Unul din aspectele esentiale dezbatute in opera fantastica a lui Mircea Eliade - esential deoarece faciliteaza in cel mai inalt grad speculatia metafizica -este acela al timpului, privit sub doua laturi. Prima semnifica identificarea lui cu istoria, cu trecerea ireversibila catre neant. Acest timp inseamna o limitare a existentei umane, un drum incet, dar sigur catre nefiinta. Cea de a doua marcheaza, dimpotriva, abolirea oricaror limite, trecerea intr-un timp sacru, in care degradarea isi inceteaza actiunea malefica. Ar fi vorba, prin urmare, de intrarea intr-un fel de prezent continuu, care neaga devenirea si in care existenta nu se mai indreapta inspre neant.
De cele mai multe ori, iesirea din Istorie se confunda, in proza lui Mircea Eliade, cu gasirea unui spatiu paradisiac, situat in afara de timp. Astfel se intampla si in naratiunea Sarpele, in care asistam la re-crearea insulei lui Euthanasius. Filosofia indiana, ocultismul si practicile yoga ii permit lui Zerlendi, eroul naratiunii Secretul doctorului Honigberger, sa ajunga in tara fagaduintei, Shambala. Un om mare" afla tainele ultime ale universului integrandu-se in cosmos prin intermediul unei boli ciudate, macrantropia in sfarsit, copiii de pe strada Mantuleasa gasesc drumul catre taramul celalalt" ghidandu-se dupa niste semne" sacre.
Tot sub constelatia timpului se gasesc si alte operealelui MirceaEliade cum ar fi Un om mare, La tiganci sau Douasprezece mii de capete de vite. Ceea ce constituie nota distinctiva a acestor naratiuni este accentul mult mai mare pus pe artificiul fantastic. Am putea spune ca, de data aceasta, in centrul atentiei scriitorului se gaseste aproape exclusiv efectul pe care-l va produce creatia sa asupra cititorului. De aici se ajunge la o savanta alternare a planurilor relatarii, modernitatea acestor texte constand in tehnica narativa utilizata. Desi prezenta, caci ea nu poate lipsi din creatia unui prozator-filosof, preocupat de circumscrierea conditiei umane, dimensiunea metafizica se mentine pe planul al doilea. in centrul atentiei continua sa se gaseasca problema iesirii din timp, dar ea nu mai constituie sursa unor meditatii filosofice. Dimpotriva, rupturile care au loc in sfera coordonatelor temporale reprezinta o posibilitate inepuizabila de realizare a celor mai diverse artificii fantastice. Iesirea de sub controlul duratei se efectueaza accidental, fara a se cauta acest lucru in mod deliberat. Totul preia forma unui joc absurd si ironic, in care individul se dovedeste victima destinului orb. Scenariul epic nu mai este construit pe tema cautarii, ci pe cea a confruntarii dintre un om mediocru si o situatie existentiala inedita, care-i depaseste capacitatea de intelegere si careia incearca zadarnic sa-i faca fata.
Problema timpului se gaseste in centrul interesului si in La tiganci (1959), unul din cele mai complexe texte ale autorului Noptii de Sanziene, naratiune cu bogate rezonante mitologice, considerata de numerosi exegeti o alegorie a mortii sau a trecerii catre moarte. Cu toate acestea, dimensiunea filosofica de la care porneste autorul nu este prezenta la suprafata operei, ci se mentine intr-un plan secund (camuflaT) al relatarii. Accentul este pus pe prezentarea aventurilor extraordinare pe care le traieste Gavrilescu, un mediocru profesor de pian care, asemenea lui lancu Gore din Douasprezece mii de capete de vite, se vede confruntat cu niste situatii existentiale ce-i depasesc capacitatea de intelegere. Textul se deschide in maniera operelor de factura traditionalista din secolul al XlX-lea, prin fixarea coordonatelor spatiale si temporale si prin introducerea protagonistului intamplarilor. Mircea Eliade descrie o realitate cotidiana ce nu prevesteste nimic senzational: o calatorie cu tramvaiul, cu mentionarea caldurii toride de vara si cu o discutie aparent lipsita de interes. in cazul autorului Noptii de Sanziene trimiterile nu sunt insa niciodata intamplatoare, textul fiind intotdeauna polisemantic, adica dublat de un subtext, aluziile avand adesea un caracter anticipativ. Valoarea premonitorie a discursului se verifica si in cazul trimiterilor la colonelul Lawrence si la aventurile acestuia in Arabia. Gavrilescu afla de povestea extraordinara a colonelului ascultand dialogul unui grup de studenti eminenti in statia de tramvai. Dincolo de aureola de mister ce inconjoara figura cazona a combatantului, trebuie retinut faptul ca acesta este lovit in crestet de caldura excesiva a desertului, experienta ce va fi repetata, in spatiul bucurestean, de catre profesorul de pian, intamplarea dobandind consecinte extrem de importante: Vorbeau despre un anume colonel Lawrence si de aventurile lui din Arabia. Si ce memorie! Recitau pe dinafara pagini intregi din cartea colonelului. Era o fraza care mi-a placut, o fraza foarte frumoasa, despre arsita care l-a intampinat pe el, pe colonel, undeva in Arabia, si care l-a lovit in crestet, l-a lovit ca o sabie Pacat ca nu pot sa mi-o aduc aminte, cuvant cu cuvant. Arsita aceea teribila a Arabiei l-a lovit ca o sabie. La lovit in crestet ca o sabie, amutindu-f. O imagine similara apare si in cunoscutul poem al lui
Ion Barbu, Riga Crypto si lapona Enigel, razele soarelui modificand destinul regelui-ciuperca si conferindu-i, astfel, o aureola tragica. Celebru in epoca, colonelul Lawrence la care trimite Mircea Eliade nu este altul decat Thomas Edward Lawrence (1888-1935), explorator, aventurier, soldat, arheolog si romancier. Este firesc ca biografia extraordinara a acestuia sa fi atras atentia autorului de literatura fantastica. in 1926, dupa ce a cunoscut din plin atat experienta arheologiei cat si pe cea a armelor, Lawrence al Arabiei publica lucrarea intitulata Cei sapte stalpi ai intelepciunii, care a avut un ecou deosebit in epoca. Descriind evenimente din razboiul la care a participat, T. E. Lawrence impleteste in cartea sa eruditia istoricului cu nevoia de romanesc a aventurierului. O versiune prescurtata a acestei lucrari a aparut in 1927 sub titlul Revolta in desert. inceputul realist al nuvelei are menirea de a crea iluzia unei lumi stabile, dar aceasta imagine va fi contrazisa in curand de derularea insolita a evenimentelor. La un moment dat se pomeneste ca din intamplare de tiganci, subiectul acaparand pentru un timp conversatia. in arsita zilei, gradina plina de nuci a tigancilor pare un teritoriu al desfatarilor, o edenica oaza de umbra. Ea reprezinta o tentatie irezistibila in inima Bucurestiului toropit de zapuseala. La fel ca in cazul cunoscutei schite a lui I.L. Caragiale, caldura mare" formeaza resortul esential al actiunii. Fara aceasta arsita, Gavrilescu nu ar fi intrat niciodata la tiganci" , spatiu tabu pentru un om corect si familist . Casa tigancilor este considerata de catre cei din jur un teritoriu al placerilor trupesti (apropierea dintre bordei" ca loc al initierii si bordel" ca spatiu al desfatarilor nu este accidentala), dar la Mircea Eliade sacrul se gaseste intotdeauna camuflat in profan, ca urmare locul nu este ales la intamplare, iar confuziile sunt intretinute in mod deliberat. Doua elemente aleatorii -caldura teribila si pierderea partiturilor- decid aventura bizara a personajului.
Dandu-si seama ca a uitat servieta cu partituri la madame Voitinovici, matusa Otiliei, Gavrilescu coboara din tramvai cu intentia sa o porneasca indarat inspre strada Preoteselor. Daca initial s-ar parea ca personajul are noroc deoarece gaseste un loc liber langa geam in tramvaiul aglomerat, pe parcurs se dovedeste faptul ca el are, de fapt, un ghinion teribil. Misterioasa amnezie ce pune stapanire pe profesorul de pian este pusa pe seama varstei: Traversa cu greutate strada ca sa astepte tramvaiul spre directia opusa. AĞGavrilescule - sopti - atentie! Ca parca, parca ai inceput sa imbatranesti. Te ramolesti, iti pierzi memoria. Repet: atentie! ca n-ai dreptul. La 49 de ani barbatul este in floarea varsteiAğ" Mai mult, in maniera proustiana, caldura excesiva trezeste in memoria personajului amintirea unei experiente similare traite canva in tinerete: Dar se simtea obosit, istovit si se lasa sa cada pe banca, in plin soare. isi scoase batista si incepu sa se stearga pe fata. AĞAsta parca imi aduce aminte de ceva - isi spuse ca sa isi dea curaj. Un mic efori, Gavrilescule, un mic efort de memorie. Undeva, pe o banca, fara un ban in buzunar. Nu era asa de cald, dar era tot vara Ağ privi in jurul lui strada pustie, casele cu obloanele trase, cu storurile lasate, parca ar fi fost parasite. AĞPleaca lumea la bai, isi spuse, maine poimaine pleaca si Otilia.Ağ Si atunci isi aminti: era la Charlottenburg; se afla, tot ca acum, pe o banca, in soare, dar atunci era nemancat, fara nici un ban in buzunar. AĞCand esti tanar si esti artist, le suporti pe toate mai usorAğ, isi spuse".
Din momentul coborarii lui Gavrilescu din tramvai totul se petrecu in contratimp. De aici si exclamatia repetata a personajului Prea tarziu!" Din cauza zapuselii, profesorul de pian nu mai are rabdare ca sa astepte tramvaiul si se refugiaza in singurul loc unde este prezenta umbra. Exact in momentul cand ajunge in spatiul protector de sub copaci trece si tramvaiul ce ar fi putut impiedica experienta sa insolita. De la bun inceput, Gavrilescu remarca faptul ca gradina tigancilor alcatuieste un taram privilegiat, incarcat cu semnificatii neobisnuite: La umbra nucilor il intampina o neasteptata, nefireasca racoare si Gavrilescu ramase o clipa derutat, zambind. Parca s-ar fi aflat dintr-o data intr-o padure, la munte. incepu sa priveasca uluit, aproape cu respect, arborii inalti, zidul de piatra acoperit cu iedera, si pe nesimtite il cuprinse o infinita tristete". Locul acesta sustras exceselor climaterice constituie un fel de paradis terestru, integrarea eroului in teritoriul edenic fiind conditionata de modul in care el trece probele la care este supus.
Legatura dintre taramul profan din care vine profesorul de pian si cel mitic in care el patrunde este mediata de una din tiganci". Gavrilescu este ajutat sa razbata in spatiul misterului deoarece el nu este un initiat. Despre latentele deosebite ale locului vorbeste si infatisarea exterioara a casutei arhaice in care este primit acest Orfeu ratat care este profesorul de pian. El este introdus intr-o odaie cu o penumbra curioasa, de parca ferestrele ar fi avut geamuri albastre si verzi, amanunt ce ne demonstreaza ca este vorba de o versiune a miraculoasei camere Sambo din romanul
Noaptea de Sanziene. Principala calitate a gradinii tigancilor este situarea ei in afara de timp, fapt remarcat si de batrana care il ia in primire pe profesorul de pian: Nu e graba, spuse batrana. Avem timp. Nu e nici trei"in acest context ceasul devine un instrument inutil, ce se opreste intr-un moment de perfectiune a timpului, in jurul simbolicei cifre trei: Atunci sa stii ca iar a stat ceasul, sopti batrana cazand din nou pe ganduri . Casuta veche in care este introdus Gavrilescu dupa ce a platit vama necesara (echivalentul a trei lectii de piaN) constituie un loc in care, in numeroase societati traditionale, se desfasoara initierea. Rolul bordeiului" se pastreaza si in cazul personajului lui Mircea Eliade. Patrunderea in casuta veche (nu intamplator tigancile o numesc bordei") aduce cu sine depasirea amneziei, face posibila anamneza, comunicarea cu trecutul. Revenirea memoriei echivaleaza cu o intoarcere in timp la vremea tineretii, a fericirii depline, cand Gavrilescu o iubea pe Hildegard: in acea clipa se simti deodata fericit, de parca ar fi fost din nou tanar, si toata lumea ar fi fost a lui, si Hildegard ar fi fost de asemenea a Iu? .
Gavrilescu este un personaj mediocru, un veritabil anti-erou, ce nu ajunge si nici nu poate sa ajunga vreodata un initiat. in schimb, el isi regaseste trecutul. Tot un asemenea spatiu privilegiat cum e cel de la tiganci i-a perturbat destinul si in tinerete. Personajul se considera un artist care, la numai douazeci de ani, a trait un vis de poet prin iubirea lui pentru Hildegard. Idealul declarat al acestuia a fost arta pura dar, pentru pacatele sale, el a ajuns doar un umil profesor de pian, un Orfeu ratat, un veleitar ce incearca sa isi compenseze esecurile prin refugiul in reverie. Dupa douazeci de ani de ratacire protagonistul isi poate urma adevarata soarta alaturi de Hildegard pe care o regaseste prin intermediul anamnezei. in mod paradoxal, caldura mare reprezinta atat motivul pentru care viata lui Gavrilescu s-a schimbat, cat si cel pentru care are loc revenirea la adevaratul destin al personajului: - Acum stiu - repeta el de mai multe ori, in soapta. Era tot asa ca acum, intr-o vara. Hildegard plecase cu familia ei la Konigsberg. Era teribil de cald. Locuiam la Charlottenburg, si iesisem sa ma plimb pe sub arbori. Erau arbori inalti, batrani, cu umbra deasa. Si era pustiu. Era prea cald. Nu indraznea nimeni sa iasa din casa si acolo, sub arbori, am zarit o fata tanara, care plangea cu hohote, plangea cu obrazul ascuns in maini" . Caldura excesiva este cea care il determina pe Gavrilescu sa se plimbe pe sub arbori. in felul acesta are loc intalnirea cu Elsa, intalnire ce-i va schimba intreaga biografie. Dupa doisprezece ani, personajul patrunde in tinutul miraculos al tigancilor tot din cauza caldurii teribile. O regaseste aici pe Hildegard, dupa ce, intr-o prima etapa, el isi regaseste memoria. Caldura mare" dobandeste, in proza lui Mircea Eliade, valoarea unui semn care indica prezenta sacrului camuflat in profan, in interiorul casutei vechi are loc un ritual magic prin care se incearca initierea lui Gavrilescu si, astfel, accesul lui spre sacru. Initierea ia forma unui joc in care personajul trebuie sa ghiceasca tiganca dintr-un grup de trei fete tinere (o tiganca, o grecoaica si o evreica, niste ipostaze ale miticelor ParcE). De altfel, pe parcursul probelor la care este supus, profesorul de pian se comporta cu multa stangacie, justificandu-si naivitatea prin replica Nu inteleg ce vreti sa spuneti" Dimpotriva, trecand toate probele, el ar fi avut acces la tainele pe care le ascunde locul numit la tiganci": - Daca ai fi ghicii-o, ar fi fost foarte frumos, sopti grecoaica. Ti-am fi cantat si ti-am fi dantuit si te-am fi plimbat prin toate odaile. Ar fi fost foarte frumos". Exprimarea tigancilor" este ambigua, dar lasa sa se intrevada faptul ca procesul initierii ar fi fost urmat de renasterea la o existenta de tip dionisiac. Graba lor exprimata in expresia trece timpul, trece timpul se refera la durata necesara initierii. Daca trece acest timp, calauzirea lui Gavrilescu inspre sacru devine imposibila. Nereusind sa faca fata probelor, profesorul de pian este condamnat sa rataceasca in incinta labirintica a casutei vechi, ceea ce echivaleaza cu viata sa frustrata de orice semnificatii profunde de pana atunci.
Sugestiva se dovedeste si setea teribila ce pune stapanire asupra personajului. Gavrilescu nu tine seama de sfatul de a nu bea prea multa cafea, ba mai mult, el isi potoleste setea cu o cana plina cu apa. in esenta, initierea presupune moartea ritualica pentru un anumit tip de existenta si renasterea individului la un nivel superior. Din aceasta perspectiva, setea devoratoare a personajului reprezinta o expresie a suferintelor ce caracterizeaza conditia umana. Dimpotriva, potolirea setei inseamna depasirea istoricitatii si a suferintei. O experienta similara cu cea a lui Gavrilescu traieste si prozatorul Anghel Dumitru Pandele din romanul Nouasprezece trandafiri, care renaste la o alta conditie dupa ce reuseste sa se elibereze de experienta fricii si cea a setei Mircea Eliade se ocupa de aceasta problema si in lucrarile sale cu caracter stiintific. Astfel in eseul intitulat Locum refrigerii" din volumul Insula lui Euthanasius istoricul religiilor afirma: Conditia umana, suferinta, intr-un cuvant orice experienta" istorica, a fost pretutindeni exprimata prin AĞseteaAğ de viata a oamenilor, ii AĞadapaAğ la izvoarele adevarului etc maximul de suferinta omeneasca a fost formulat intotdeauna pnn AĞseteAğ. Cu cat omul sufera mai mult, cu atat e mai insetat de Dumnezeu, de adevar, de liniste, de iubire. Apa, care in sensul magic si religios reintoarce pe om intr-o stare nediferentiala, amorfa, de AĞsamantaAğ, ajutandu-l in acelasi timp sa se AĞnasca din nouAğ, apa aceasta, in sens mistic, AĞpotolesteAğ pe om, adica ii curma experienta, durerea. S-ar putea spune, fara paradox, ca numai dupa ce a ajuns intr-un AĞrefrigeriumAğ si s-a adapat pana la satietate, mortul AĞmoareAğ cu adevarat. Adica, depaseste ultimele etape ale conditiei umane - topindu-se intr-o stare impersonala, totala nediferentiata. Cata vreme este AĞinsetatAğ - ramane o larva subumana, dar chinuita inca de AĞexperienteAğ. Supravietuirea aceasta nu este nici moartea adevarata, nici nemurirea in sens mistic deci, apa care potoleste setea mortului curma experienta, ajutandu-l sa AĞmoaraAğ cu adevarat, sa se desfaca de conditia umana"
Experienta traita de Gavrilescu in bordeiul tigancilor poate fi interpretata si ca o cufundare in moarte (nu intamplator, pe parcursul initierii sale, personajul este infasurat, la un moment dat, intr-o draperie ce i se pare un adevarat giulgiU), ca urmare setea teribila a profesorului de pian nu este altceva decat Setea mortului de care vorbeste Mircea Eliade in Tratatul de istorie a religiilor: Utilizarea funerara a apei se explica prin acelasi ansamblu care valideaza functia ei cosmogonica, magica si terapeutica: apele AĞpotolesc setea mortuluiAğ, ele il dizolva, il solidarizeaza cu semintele; apele AĞucid mortulAğ, anuland definitiv conditia sa umana, pe care infernul i-o lasa la un nivel scazut, larvar, pastrandu-i astfel intacta posibilitatea de suferinta. in diversele conceptii despre moarte, defunctul nu moare definitiv, ci dobandeste numai un mod elementar de existenta; este o regresiune, nu o extinctie finala. in asteptarea revenirii in circuitul cosmic (transmigrareA) sau a eliberarii definitive, sufletul mortului sufera si aceasta suferinta este exprimata indeosebi prin sete".2 Trimitand la universul basmelor populare romanesti, putem spune ca, acceptand cafeaua -in ciuda sfaturilor care i-au fost date -, Gavrilescu alege de fapt Apa Moarta, cea care este lipsita de virtutile miraculoase ale Apei Vii, neputand facilita dobandirea unor noi dimensiuni spirituale. Somnul ce pune stapanire pe personaj dupa ce este prins in hora celor trei iele este si el simbolic, fiind urmat de o renastere la o alta conditie. Dupa cum se specifica in Istoria ideilor si credintelor religioase3, a invinge somnul, a ramane treaz" reprezinta o proba initiatica extrem de dura deoarece ea urmareste depasirea conditiei umane, obtinerea imortalitatii. A nu dormi nu inseamna numai a triumfa asupra oboselii fizice, ci a fi prezent in lumea spiritului. Or, Gavrilescu nu da dovada de suficienta putere spirituala pentru a trece aceasta incercare, somnul sau fiind sinonim cu ignoranta si moartea. in traditia gnostica, ignoranta, amnezia, captivitatea, somnul, betia reprezinta niste metafore ce traduc moartea spirituala, in timp ce trezirea implica anamneza, redescoperirea adevaratei identitati a sufletului, adica recunoasterea originii sale divine. Ratacirea personajului in interiorul labirintic al bordeiului echivaleaza cu ratacirea labirintica prin ascunzisurile memoriei (timpuluI). Rememorand tragedia vietii sale (iubirea neimplinita pentru HildegarD), Gavrilescu pune totul pe seama ceasului rau, a lipsei de noroc ce caracterizeaza destinul zbuciumat al artistilor. intalnirile cu Elsa si drumurile lor repetate la berarie reprezinta o alta modalitate de potolire a setei", adica de renuntare la vechiul tip de existenta, cea dusa de Hildegard: Caci, vedeti, acum inteleg foarte bine daca in seara aceea, la Charlottenburg, n-as fi intrat cu Elsa intr-o berarie.. Sau, chiar daca as fi intrat, dai daca as fi avut bani cu mine. si as fi putut plati eu consumatia, viata mea ar fi fost alta Dars-a intamplat ca n-aveam bani, si a platit Elsa Si a doua zi am umblat peste tot. sa caut cateva marci sa-mi platesc datoria Dar n-am gasit Toti prietenii, toate cunostintele erau plecate in vacanta Era vara. era teribil de cald () Trei zile n-am gasit bani, si ma duceam in fiecare seara s-o vad pe Elsa, la gazda ei: sa ma scuz ca nu gasisem bani. Si pe urma mergeam amandoi la berarie. Daca macar m-as fi tinut >are si n-as fi primit sa merg cu ea la berarie! Dar, ce vreti? Mi-era foame. Eram tanar, eram frumos, Hildegard era plecata la bai, si mi-era foame Va spun drept, erau zile cand ma culcam nemancat Viata de artist. "
O data cu plecarea lui Gavrilescu de la tiganci incepe artificiul fantastic propriu-zis, datorat interferentei unor perspective temporale paradoxale Astfel, experienta de numai cateva ore traita in planul mitic de catre profesorul de pian echivaleaza, in planul realitatii obiective, cu o trecere de doisprezece ani. Numeroase dovezi vin sa sublinieze ideea dilatarii timpului in apartamentul doamnei Voitinovici locuieste de patru ani familia Georgescu, familie care nu poseda pian, Otilia s-a casatorit de opt ani, bancnota cu care vrea sa plateasca s-a scos din circulatie de un an. Profesorul nu mai poate intra in propria lui casa, in care traieste de multa vreme altcineva. Chiar si vecina pe care vrea sa o cheme in ajutor pentru a-i sustine adevarul a murit de cinci ani. De la un carciumar din apropiere afla ca l-a cautat politia cateva luni, darfara succes. Ramasa singura, chiar si sotia lui a vandut tot si s-a intors in Germania, cu 12 ani in urma. Tentativa lui Gavrilescu - aflat intr-o ipostaza similara cu cea a lui lancu Gore din Douasprezece mii de capete de vite - de a demonstra ca in dimineata aceleiasi zile a stat inca de vorba cu ea pare neconvingatoare, in ciuda cuvantului de onoare pus in joc: - Curios, sopti Gavrilescu, incepand sa-si faca vant cu palaria. Si daca eu ti-as spune dumitale, daca ti-as spune ca azi-dimineata, si-ti dau cuvantul meu de onoare ca nu exagerez, azi-dimineata am stat cu ea de vorba ceva mai mult. La pranz am mancat impreuna. Pot sa-p spun si ce-am mancat" Profesorul de pian considera ca i se intampla o serie de lucruri extrem de curioase si este de parere ca la mijloc trebuie sa fie o confuzie. in tramvai, dupa o zi teribila", el ajunge la concluzia ca se pefrec lucruri curioase in tara asta".
Revenind la spatiul atemporal (mitiC) al tigancilor, Gavrilescu este recunoscut si se continua, in mod firesc, evenimentele de dupa-amiaza. Tot acum - sub auspiciile formulei pentru a doua oara" (ce marcheaza renasterea in plan spiritual, asa cum aflam din naratiunea intitulata PoduL) - are loc si marea intalnire cu Hildegard. Condusi de birjarul care aminteste de miticul luntras Charon (in tinerete acesta a fost dricar, ne sugereaza textuL),cei doi indragostiti se indreapta spre un spatiu simbolic numit la padure". Calatoria are un vadit rol initiatic si poate fi interpretata ca o integrare lina in nefiinta. Ea incepe cu abandonarea starii de veghe si trecerea sub imperiul visului, vis ce poate fi considerat un preludiu al mortii. Aceasta moarte simbolica echivaleaza - ca si in alte naratiuni ale lui Mircea Eliade - cu implinirea destinului pana atunci ratat alaturi de Hildegard sau, altfel spus, cu reiterarea cuplului mitic. Nu este lipsit de interes nici instrumentul cu ajutorul caruia are loc iesirea din timpul istoric, birja, ceea ce ne trimite la masina din romanul Noaptea de Sanziene, ascensorul din in curte la Dionis si la camionul din nuvela La umbra unui crin, alte instrumente magice cu care are loc integrarea in timpul mitic.
Sorin Alexandrescu identifica in cele opt secvente ale naratiunii tot atatea etape distincte ale aventurii lui Gavrilescu, niste faze ale unui itinerar spiritual, itinerarul dintre Viata si Moarte, dintre Profan si Sacru, dintre lumea AĞde aiciAğ si lumea AĞde dincoloAğ".4 Mentionand vastul orizont conotativ al textului, criticul releva apoi cateva din numeroasele trimiteri mitologice la care se preteaza relatarea lui Mircea Eliade: Cele trei fete sunt Ursitoarele, Parcele, zane ori AĞspiriteAğ ale unor stravechi civilizatii (ceea ce, atunci, ar deschide noi dileme: civilizatiile ar fi modalitati spirituale pentru AĞmarea trecereAğ, ori forme ale culturii tentand AĞartistulAğ din Gavrilescu etc.) ? Baba este un alt Charon, priveghind trecerea dincolo si primind obolul, dupa traditie, o secreta magiciana stapana peste timp si spatiu, ca si Suren Bose, ori un spirit malefic folcloric, ca in basmele romanesti. Ghicitul insusi nu este cumva o proba specifica riturilor de initiere, sau, mai mult, nu reprezinta un fel de vama luata sufletului celui care a murit, in cursul calatoriei lui? Atunci AĞratacireaAğ lui Gavrilescu prin AĞlabirintulAğ bordeiului celor trei fete este tot un moment caracteristic al riturilor mortii? Si asa mai departe".5 Tot de conotatiile simbolice ale textului tine si asemanarea batranei cu miticul Cerber, paznicul monstruos si intransigent al portilor infernale din Hades. Sorin Alexandrescu este de parere ca nuvela La tiganci este considerata ca o alegorie a mortii sau, mai bine zis, a trecerii spre moarte, totul fiind realizat cu o atenta punere in scena a evenimentelor. Daca acceptam ipoteza exegetului ca moartea lui Gavrilescu a avut loc deja in timpul ritualului efectuat de catre tiganci (in care sunt identificate o serie de trasaturi specifice obiceiurilor de inmormantarE), atunci reintoarcerea personajului la realitatea cotidiana poate fi interpretata ca o tentativa a Spiritului de a se reintegra printre oameni, de a continua un destin neimplinit. Din aceasta perspectiva textul lui Eliade prezinta asemanari iubitoare cu naratiunea Moartea lui loan Vestimie de Mihai Emmescu, in care se manifesta acelasi refuz al mortii, coroborat cu efortul intoarcem in lume Incapabil sa constientizeze ceea ce i s-a intamplat Spiritul (atat cel al lui Ion Vestimie cat si cel al lui GavrilescU) bantuie locurile in care a trait
Raspunzand interpretarilor imperfecte" furnizate de critica literara, in jurnalul sau, Mircea Eliade atrage atentia aeupra esentei nuvelei La tiganci Potrivit talmacirii autorului, valoarea naratiunii nu trebuie cautata in eventualele trimiteri cu caracter simbolic, in transformarea realitatii imediate prin intermediul unui cifru, ci in crearea - in sensul demiurgic al termenului -unui univers independent de geografia Bucurestiului anilor 1930-1940 Problema pe care trebuie sa si-o puna un critic nu consta in descifrarea simbolismului" nuvelei, ci in interpretarea noii realitati pe care o dezvaluie aventura lui Gavrilescu: Am impresia ca nu s-a inteles lucrul esential: povestirea aceasta nu AĞsimbolizeazaAğ nimic, adica nu transforma realitatea imediata intr-un cifru. Nuvela fundeaza o lume, un Univers independent de geografia si sociologia Bucurestiului de prin anii 1930-1940. Nu trebuie cautat la ce se refera in realitatea care ne este accesibila noua, diferitele episoade, nici ce reprezinta cutare sau cutare personaj. Este prezentarea unui Univers nou, inedit, cu legile lui proprii - si aceasta prezentare constituie un act de creatie, nu numai in intelesul estetic al expresiei. Patrunzand in acest Univers, invatand sa-l cunosti, savurandu-l - ti se reveleaza ceva. Problema care se pune criticului nu este: cum sa descifreze AĞsimbolismulAğ povestirii? Ci: admitand ca povestea m-a AĞfermecatAğ, m-a convins, cum sa interpretez mesajul care-l ascunde realitatea ei (mai precis aceasta noua specie de realitate care mi se dezvaluie citind AĞaventuraAğ lui GavrilescU)?"6
Nota lui Mircea Eliade atrage inca o data atentia asupra marii sale obsesii care este posibilitatea iesirii din timp. Crearea unor spatii privilegiate, nesupuse legilor duratei, reprezinta replica optimista a prozatorului la marile probleme pe care si le pune filosoful. Abolirea timpului devine posibila, chiar daca nu este vorba decat de o evadare" intr-un plan ireal, metafizic. Revolta titanica pe care o intreprinde scriitorul de literatura fantastica impotriva destinului implacabil isi gaseste o alinare prin refugiul in lumea vesnic vie a spiritului. in aceasta consta si sensul mioritic al operei lui Mircea Eliade. Aflat sub amenintarea mortii, ca si ciobanul din celebra balada, datorita timpului ce se scurge implacabil, scriitorul incearca sa gaseasca solutii si le descopera in posibilitatea transgresarii duratei. Auzind de dramatismul evenimentelor care il asteapta, ciobanul se pregateste pentru eventualitatea mortii. Deosebit de important este ca el nu intra in panica la vestea adusa de mioara nazdravana, ci are puterea spiritula de a raspunde in mod creator la acest verdict tragic al destinului. Cere sa fie ingropat aice pe-aproape" , adica in mult indragitul picior de plaf, gura de ral , alaturi de strunga pentru a fi mereu in preajma oilor sale iubite. Raspunsul, creator prin excelenta si prin aceasta asemanator cu procesul artistic, are loc prin asimilarea mortii cu o nunta, mai mult, cu o fantastica nunta cosmica prin care se va realiza integrarea omului in natura. Asemanarile cu creatia lui Mircea Eliade sunt izbitoare: elogiul frumusetilor patriei, dorinta integrarii in natura, asumarea unui destin tragic sunt numai cateva din elementele comune la care si scriitorul ofera un raspuns inventiv, creator. Desi se vede amenintat de timpul care trece necrutator, prozatorul se ridica deasupra evenimentelor, reusind sa raspunda primejdiei in planul imaginarului. Mai mult, solutiile pe care le gaseste la problema iesirii din timp sunt tot atatea victorii obtinute in confruntarea cu destinul potrivnic, cu teroarea istoriei". incepand sa schitam o tipologie a eroilor lui Mircea Eliade, putem sa decodificam in opera scriitorului trei tipuri de personaje. Asa cum putem afla dintr-o serie de creatii precum Secretul doctorului Honigberger, Nopti la Serampore sau Ghicitor in pietre, o prima categorie o formeaza personajele initiate. Este vorba, de obicei, de savanti sau de intelectuali cu o pregatire deosebita sau, asa cum afirma Dumitru Micu, de niste aventurieri ai spiritului . Initierea lor a avut loc prin intermediul unui studiu indelungat din carti, dar si prin contactul nemijlocit cu traditiile populare. Este cazul tipic al personajelor din Nopti la Serampore. Bogdanof, Van Manen si, mai ales, Suren Bose, care au ocazia sa cunoasca filosofia si traditiile indiene atat din carti, cat si dintr-o indelungata explorare efectuata pe viu". Tot in aceasta categorie poate fi inclus si faimosul ghicitor in pietre. Trebuie sa remarcam insa neaparat faptul ca initierea acestuia din urma nu mai are loc indirect, din operele scrise de catre altii, ci printr-un har innascut, cultivat de-a lungul anilor prin contactul nemijlocit cu obiceiurile sacramentale. in antiteza, un alt tip de personaje il constituie eroii mediocri, oamenii fara insusiri si fara destin, a caror lipsa de experienta ii face vulnerabili. Este cazul lui Gavrilescu din La tiganci, al lui Cucoanes din Un om mare sau al lui lancu Gore din nuvela Douasprezece mii de capete de vite. Trasatura lor comuna consta in faptul ca sunt pusi sa infrunte niste situatii exceptionale carora nu reusesc sa le faca fata. E suficient sa ni-l amintim pe Gavrilescu, acest Oedip ratat, incapabil sa raspunda la ghicitorile tigancilor. Tot mediocritatii i se datoreaza si drama acestor personaje, nechemate sa isi asume destinul si, astfel, sa iasa din labirintul lor existential. in sfarsit, o a treia categorie o formeaza prezenta autorului (sau a unui dublu al acestuiA) in propriile sale scrieri. Act narcisiac prin excelenta, fenomenul autooglindirii vine sa ni-l apropie si mai mult pe prozator, ale carui confesiuni au o importanta deosebita in intelegerea corecta a scrierilor sale, caror le confera si un plus de autenticitate. Spre deosebire de jurnalul scriitorului, care reprezinta o oglindire obiectiva a framantarilor artistului, operele literare constituie o imagine subiectiva a nazuintelor lui Mircea Eliade. Desigur, aceasta noua categorie nu reprezinta altceva decat o varianta a personajelor apartinand primului tip, fapt ilustrat prin creatii precum Adio!, Secretul doctorului Honigberger sau Nouasprezece trandafiri. intr-adevar, imaginea ce se desprinde din naratiuni este cea cunoscuta. Peste tot ne intampina profilul omului cu o exceptionala pregatire teoretica (atras insa in egala masura si de experientele literarE), istoricul religiilor, savantul de reputatie internationala, eruditul in masura sa dezlege taine interzise altora.
O tipologie asemanatoare propune si Eugen Simion in Mircea Eliade. Un spirit al amplitudinii. Exegetul clasifica eroii prozatorului in functie de atitudinea lor in fata misterului, a mitului. De o parte se gasesc cei care stiu, dar nu spun", in timp ce de cealalta parte se afla cei care nu cred , adica agentii istoriei profane, reprezentantii spiritului ingust, rationalist. Aceasta structura binara este mentinuta de catre scriitor pe tot parcursul operei sale deoarece ea exprima doua realitati, doua scenarii ce se confrunta in istoria de toate zilele".7
O alta clasificare a operei si, implicit, a personajelor putem intalni la loan Petru Culianu, care identifica trei etape semnificative in cadrul naratiunilor fantastice ale scriitorului. Astfel primele povestiri ale lui Eliade sunt alcatuite din ciclul indian", in interiorul caruia exista un personaj initiat, adica un specialist al sacrului . Si cel de al doilea ciclu al creatiei se caracterizeaza prin iruptia fantasticului in cotidian". Cu toate acestea, apar diferente semnificative in ceea ce priveste conditia personajelor. De data aceasta locul specialistului este inlocuit cu idiotul", cu un individ sarac cu duhul, adica cu un erou tipic naratiunilor expresioniste. Relatari precum La tiganci sau Douasprezece mii de capete de vite impun atat o noua estetica cat si o noua modalitate prin care sacrul se dezvaluie in lumea moderna. Cel de al treilea ciclu narativ din opera lui Mircea Eliade este denumit ciclul spectacolului si al criptografiei si incepe aproximativ cu naratiunea Uniforme de general, la care se adauga Incognito la Buchenwald, Les Trois Graces, Pelerina, Tinerete fara batranete, Nouasprezece trandafiri, Dayan. Autorul Pergamentului diafan este de parere ca ciclul spectacolului difera radical de ciclul savantului si de cel al idiotului , el raspunzand unei intentii de AĞrecuperareAğ a tuturor celor ce sufera, a constiintelor in deriva".8 intr-un plan de discutie pentru proiectata carte consacrata scriitorului Mircea Eliade (lucrare ce nu a mai fost finalizata), loan Petru Culianu trece in revista din nou cele trei cicluri din opera prozatorului: 1) Ciclul AĞerouluiAğ sialAĞquestAğ-ului; 2) Ciclul AĞidiotuluiAğ si al AĞcallAğ-ului; 3) Ciclul AĞcriptografieiAğ si al AĞspectacoluluiAğ.9 Desi ingenioasa, tipologia propusa de catre exeget se dovedeste lacunara. Aceasta deoarece nu toate scrierile din prima etapa a creatiei lui Mircea Eliade sunt inspirate de universul fascinant al Indiei. E suficient sa amintim, in acest sens, textele reunite in volumele Cum am descoperit piatra filosofala (1996) si Maddalena (1996). Este vorba de o serie de naratiuni apartinand anilor de ucenicie, ramase ingropate in timp de mai multe decenii in paginile publicatiilor interbelice, insuficient cunoscute de I. R Culianu. Pe de alta parte, nu toate operele consacrate artei spectacolului apartin ultimei etape a creatiei. Un bun exemplu constituie, sub acest aspect, naratiunea Adio!, care pune pentru prima oara problema elaborarii unui teatru experimental. Desi naratiunile sale de factura existentialista (trairista") se dovedesc la fel de fascinante precum cele onirice, Mircea Eliade ramane cel mai important autor de proza fantastica din literatura romana. Scriitorul ocupa un loc privilegiat in cadrul genului, alaturandu-se unor creatori de exceptie precum Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Vasile Voiculescu sau Stefan Banulescu.
