ARHEOLOGIE de Ion Luca CARAGIALE (Proza)
S-a zis cu drept cuvant ca, precum naturalistul poate reconstitui, dupa cateva oase impietrite de vremuri, structura completa a unui animal de o speta disparuta, asemenea arheologul si istoricul pot reconstitui o epoca, un tip de civilizatie, stinse de mult, dupa niste ruine. Arhitectura este arta care ne da, mai bine decat oricare alta, masura dezvoltari materiale si intelectuale a unui popor la o anumita vreme. Templele si palatele egiptene ne arata mai clar decat orice povestire ieroglifica marirea superbilor faraoni si inalta civilizatie a poporului lor. In dimensiunile acestor ruine vedem formidabila putere materiala; in gustul alcatuirii lor originare vedem inaltimea superioara a conceptiei, forta intelectuala, acea nobila si grandioasa
A! dar nu ganditi ca am sa va fac o tirada, entuziasta desi savanta, poetica desi stiintifica, asupra arhitecturii clasice la diferite popoare si epoce?
Voiti poate sa deschid numaidecat excelentul meu dictionar enciclopedic si sa va inec intr-un dus, o cascada, o Niagara de eruditiune?
Voiti poate sa va fac o amanuntita analiza a Acropolei? ori sa va reconstituiesc faimosul templu al lui Neptun? sa va dovedesc ca anticii intai asezau bucatile si apoi le ciopleau? caci trebuie sa stiti ca din coloanele de la Pestum unele sunt canelate, iar altele au ramas nescobite.
Sau doriti, poate, o plimbare prin curtea Leilor de la Alhambra? Ori nu stiti si trebuie sa va mai spun ca divinul Michelangelo a suprapus planului lui Bramante vechiul Panteon roman - o geniala conceptie!
Sa va vorbesc de acea minune, de acel margaritar, de acea nestemata, pe care o numim La Sainle-Chapellel
Ori poate voiti sa va vorbesc de minunea minunilor, de catedrala de la Arges, de faimosul Manole, acel sublim artist, acel devotat sot, care se sacrifica cu entuziasm, lasandu-se vaduv numai si numai sa faca un nume nepieritor iubitei sale sotii?
Dar cine sunteti dv? Dar cine sunt eu? Dar unde ne aflam aici? La Ateneu? ca sa va fac o conferenta mirifica? Nu! sa lasam sa se odihneasca in raftul sau iubitul meu dictionar enciclopedic, aceasta generoasa lampa care lumineaza cu atat mai splendid incaperea unui cap cu cat el e mai putin mobilat. N-am nevoie deocamdata de lumina colosalei enciclopedii, pentru ca ma adresez unui cititor destul de luminat ca d-ta, si vin la ceea ce aveam de spus fara mult incunjur.
Sa speram ca Bucurestii nostri, iubita si frumoasa noastra capitala, n-or sa aiba niciodata soarta celebrelor orase si centre egiptene. Sa speram ca ofensele vremilor nu-l va clati in vecii vecilor de pe solidele lui temelii, fiindca e stiut ca "romanul in veci nu piere!"
Dar sa ne inchipuim asa, pentru ca sa ne treaca de urat, o vreme foarte departata in adancul catorva mii de ani, cand centrul culturii si activitatii poporului nostru sa se mute de aci mai inspre inima Europei, la Alba-Iulia bunaoara. Atunci ce s-ar intampla cu Bucurestii? Ar incepe, fireste, sa decada, sa fie parasit incet-incet. Acum sa facem inca un apel la bogata noastra fantazie: sa ne inchipuim evenimente pe cari viitorul le tine ascunse pentru cine nu e proroc, de exemplu, focuri grozave, cutremure, potopuri, vulcani, cari l-ar preface in ruine.
Ia sa vedem acuma ce ar putea sa constate si sa reconstituie arheologul departatului viitor din ruinele iubitului nostru Bucuresti.
El va gasi mai intai ca, la poporul roman din veacul XIX, vecinii erau unii cu altii eminamente politicosi si discreti. Plecand din capatul unei strade, el ar vedea ca fiecare casa, una dupa alta, intoarce spatele celei de la stanga si are in fata spatele celei din dreapta. Arheologul, dupa aceasta, va constata ca locuitorii acestor case erau iubitori de lumina si de aer, pentru ca fiecare casa are toti peretii gauriti.
Apoi ar constata ca ei erau foarte curati si ca mancau foarte putine saraturi, pentru ca el n-ar gasi decat foarte rare urme de fantani si de conducte de apa; ca erau destepti, adica foarte putin iubitori de somn, pentru ca in interiorul caselor n-ar gasi un perete nespart, unde sa presupuna ca s-ar fi putut convenabil alatura un culcus omenesc; i-ar ramane insa indoiala ca poate dormeau in mijlocul odaii.
Din arhitectura domestica ar constata cele privitoare la moravurile private ale oamenilor; intrucat priveste cultura publica, arheologul dupa monumente ar putea trage si mai hotarate concluziuni.
El ar constata mai intai ca poporul roman din suta XIX era econom, ca ura luxul si artele, pe cari prin eufemism le numim frumoase in loc de inutile. Asa, ar constata ca nu prea se-nnebunea dupa teatru, fiindca intr-un oras asa de vast n-ar gasi decat o cladire cu asa numire. in schimb, insa, ar vedea cat era acest popor de religios, dupa sutele de biserici si bisericute, care de care mai fara pretentii si mai modeste, asezate in genere cu spatele la drum, probabil pentru a scuti serviciul sfintei liturghii de zgomotul circulatiei si de strigatele bravilor olteni.
Ar mai constata ca acest popor, desi nu iubea luxul, il suplinea totusi cu mult bun-gust; ca despretuia piatra si bronzul, dar le inlocuia cu mult succes prin teracota si tinichea, pentru cari avea o deosebita simpatie; ca, neavand destui bolovani pe garla, cultiva cu multa pricepere fabricatiunea pietrii artificiale; ca era asa de invatat, incat nu mai avea nevoie sa mai citeasca, si de aceea n-avea nici o cladire de biblioteca.
Arheologul ar mai constata la epoca noastra o deosebita repulsiune pentru monotonia liniei drepte, o pronuntata pornire contra calapoadelor simetrice demodate, ci, dimpotriva, o mare inclinare, aproape un cult pentru liniile si formele capricioase, adica strambe.
Ar constata indiscutabil aceasta dragoste de stramb dupa mersul stradelor, dupa fizionomia pietelor, dupa toate locuintele particulare, si mai ales dupa palatele noastre publice. Ea se manifesta intr-un chip stralucit la palatul regal, care e stramb, ca si casele cetatenilor; la palatul postelor, care e stramb; la palatul municipal, la palatul politiei, la palatul judetului, la palatul finantelor, cari sunt strambe; la Teatrul National, la palatul Ateneului, la palatul Academiei, cari sunt strambe. Ar constata ura aceea de drept si dragostea aceasta de stramb pana si la palatul Justitiei.
Puterea acestei pasiuni de stramb se va vedea cat a fost de irezistibila mai cu seama la Teatrul National. in adevar, acest monument, cladit intr-o epoca anterioara, cand gustul nostru nu era destul de format si educat, fusese drept dintru inceput; astfel, facea un efect detestabil, o nota din cale-afara discordanta intre celelalte monumente. Gustul bun a trebuit sa biruie pana in fine; era peste putinta sa lasam in picioare o monstruozitate, un edificiu drept: am reparat si Teatrul National si l-am facut si pe el convenabil ca toate celelalte, adica stramb.
Toate strambe toate.
O, ilustre arheolog, care vei trage in viitorul departat din ruinele sublime ale Bucurestilor esenta civilizatiunii noastre actuale, ce o sa gandesti tu despre capul meu si despre al contemporanilor mei?!
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care lipseste.
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.