O prima constatare pe care ne-o impune textul este preponderenta dialogului, altfel spus a stilului direct, care ocupa aproximativ doua treimi din intreg spatiul relatarii. Ca aproape toate bucatile de acest gen ale lui Caragiale, schita ar putea fi jucata, pe scena, sau mai curand intr-un film de scurt metraj. Caracterul dramatic al naratiunii este atat de puternic marcat, incat el stimuleaza in cititor tendinta de a interpreta actoriceste nu numai replicile personajelor, dar chiar si textul ce, prin conventie, revine autorului si este destinat a circumstantia cadrele intamplarii. Oralitatea stilului, posibilitatea de a deduce firea personajelor din propriile lor cuvinte, de a ghici miscarea protagonistilor din intonatie, nu este totul. Mai inainte de orice, arta lui Caragiale sta in a gasi un ritm al comunicarii prin fictiune, un soi de acompaniament pe fundalul caruia anume secvente din realitate intra intr-o sinteza perfecta. Acest ritm este dat din primul moment, printr-un fel de ridicare brusca de cortina, asupra celor doua personaje principale, autorul si madam Caliopi Georgescu, surprinse in plina miscare. Cel dintai iese la ora obisnuita din casa si abia daca arata o usoara nedumerire la vederea amicei venite sa-i faca o vizita prea matinala. Dimpotriva, cucoana este foarte grabita si da semne de mare impacienta. Primul paragraf al schitei nu e decat o notatie de regie, in propozitii scurte, unele eliptice, cu verbele la prezent, sugerand simultaneitatea actiunilor prin cunoscutele instrumente de subordonare cand si cum:
Cand ies de dimineata din casa, o trasura din trap mare intra pe strada mea; in trasura, madam Caliopi Georgescu, o buna prietina. O salut respectos. Cum ma vede, opreste trasura, infigand cu putere varful umbrelutei in spinarea birjarului."
Dialogul ce urmeaza imediat e facut sa arate starile de spirit, contrastante, ale celor doi: povestitorul manifesta politetile de rigoare, dar cucoana aproape ca nu-i raspunde, tulburata cum este si vorbind fara sir, cel putin in aparenta:
Sarut mana, madam Georgescu, zic eu, apropiindu-ma.
La dumneata veneam! raspunde cucoana emotionata.
La mine?
Da Te rog sa nu ma lasi! __?!
Sa nu ma lasi! Trebuie sa-mi faci un mare serviciu amical La nevoie se arata amicitia; sa vedem cat ne esti de prietin!
Cu cea mai mare placere, madam Georgescu, daca pot" in fond, madam Georgescu stie foarte bine ce vrea si mai stie ca, atunci cand e vorba sa smulgi promisiunea cuiva, mai ales daca iti este prieten, trebuie sa o faci mai inainte de a-1 pune in cunostinta de cauza, printr-un fel de luare a piuitului, in consecinta, tonul ei devine cumva poruncitor. Replica interlocutorului este taiata la conditionalul si evazivul daca pot si reluata pe registrul imperativului categoric, intr-un crescendo dintre cele mai dramatice:
Poti! sa nu zici ca nu poti! stiu ca poti! trebuie sa poti!"
Fiind pronuntat numele profesorului Popescu si acela al lui Ovidiu, pentru care trebuie vorbit, devine ca in orice comedie necesara expozitia cazului. Marele mestesug al prozatorului sta in prefacuta obiectivitate cu care face aceasta expozitie, fara tendinta caricarii anume, cum obisnuiesc unii ironisti, ci cu sentimentul ca informeaza pe cititor in chipul cel mai firesc. Situatia apare cu atat mai comica, cu cat se subintelege din aceasta obiectivitate ca nu din vina lui cei trei fii ai lui madam Caliopi Georgescu se numesc Virgiliu, Horatui si Ovidiu, ca nu din vina lui (a autoruluI) toti sunt destinati carierei de juristi, de impartitori ai dreptatii obstesti care va sa zica, si ca nu din vina lui ultimul dintre ei, trebuind sa-si treaca si el bacalaureatul spre a putea sa se inscrie la Facultatea de drept, se intepenise" culmea! tocmai la Morala. Numai expresia se intepenise, prin coloratura ei, ar putea altera obiectivitatea comunicarii, insa ea e folosita in consensul general, bunaoara chiar in acela al mamei, venita sa puna la cale traficul de influenta. Caci, prin contrast cu povestitorul, madam Caliopi Georgescu se exprima foarte colorat cand vorbeste de necazurile progeniturii sale, scriitorul luandu-si numai sarcina de a o inregistra ca atare: profesorul Popescu s-a apucat sa-1 persecute", ba chiar sa-i zdrobeasca baiatului cariera". Acesta, Ovidiu adica, este data fiind educatia aleasa pe care a primit-o din partea mamei sale foarte simtitor", in stare sa se omoare", sa se prapadeasca" etc. Cuvantul-cheic din intreg debitul ei verbal este acel tocmai care insoteste cuvantul Morala, spus cu obida si cu invocarea compasiunii interlocutorului:
inchipuieste-ti, sa-i den nota 3, si lui ii trebuie 6 si la ce? tocmai la Morala acu, dumneata il cunosti pe Ovidiu de cand era mic stii ce crestere i-am dat!
Ei, bravo!
Auzi, tocmai la Morala Suie-te, te rog."
Am zis ca ritmul naratiunii este dat chiar din primul moment. Luat prin surprindere, povestitorul lasa impresia neta de a fi cu totul la dispozitia lui madam Caliopi. Nu numai ca-i executa toate poamcile (isi lasa balta treburile personale, se suie in trasura si deranjeaza prin vizita-i inoportuna pe un om care ii este amic doar pe departe etc.), dar pare a fi insusi convins de calitatile lui Ovidiu (pare, pentru ca acel Ei, bravo! ramane destul de echivoC) si de asprimea programelor scolare. Un moment, crede a se putea sprijini pe o asemenea pledoarie, cat de cat principiala, fata de profesor. insa micul discurs pe care i-1 tine profesorului de filozofie devine pe nesimtite o vorbarie goala, cu imperecheri de cuvinte sforaitoare: daunator mersului, adica vreau sa zic progresului tinerele generatiuni cultura sistematica cetateni utili activitate sociala etc. Furat de valul argumentarilor, se pomeneste construind un mizerabil sofism pe tema inutilitatii Moralei in cariera de avocat. Abia acum se poate intrezari mai bine la ironist clipirea din ochi complice spre cititor:
Bunioara, am vazut absurditati in scoalele noastre; am vazut copii cu excelente aptitudini la studii, condamnati a sta un an repetenti, fiindca n-au avut nota suficienta la muzica sau la gimnastica intelegi bine ca un an de intarziere, pentru inaptitudine la muzica sau la gimnastica! Dar asta, trebuie sa convii si dumneata, e ca si cand ai impiedeca pe un tanar dispus sa invete Dreptul, sa piarza un an fiindca nu e tare la Morala Ce are a face Morala cu cariera de avocat, pe care vrea tanarul s-o imbratiseze? Ba nu, spune d-ta!"
Vazand insa ca profesorul holbeaza ochii, neintelegand nimic, povestitorul aplica metoda zisa a luarii taurului de coarne, adica exact aceea care-i fusese lui insusi aplicata de catre madam Georgescu:
Uite, frate Popescule, sa lasam chestiile de principiu. Stii de ce am venit la d-ta?
Ba!
Am venit sa te rog sa dai lui Ovidiu Georgescu pe care l-ai examinat ieri la Morala si i-ai dat nota 3 sa-i dai nota 6
____j"
Imperativele lui madam Georgescu ii vin numaidecat in minte si sunt reproduse automat si intocmai. Impresia este ca toata lumea face asa cand e vorba de interventii pentru promovarea candidatilor la repetentie, tocmai pentru ca fraza ritmeaza naratiunea ca un laitmotiv:
Sa nu zici ca nu poti! stiu ca poti! trebuie sa poti!
Atunci trebuie sa le dau la toti
Sa le dai la toti!
Bine, dar
Sa nu zici ca nu poti! stiu ca poti! trebuie sa poti!"
Proiectarea cazului particular pe fundalul epocii se produce apoi si prin invocarea motivului pentru care elevul Georgescu ca si toti ceilalti colegi ai lui trebuie promovat: Sunt toti de familie buna!", cum de familie buna" este profesorul Popescu pus sa garanteze reusita demersului cu onoarea" lui de profesor:
Bine! daca sunt de familie buna, vom cauta sa le dam la toti nota 6.
imi promiti?
Pe onoarea mea de profesor!"
E drept ca expresia de familie buna" e ambigua de altminteri ca si pe onoarea mea de profesor (alt mod de manifestare a ironiei lui CaragialE) , madam Caliopi insasi, ca persoana in cauza, neintelegand-o prea bine:
, Ei?
Ei, le da la toti.
Cum la toti?
Fireste fiindca toti sunt de familie buna.
Cum, de familie buna?
Ca Ovidiu.
Nu inteleg.
Le da zic eu nota buna la toti baietii.
Si lui Ovidiu?
Mai ales Le da nota 6 la Morala, pentru ca toti sunt de familie buna."
Generalizarea se largeste inca mai mult in scurtul epilog, cand madam Caliopi devine norocita matroana romana", pusa sa vorbeasca insa tot asa de spontan: Uf! mi-a zis norocita matroana romana, oferindu-mi un pahar de sampanie; am scapat! Am dat si bacaloriatul asta!"
Ca in Lantul slabiciunilor, Dascal prost, Un pedagog de scoala noua, schite din a caror familie face parte si
Bacalaureat, ultimele cuvinte ale Caliopei Georgescu reflecta mentalitatea dintotdeauna
din trecut, dar si din zilele noastre , cu deosebire preocupata de capatuirea progeniturii prin diplome scolare.