nonsalant si studiat al prozatorului. Catre anii inceputului de secol imping, dupa Siesta, si romanele ciclului lui Miron Perieteanu (Mai mult ca perfectul, 1984; Natura lucrurilor, 1986; Pontice, 1987; Geamlac, 1988). Jocul de cuvinte ("Daca-i Baal, Baal sa fie", spune diavolul Chirica Kakospiru in prima scena din Natura lucrurilor); citatul disimulat sau trimiterea aluziva si parodica la texte mai mult sau mai putin celebre (de la
Ion Luca Caragiale si Mateiu Caragiale ori maiorul
Grigore Lacusteanu la Seneca, Montaigne sau Valery Larbaud); travestiul onomastic in genul unui San Antonio de Baragan (P. P Carp devine Pe Pe Crap, Marghiloman -Narghilea Marin,
C. Stere e Nastratin Sibireac, Bogdan Pitesti e cand Bogumil Ploiesti, cand Teodor Buzau etc); imbinarea baroca de cuvinte apartinand jargonului si limbii literare; expresia argotica ("Au mai dat si interviuri la ziar in care va luau peste femur"); conceptualizarea sui generis (diavolul, evident, e plin de "dracitu-dine") - un procedeu de indepartata origine molieresca; ortografia burlesca (de n-ar fi sa amintim decat "iepica" - epica atat de des invocata); multitudinea interjectiilor inedite, a inventiilor lexicale (un personaj e "tariform", ministrul e "bazdacos") sau a distorsiunilor (nu Parlament, ci Palavrament) fac din fraza scriitorului un continuu spectacol, un joc al inteligentei, iar amestecul de registre stilistice, in care coexista cuvinte "datate" si neologisme autohtonizate da intregului o fluiditate cu totul remarcabila. E mai putin important ce se intampla in aceste romane, unde fundalul e dat de perioada precedenta sau imediat urmatoare primului razboi mondial, de comploturi si confruntari internationale pentru atragerea Romaniei in razboi, de interese de partid si de grup. Nici "epica", nici personajele (cu exceptia raisonneur-uhii, alter ego al autorului, Miron Perieteanu) nu se reliefeaza, ceea ce inseamna ca din nou limbajul capteaza intreaga atentie a cititorului si, de fapt, n-o dezamageste, in ciuda repetitivitatii, pana la sfarsit. "Maestrul" Miron Perieteanu devine un mit pentru personajele (greu indi-vidualizabile) din jurul sau, definit de insusi autorul in termeni critico-literari de aceasta data ("Miron Perieteanu facea parte din acea categorie numita «oameni de prisos», insi ce fie din delicatete etica, fie din teama, retractili din nastere si din principiu, probabil din pricinile toate, se ascund in ghioz, asemeni micilor fiinte de pe fundul oceanelor, instalandu-se in nisipul adancurilor, categorie ce avea sa fie numita, mult mai tarziu, a invinsilor apriorici"). In Pontice (1987), al treilea roman al ciclului, "maestrul" dispare, locul sau fiind luat de procurorul Ioan, unul din discipolii sai, angrenat intr-o neclara conspiratie menita sa duca la unirea Transilvaniei cu Romania, in acelasi context de evenimente dat de anii din jurul primului razboi mondial. Mai mult decat in alte romane, staticitatea prozei lui GEORGESCU si tendinta latenta spre conditia dialogica a teatrului se intrevad in aceasta carte, ca si amplele intruziuni metanarative care invadeaza pagina, in Geamlac (1988) scriitorul se chiar lamenteaza astfel, vag pirandellian, in privinta propriei sale conditii: "Bietul narator omniscient! Cunoaste niste oameni, niscai fapte, vorbe, incearca sa le lege prin ipoteze, si cand e convins ca a reusit, paf, poftim, se intampla una neintamplata, de-ti surpa toata constructia, macar o parte a ei si, vrei, nu vrei, bea, Grigore, agheasma, ia-o de la inceput! insa increderea in infailibilitatea ta s-a dus pe copca. Amusinam, prubuluim, facem legaturi ce se poate cere mai mult de la un om?". Desigur, se intampla tot felul de "neintamplate" in carte, timpul obiectiv inainteaza (suntem acum in epoca de dupa primul razboi), spectacolul starnit de ,Jiahaleritudine" si de moravurile curente starneste un limbaj degajat caricatural, de o suculenta remarcabila, dar nici un personaj memorabil nu se remarca, asa incat incheierea (fortuita) a seriei reprezentate de aceste patru carti nu prejudiciaza ansamblul. Pentru ca, intr-un fel, modalitatea prozei lui GEORGESCU isi epuizase resursele, iar prozatorul n-a mai trait ca sa incerce o noua cale pentru scrisul sau literar, de care, cu toata probabilitatea, ar fi fost in stare.
OPERA
incercari critice, I-II, Bucuresti, 1957-1958; Pareri literare, Bucuresti, 1964; Polivalenta necesara. Bucuresti, 1967; Varstele tineretii, nuvele, Bucuresti, 1967; Coborand, roman, Bucuresti, 1968; Titu Maiores-cu, critic literar, Bucuresti, 1968; 3 nuvele, Bucuresti, 1973; Printre carti, Bucuresti, 1973; inainte de tacere, Bucuresti, 1975; Doctorul Poenaru, roman, Bucuresti, 1977; Revelionul, roman, Bucuresti, 1977; Volume, Bucuresti, 1978; Vara baroc, roman, Bucuresti, 1980; Solstitiu tulburat, roman, Bucuresti, 1982; Siesta, roman, Bucuresti, 1983; Mai mult ca perfectul, roman, Bucuresti, 1984; Natura lucrurilor, roman, Bucuresti, 1986; Pontice, roman, Bucuresti, 1987; Geamlac, roman, Bucuresti, 1988; intre timp, roman. Bucuresti, 1990.
REFERINTE CRITICE:
V. Felea, Reflexii critice, 1968; GEORGESCU Dimisianu, Prozatori de azi, 1968; V. Ardeleanu, A "uri", a "iubi", 1971; C. Stanescu, Cronici literare, 1971; GEORGESCU Dimisianu, Valori actuale, 1974; M. Nitescu, Repere critice, 1974;
E. Simion, Scriitori, I; M. lorgulescu, Al doilea rond, 1976; Alex. Stefanescu, Preludiu, 1977;
L. Raicu, Practica scrisului si experienta lecturii, 1978; M. lorgulescu, Critica si angajare, 1981; Ov. S. Crohmalniceanu, Painea noastra cea de toate zilele, 1981; FI. Mugur, Varstele ratiunii. Convorbiri cu Paul Georgescu, 1982; M. lorgulescu, in Romania literara, nr. 19, 1982; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 27, 1982; E. Simion, in Ramuri, nr. 7, 1982; M. Un-gheanu, in Luceafarul, nr. 35-38, 1982;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 36, 1982; M. lorgulescu, Ceara si sigiliul, 1982; Alex. Stefanescu, intre da si nu, 1982; N. Manolescu, Arca lui Noe, III, 1983;
L. Ulici, Confort Procust, 1983;
I. Vlad, Lectura, un eveniment al cunoasterii, 1983; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 8, 1984; I. Bu-duca, in Amfiteatru, nr. 8, 1984; I. Holban, in Convorbiri literare, nr. 3, 1984; Val Condurache, in Convorbiri literare, nr.3, 1984; I. Holban, in Cronica, nr. 8, 1984; FI. Manolescu, in Contemporanul, nr. 28, 1984; R. GEORGESCU Tepo-su, in Flacara, nr. 33, 1984;
M. Ghitulescu, O panorama a literaturii dramatice romanesti, 1984;
N. Manea, Pe contur, 1984; L. Raicu, Fragmente de timp, Bucuresti, 1984;
L. Petrescu, in Steaua, nr. 1, 1985; R. GEORGESCU Teposu, in Flacara, nr. 18, 1985; A. Cosma, in Vatra, nr. 5 , 1985;
C. Regman, in Viata Romaneasca, nr. 5, 1985; M. lorgulescu, Prezent, 1985; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 41, 1986;
M. Papahagi, in Tribuna, nr. 45, 1986; I. Holban, in Cronica, nr. 46, 1986; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 40, 1987; I. Holban, Profiluri epice contemporane, 1987; FI. Mugur, Schite de critica, 1987; C. Regman, De la imperfect la mai mult ca perfect, 1987; M. Papahagi, in Tribuna, nr. 41, 1987; M. Papahagi, in Tribuna, nr. 52, 1988.; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 46, 1998.
