Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Meditatie filosofica si satira in „Scrisoarea I” despre Mihai EMINESCU



O alta mare poezie filosofica este „Scrisoare I” care face parte din ciclul celor cinci scrisori eminesciene. Primele patru scrisori au fost publicate in „Convorbiri literare” in 1881, anul de varf al creatiei eminesciene, air ultima postum, tot in „Convorbiri literare” (1890).

Scrisorile eminesciene sunt satire. De altfel, in editia lui Titu Maiorescu primele „Scrisori” au fost intitulate „Satire”. Satira este o specie prin definitie clasica, creata de Horatiu si de Juvenal. Asupra „Scrisorilor” eminesciene isi pune insa amprenta Romantismul. Ele contin un mai mare coeficient de subiectivitate si mai mare vehementa si virulenta. „Scrisoarea II” este o satira despre decaderea artei. „Scrisoarea III” este o satira indreptata impotriva politicianismului si a demagogiei patriotarde. „Scrisoarea IV” si „Scrisoarea I” sunt satire pe tema degradarii sentimentului erotic. Dintre toate „Scrisorile” eminesciene „Scrisoarea I” ramane cea mai valoroasa si cea mai complexa, mai profunda si mai incarcata de semnificatii filosofice.

Prima parte a poeziei contine meditatia filosofica, iar cea de-a doua satira pe tema conditiei omului de geniu in societate. Meditatia filosofica incepe cu imaginea timpului relativ, trecator, masurat de acele ceasornicului, si cu descirerea cadrului nocturn. Noaptea eminesciana nu are nimic comun cu noaptea novalisiana, dominata de intunericul primordial din celebrele „Imnuri catre Noapte”. Eminescu nu este cuprins de extaz mistic in fata noptii ca marele romantic german. Eminescu face elogiul lunii, astrul preferat al romanticilor. Luna isi raspandeste peste tot lumina ei plina de vraja si mister. Printr-o fastuoasa metafora Eminescu numeste luna „stapana marii”. Dar luna nu lumineaza numai intinderile nesfarsite de apa ale marii, ci si dessturile, codrii, targurile si cetatile. Luna nu este numai stapana peste mare, dar si peste marea patimilor omenesti. In aceasta viviune eminesciana isi pune amprenta filosofia indiana in care lumea este vazuta ca o mare agitata de aptimi. Eminescu priveste lumea dintr-un punct cosmic. Asa cum spunea Tudor Vianu in „Poezia lui Mihai Eminescu” Eminescu priveste lucrurile „de foarte de sus si de foarte departe”. Edgar Papu in studiul sau „Poezia lui Eminescu” il considera pe Eminescu unul dintre cei mai mari poeti ai „departelui” din literatura universala.



Mai mult ca oriunde in creatia eminesciana in „Scrisoarea I” se manifesta din plin ironia romantica, teoretizata de Friedrich Schlegel, creierul romantismului german, in „Fragmentele” sale filosofice. Ironia romantica („witz”) se deosebeste atat de ironia socratica, intemeiata pe disimulare, pe afisarea ignorantei, care este mai mult un siretlic, o capcana intinsa interlocutorului cu intentia de a-l ridiculiza, cat si de ironia clasica, ironie de moralist, care vizeaza defecte si vicii umane. Ironia romantica este o ironie filosofica, bazata pe contradictia dintre relativ si absolut. Ironistul romantic relativizeaza totul. Ironia romantica este si ironie pe muchie de cutie, care transforma calitatile in defecte si defectele in calitati. Ironia romantica se intoarce asupra ironistului sub forma autoironiei si presupune detasare, joc si gratuitate. Ironistul romatic rade de toate si de tot, chiar de el insusi. Ironia romantica este un badinaj superior, o gluma metafizica pe care Fr. Schlegel o numea „bufonerie transcedentala”. Prin ironai romantica Eminescu subliniaza diversitatea preocuparilor omenesti, de la cele mai frivole si pana l acele mai grave si pofunde:

„Unul cauta-n oglinda sa-si bucleze al sau par,

Altul cauta in lume si in vreme adevar”

Tot prin ironie romantica Eminescu realizeaza portretul batranului dascal, care a fost identificat de exegeti in persoana filosofului german Emmanuel Kant, care reprezinta o culme a gandirii umane si pentru care Eminescu avea cea mai mare admiratie, alcatuit prin contrastul dintre aparenta si esenta, dintre infatisarea umila si mdoesta a batranului dascal si grandoarea preocuparilor sale de ordinul cunoasterii:

„Iar acolo’ batranul dasca, cu-a lui haina roasa-n coate,

Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate

Si de frig la piept si-ncheie tremurand halatul vechi,

Isi infunda gatu-n guler si bumbacul in ureche;

Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,

Universul fara margini e in degetul lui mic”.

Pentru realizarea portretului batranului dascal Eminescu valorifica mitul titanului Atlas, din mitologia greaca despre care se spune ca sustinea intreaga bolta cereasca pe umerii sai puternici:

„Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar

Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar.”

Universul de gandire al batranului dascal se desfasoara intre Geneza si Apocalispsa. Imaginea cosmogonica memorabila din „Scrisoarea I” este inspirata din „Imnul Creatiunii” din partea a X-a din „Rig-Veda”. Primul vers al imaginii cosmogonice „La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta” nu este decat o parafraza dupa primul vers din „Imnul creatiunii”: „Atunci nu era nici nefiinta, nici fiinta”. Dupa cum se poate oberva, Eminescu nu face altceva decat sa inverseze termenii de „nefiinta” si „fiinta”. Dupa aceasta varianta cosmogonica indiana lumea s-a nascut prin conjugarea a doi factori: masculin si feminin, pe o hierogamie cosmica, printr-o casatorie sacra. Factorul masculin este un principiu de natura spirituala, dinamic si activ, un impusl primordial, un „primum movens” care pune lumea in miscare, un factor misterios si impenetrabil:

„Cand nu s-ascundea nimic, desi tot era ascuns…

Cand patruns de sine insusi oddihnea cel nepatruns.”

Aceste este „Unul” sau „Unicul”, principiul suprem al vietii numit in „Upanisade” „Brahman”. Factorul feminin este un factor material pasiv identificat cu insusi haosul primordial, infatisat de Eminescu intocmai ca-n „Imnul Creatiunii”, ca o-ntindere nesfarstira dea pe, ca o mare de-ntineric, ca o prapastie fara fund. Conjugarea celor doi factori este exprimata de eminescu prin versuri antologice:

„Dar deodat-un punct de misca… ce intai si singur. Iata-l

Cum din ahos face muma, iar el devine tatal…”

In filosofia indiana lumea s-a nascut din dorinta erotica numita karma (Kamadeva, zeul iubiriI). Pentru karma Eminescu agasit un echvalent romanesc prin expresia „dor nemarginit”. Eminescu face consideratii filosofice in spirit kantian despre relativitatea timpului si spatiului, categoriile fundamentale ale existentei, si recurge la o figura de stil numita litota si care este contrariul hiperbolei, constand intr-o reducere spectaculoasa a dimensiunilor:

„Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul”



Apocalipsa incepe in viziunea lui Eminescu printr-o eclipsa solara dupa care urmeaza o enorma perturbatie cosmica:

„Soarele, ce azi e mandru el il vede trist si ros

Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi

Cum planetii toti ingheata si se-azvarl rebeli in spat

Ei din franele luminii si ai soarelui scapati…”

Meditatia batranului dascal se incheie cu imaginea timpului etern, transformat in vesnicie, exprimata printr-o memorabila metafora-personificare:

„Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie,”

Partea a doua a poeziei contine satira propriu-zisa pe tema neintelegerii omului de geniu de catre societate. Lumea este condusa de „vointa oarba de a trai” pe care Eminescu o considera „enigma” care apasa asupra destinului tuturor muritorilor:

„De a vietii lor enigma ii vedem pe toti munciti

Far-a sti sa spunem care ar fi mai nenorociti…”

Principuil identitatii, al „Unului” sau „Unicului” apare din versul:

„Unul e in toti, tota stfel precum una e in toate”.

Partea a doua a poeziei este ilustrare a conceptului despre geniu a lui Schopenhauer din lucrarea sa fundamentala „Lumea ca vointa si reprezentare” in care marele filosof german face o serie de disocieri intre omul de geniu si omul comun. Pentru omul comun lumea este vointa, in timp ce pentru omul de geniu lumea este reprezentare, de aici venind si titlul operei lui Schopenhauer. Acesta actioneaza numai sub impulsul vointei oarbe de a trai, pe cand la omul de geniu se prudce o desporindere a intelectului de vointa. Scopul eixstentei omului de geniu este cunoastere. Omul comun e egoist si nu urmareste altceva decat satisfacerea propriilor interese meschine, pe cand omul de geniu este altruist, capabil sa se sacrifice pentru binele umanitatii. Omul comun este subiectiv, incapabil sa se obiectiveze, n-are criterii si principii, pe cand omul de geniu este obiectiv, capabil sa se obiectiveze, are criterii si principii si ajunge totodata la adevaruri generale. De altfel Schopenhauer definea geniul ca „inteligenta care-si cunoaste limitele”. Omul de geniu ramane nefericit si neinteles de contemporani. Sub influenta pesismismului shopenhaurian Eminescu sustine zadarnicia oricarui efort uman si priveste lumea din perspectiva cutremuratoare a mortii:

„Poti zidi o lume-ntreagam poti s-ao sfarmi… orice ai spun,

Peste toate o lopata de tarana se depune.”

Omul de geniu nu este neinteles numai in timpul vietii, dar nici la moarte. Cel care va rosti necrologul la moartea omului de geniu nu va face altceva decat sa se scoata in evidenta pe sine:

„Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel

Nu slavindu-te pe tine… lustruindu-se pe el.”

Cauza neintelegerii omului de geniu o constituie egoismul si vanitatea, forme prin care se manifesta vointa oarba de a trai. Daca dupa Schopenhauer omul de geniu nu este inteles de contemporani, dupa Eminescu omul de geniu nu e inteles nici de posteritate, asa cum ne spune prin ironie romantica:

„Ba sa vezi… posteritatea este inca si mai dreapta

Neputand sa te ajunga, crezi c-or sa vrea sa te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subtire

Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vr-un lucru mare,

C-ai fost om cum sunt si dansii.. Magulit e fiecare

Ca n-ai fost mai mult ca dansul…”

Biogarfii posteritatii vor cauta sa scoata mai mult in evidenta petele intunecate, aspectele senzatinale si de scandal ale vietii omului de geniu si nu profunzimea si lumina cugetarii sale:

„Dar, afara de acestea vor cata vietii tale

Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale-

Astea toate te apropei de dansii.. Nu limina

Ce in lum-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,

Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt

Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant;”

Poezia se incheie cu revenirea la cadru nocturn initial si cu imaginea lunii stapana nu numai peste mare, dar si peste marea patimilor omenesti.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.