Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Luceafarul si Oda (In metru antic) - permanente mitice si filosofice despre Mihai EMINESCU



Poezii care trateaza conditia geniului, alegoria Luceafarului si Oda (in metru antiC) constituie o meditatie indirecta asupra conditiei tragice a fiintei, conceputa ca sfasiere dilematica intre numeroase limite.

Drama geniului neinteles in nazuinta de identificare cu fiinta iubita din Luceafarul apare in Oda ca un monolog ce exprima durerea, amaraciunea si disperarea provocate de constiinta dezacordului dintre sine si lume, cantec de iubire topit in cantec de moarte.

Ambele poezii surprind dualitatea trairilor: in Luceafarul se exprima conceptia lui Schopenhauer, aceea ca un creator nu poate fi fericit, deoarece el se sacrifica in numele "scopului obiectiv", acela al cunoasterii; in Oda (in metru antiC) se urmareste intai un plan al echilibrului dobandit prin contemplarea senina a universului, apoi un plan al iubirii pasionale, devoratoare ("ma topesc in flacari"), iar in plan filosofic se sugereaza neputinta atingerii absolutului. Pe un ton patetic, nostalgic, poetul canta moartea, insingurarea, indiferenta trufasa, salvatoare, amintind de strofele finale ale poemului Luceafarul.

Iubirea Luceafarului este un sentiment atotcuprinzator, invincibil, dionisiacul, ca stare de traire frenetica, sublimandu-se, ca si in Oda, in apolinic, calm, seninatate. Aspiratia catre moarte este prezenta in Oda ca stare de voluptate a redescoperirii sinelui. Eroul liric al ambelor creatii este deci intr-o stare de echilibru, datorita contemplarii senine a universului ("Ochii mei naltam visatori la steaua singuratatii").

Hyperion simbolizeaza superioritatea absoluta, dorindu-si iubirea absoluta, insetat de repaus, de viata finita, de stingere. in Oda, eroul "pururi tanar" e invadat de iubire, o experienta a suferintei, incercand sa se smulga din agonie, sa capete acea "nepasare trista" a contemplatiei: "Vino iar in san, nepasare trista; / Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma!

    ".



Hyperion simte nemurirea ca o continua miscare "in care el se afla pe el insusi, () si acestei miscari ii cere repausul" (E. TodoraN). in Oda se pune accentul pe trairea pasionala, dionisiaca, la limita epuizarii prin arderea imediata a energiei vitale : "De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet,/ Pe-al meu propriu rug ma topesc in flacari".

Iubirea constituie un act de initiere existentiala in tainele mari ale Universului. in Luceafarul, ea este o bariera intre lumea comuna si cea a geniului, in timp ce in Oda se face un elogiu iubirii prin care geniul descopera un sens existentei sale la care, "pururi tanar", nu gandise pana atunci, traind sub iluzia nemuririi, sub steaua "singuratatii sale".

Proprii eului liric din ambele poeme sunt reflexivitatea, lumea ideilor, ipostaza de geniu contemplativ. Unui cerc stramt, care se leaga de marunte clipe de noroc, geniul ii contrapune dimensiunea universala, constiinta sa despre unitatea efemerului si eternului.

Nemurirea constituie latura divina a lui Hyperion, iar iubirea pentru o muritoare -latura umana. Dupa ce ii prezinta pe oameni ca simple unelte ale unei forte oarbe si irationale, Creatorul face aluzie la nestatornicia umana. Luceafarul are insa capacitatea de a se detasa: "Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece - Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece". Iubirea vine sa tulbure sistemul universului in Luceafarul, in timp ce in Oda (in metru antiC) ea este starea dionisiaca ce-1 va face sa doreasca echilibrul initial.

Luceafarul isi reconstituie echilibrul sufletesc datorita capacitatii superioare de percepere a efemerului, in timp ce, in Oda, combustia in care se zbate este de natura malefica, infernala, arata "chinuit", "jalnic", "inveninat", iar cantecul de dragoste, paradoxal, este sublimat intr-un cantec de moarte.

"Nemuritor si rece", Luceafarul ramane esenta divina pentru care iubirea este o ispita ce poate fi invinsa, in timp ce eul liric din Oda traieste acest proces de ardere interioara cu tortura, cu gandul invierii, al refacerii, intr-o aspiratie de iesire din focul malefic. Prin continutul filosofic, Glossa trebuie sa fie o replica antinomica la Oda (in metru antiC). Sfasierii launtrice, arderii totale i se va propune o filosofie a daruirii, a permanentei, zbuciumului ii corespunde o liniste demiurgica, spectacolului interior ii replica o lume exterioara, "a mastilor si a teatrului vietii", "tragicului de acolo ii corespunde ironicul de aici" (F. BailesteanU).



Structura discursului liric reliefeaza factura duala a temei, plecand de la dualitatea trairilor caracteristice omului de geniu, care nazuieste sa acceada prin opera la nemurire, dar este oprit temporar in avantul sau de ispitele vietii comune. Raspunsul Demiurgului, marcand prapastia dintre destinul fiintei de exceptie si soarta omului comun, da valoare meditatiei filosofice de influenta schopenhaueriana. Penduland intre "asteptarea dureros de dulce" si "voluptatea mortii ne-nduratoare" a geloziei, a tradarii care l-au chinuit pe Nesus si l-au sfasiat pe Hercules, geniul contemplativ si izolat cheama dorinta de a dobandi din nou "nepasarea trista" a cugetarii, ataraxia: "Vino iar in san, nepasare trista".

Mihai Eminescu a intuit in experienta iubirii "resortul cel mai adanc al vietii, dorul nemarginit, dar si zadarnicia acestuia" (D. PopovicI). Esenta lirismului, in Oda, este sentimentul de iubire trait cu o intensitate devoratoare, pana la limita suferintei si a mortii. Poetul aduce un elogiu indirect sentimentului de dragoste prin care fiinta umana poate accede la cunoasterea Absolutului si prin care poate descoperi sensul existentei sale la care, "pururi tanar", nu se gandise, traind sub iluzia nemuririi, sub "steaua singuratatii" sale.

Unui cerc stramt, guvernat de noroc, geniul ii contrapune dimensiunea universala a constiintei sale despre unitatea efemerului si a eternului. in Oda, ignorarea mortii intr-o senina, vesnica tinerete subliniaza unitatea originara ("Nu credeam sa-nvat a muri vreodata"), iar caderea din starea dintai prin iluzie sau patima a dus la cunoasterea mortii, la invaluirea cu suferinta, in dialectica tezei si antitezei, a dramaticului destin uman.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.