(incercare de sintezA)
1. Scurta prezentare generala
2. Sursele formarii marelui creator
3. Treptele acestei formari de exceptie
4. Personalitatea scriitorului Eminescu-intre romantism, national si universal. Geniul eminescian
5. Temele si motivele eminesciene
. Dominanta geniului
. Conditia poeziei si a poetului (Un manifest literar inediT)
. Timpul eminescian
. Spatiul - intre micro- si macro-
. Istoria si societatea intre national si universal
. Natura - intre terestru si cosmic
. Dragostea - "dureros de dulce"
. inger si demon
6. Specii literare in creatia eminesciana - alte dovezi ale unicitatii sale
7. Diversitatea procedeelor artistice eminesciene-intre romantism si clasicism
8. Creatorul limbii "ca un fagure de miere"
9. De ce este M. Eminescu scriitor facil si, totusi, dificil?
10. Mitul eminescian - intre marile genii si mituri ale lumii
11. Creatia lui Eminescu - opera mereu deschisa. Eminescianism si posteminescianism
1. Scurta prezentare generala
Despre nici un alt scriitor al nostru nu s-a vorbit si nu s-a scris mai mult decat despre Mihai Eminescu.
Primul care 1-a descoperit a fost - fara indoiala - T. Maiorescu. Acesta il caracteriza, inca din 1872, ca pe un "poet in toata puterea cuvantului"*, iar in 1889 sustinea ca "ce a fost si ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau innascut", precizand mai departe ca "literatura poetica romana va incepe in secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui si forma limbei nationale care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vesmantului cugetarii romanesti". Din studiul
Eminescu si poeziile lui al lui T. Maiorescu intelegem ca opera eminesciana este sinteza celor trei surse fundamentale: o personalitate psiho-intelectuala de exceptie, o cultura europeana de amploare si de profunzime si o cunoastere in detaliu a literaturii nationale.
Mult mai tarziu, G. Calinescu va afirma ca "opera literara a lui Mihai Eminescu creste cu toate radacinile in cea mai deplina traditie si este o exponenta deplina, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton".
La randul sau, C. Noica il va defini pe Eminescu drept "omul deplin al culturii romanesti".
Nu incape nici o indoiala ca Mihai Eminescu este - cel putin deocamdata -singurul geniu autentic al literaturii noastre. Dar geniul sau nu s-a impus pe loc gol in acest spatiu, ci s-a inaltat preluand tot ceea ce se realizase deja mai valoros, (dupa cum singur o sustine in "Epigonii"), spre a ajunge neaparat si prin cumulul experientei universale - in marea constelatie a scriitorilor lumii, acolo unde s-a intalnit sigur cu Byron, V. Hugo, Vigny, Lamartine, Schiller s.a.
M. Eminescu este scriitor national si universal intrucat imbina (gratie genialitatii salE) sentimentele unui neam cu sentimentul lumii. De ce anume putem compara Lacul sau cu cel al lui Lamartine si
La steaua cu corespondenta lui Schiller fara a putea vorbi de vreo incercare de pastisa? Pentru ca geniile se intalnesc undeva, in sfera absolutului, dar in nici un caz nu se copiaza!
M. Eminescu, ca scriitor, s-a situat el insusi in categoria romanticilor: "Eu raman ce-am fost: romantic" {Eu nu cred nici in IehovA). In ciuda acestei ferme afirmatii, in creatia marelui scriitor exista o a doua componenta - clasica, reliefata prin pretuirea artei antice, prin promovarea idealurilor, prin aspiratia catre perfectiune si echilibru. De fapt, daca in continut Eminescu este romantic, in forma el este profund clasic. Creatorul
Luceafarului este "nepereche" in literatura romana tocmai pentru ca a ridicat specificul autohton si concret la rang universal si vesnic, demonstrand marele "adevar" romantic al versurilor proprii: "Numai poetul, // Ca pasari ce, zboara // Deasupra valurilor.// Trece peste nemarginirea timpului" (Numai poetuL).
Eminescu a fost, este si va fi singurul nostru geniu literar autentic pana cand altcineva va depasi conditia sa, deopotriva romantica si clasica, nepereche si nationala, si universala!
El este titan prin tot ceea ce a produs dar si prin modul in care a facut-o. Este, de fapt un tot singular.
2. Sursele formarii marelui creator
M. Eminescu s-a format evoluand dinspre spatiul autohton si dinspre timpul concret - individual catre macrospatiu si macrotimp. inca de copil a intrat in contact cu tot ce era mai profund in natura si folclor, deci cu spiritul autohton, dar dintotdeauna a fost atras de acel dor al cautarilor dincolo de realul obisnuit. Un asemenea dor devine permanenta in fluxul eminescian - intre cautarile concrete si cele universale. Sa retinem - numai in acest sens -
Sara pe deal, in care spatiul mioritic sustine evolutia acestui dor dinspre spatiul terestru catre cel cosmic, sub semnul iubirii sau al visarii. Momentul in care Eminescu (la acea data EminovicI) a intrat in legatura cu marea biblioteca a lui Aron Pumnul, a insemnat pentru viitorul scriitor descoperirea marii istorii nationale (cu Septenarul romanesC). Acum si-a impus noua resursa scriitoriceasca, cu doua prelungiri esentiale - explozia sentimentului patriotic si integrarea istoriei nationale in cea universala.
O data cu plecarea la Viena se poate spune ca spiritul national eminescian era deja format in sensurile sale esentiale. La Viena si Berlin, M. Eminescu isi completeaza cultura si formatia cu elemente de filosofie si mitologie, facandu-si singur trecerea catre universalitate si genialitate. O asemenea trecere se va realiza insa dupa o perioada de tatonari si sinteze, pentru ca perfecta imbinare intre romanesc si universal sa poata produce acele capodopere gratie carora scriitorul nu mai apartine doar unei sfere, ci unui intreg specific exclusiv geniului. Pe parcurs, Eminescu si-a adaugat operei coordonata erotica, cu multiple sensuri - intre sentimentul propriu-zis si filosofie.
3. Treptele acestei formari de exceptie
Treptele formarii si afirmariilui M. Eminescu, ca scriitor, pot fi distinse progresiv in cadrul creatiei sale.
Mentionam astfel dublul debut dupa 1866 si poeziile de inceput (cea 1866-1870). Aceste creatii se caracterizeaza prin influente preluate mai ales de la Bolintineanu, Heliade si Alecsandri (deci prelungiri ale resurselor autohtonE) si prin prefigurarea marilor teme de mai tarziu - cuprinzand natura si dragostea (De-as aveA), filosofia (.SperantA), istoria si patria (Din strainatatE).
inca de-acum se intrevede dezvoltarea sentimentului afectiv national.
In anul 1872, poetul Eminescu este descoperit si elogiat de Maiorescu, ceea ce a insemnat trecerea sa de la debut la afirmare. in acelasi an citeste la Junimea nuvela
Sarmanul Dionis, un veritabil exercitiu al capodoperei.
Vor urma cativa ani de serios efort scriitoricesc, dincolo de care treapta capodoperelor se va realiza pe trei secvente:- :
. 1879 (
Revedere s.a.)
. 1881 (Scrisorile s.a.)
. 1883 (LuceafaruL)
4. Personalitatea scriitorului Eminescu - intre romantism, national si universal.
Geniul eminescian
Indiferent ca se manifesta ca poet sau prozator, ca dramaturg (si, de multe ori, chiar ca publicisT) M. Eminescu se dovedeste a fi romantic in continut, liric in profunzime, filosof - ca maniera de reprezentare, neaparat genial, cultivand deopotriva nationalul si universalul.
Genialul si "neperechele" Eminescu isi reliefeaza personalitatea distiland problematici complexe ale romantismului (si nu numai!
) in permanentul stil clasic.
5. Temele si motivele eminesciene
Sunt jnultiple tocmai pentru a acoperi meditatia asupra intregii existente, in laturile sale_esentiale.
Dominanta este conditia geniului care sustine, de fapt, diversitatea tematica.
Prin definitie geniul este fiinta superioara, care se inalta cu mult deasupra obisnuitului. La Eminescu el este fie dascalul din
Scrisoarea I, fie luceafarul din poemul cu acelasi nume. Geniul eminescian incearca adaptarea in lumea obisnuita dar, nu prin coborarea sa, ci prin inaltarea respectivei lumi (LuceafaruL). Nefiind inteles, el ramane un izolat, un respins chiar de lume, un nefericit pe pamant. Dascalul din Scrisoarea /este batran, bolnav, saracacios, dar poarta in degetul mic "universul cel himeric". Prin urmare, geniul lui Eminescu aijfo prezenta antitetica fiind jumatate om (nefericituL) si jumatate zeu (fericitul intru cunoastere si eternitatE). IvTLuceafarul antiteza dintre geniu si lume este definitiva (,,Trarrid~irrcefcul vostru stramt, / Norocul va petrece, / Ci eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece*)^in
Glossa, Eminescu isi construieste atitudinea in fata lumii me schine: Sa ramana "mereu ca spectator al "teatrului cu masti" jucat de o atare lume.
Poetul aspira spre o arta transfiguratoare a semnificatiilor realitatii, in care cuvantul sa exprime adevarul ("Unde vei gasi cuvantul ce exprima adevarul?" -se-ntreaba el la infiniT). El sustine concordanta dintre fondul creatiei si forma acesteia, caci "e usor a scrie versuri / Cand nimic nu ai a spune." {Criticilor meI). Eminescu considera ca adevarul artei trebuie sa fie cel al vietii, cu toata suferinta ei: "traieste, f(i chinuieste / Si de toate patimeste / Si-ai s-auzi cum iarba creste" {in zadar in colbul scoliI). El tinde mereu catre perfectiune, atat in fondul creatiei cat si in forma ei ("De mult ma lupt citind in vers masura - Iambul").
Microtimpul si macrotimpul sunt coordonatele intre care se realizeaza viziunea timpului eminescian. Cel dintai este timpul individual, marcat in Scrisoarea I de bataia ceasornicului; el este timpul trecator, este efectiv varsta umana. La Eminescu acest timp este numit "clipa cea repede" si poetul se intreaba, dupa modelul marelui inaintas: "Nu e pacat / Ca sa se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?"
in legatura cu microtimpul mai vechiul motiv fortuna labilis se impune in creatii ca
Trecut-au anii sau
Venetia, in
Memento mori. " ~~~
Macrotimpul este timpul universal, este eternitatea insasi, marcata tot in Scrisoarea /prin "bataia" perpetua a lunii.
Singurul care poate sa se realizeze in ambele timpuri este geniul, caci dascalul din Scrisoarea /traieste in "clipa cea repede" dar totodata rememoreaza trecutul si prezice viitorul, in timp ce luceafarul - Hyperion parcurge traseul dinspre unjmume prezent catre timpul inceputurilor.
Spatiul eminescian se realizeaza de asemenea intre minim si maxim. Microspatiul este teritoriul limitat, "cercul stramt" al oamenilor, spatiul supus conditiei fortunei labilis. Macrospatiul este - dimpotriva - infinitul, cu toate elementele sale;_cerul, luna, soarele, stelele, luceafarul, muzica sferelor, zborul intergalactic, haosul, geneza.
Si in acest caz numai geniul poate realiza extinctia: in nuvela SarmanulDionis el (tanaR) trece, gratie unei posibile vraji, de pe pamant pe luna; in Luceafarul tot el.
De multe ori microspatiul se proiecteaza in macrospatiu gratie expansiunii sentimentale. in "Sara pe deal" spatiul cautat mioritic? in care se deruleaza asteptarea clipei de iubire preia universalitati (intre "Apele plang, clar izvorand din fantane" si "Stelele nasc umezi pe bolta senina").
Istoria si societatea sunt proiectate la Eminescu sub semnul unei cuprinderi imaginative de exceptie: de la indepartate timpuri mitologice pana in contemporaneitate. O dovada mai mult decat convingatoare o reprezinta poemul sociogonic Memento mori care a fost construit ca uriasa istorie a omenirii pe civilizatii (intre aparitii, evolutii si culminari, caderi in neanT). Istoria devine o "panorama a desertaciunilor", motivul fortuna labilis putand ilustra teoria romantica a unui rau care persista in lume. De fapt, evocarea mitologiilor si a istoriei se realizeaza la Eminescu sub doua aspecte: unul meditativ si elegiac - altul satiric. Cea dintai posibila viziune este determinata de constiinta nestatorniciei lumii, de repetabilitatea unor elemente de fond labil in forme diverse: "Alte masti, aceeasi piesa" (GlossA); "formele se schimbara, dar raul a ramas" (imparat si proletaR).
Dar meditatia eminesciana in problematica social-istorica include si, expresii profund patriotice. Marele poet da istoriei nationale dreptul la universalitate (intr-un anume fel ca si istoricul N. IorgA). in Memento mori momentul luminos al Daciei felix este inscris in fluxul istoriei civilizatiilor universale. Scrisoarea ///aduce fata-n fata pe "furtunosul Baiazid" cu "ciotul" Mircea, spre a se demonstra zicala romaneasca "Buturuga mica rastoarna carul mare" (Sub semnul unui patriotism descatusat, prin Mircea Eminescu reprezentandu-se - de fapt - pe sine insusI).
Satira eminesciana impune romantismul prin latura sa protestatara. De multe ori ea este raportata la meditatie in cadrul acelorasi opere (construite prin antiteza intre bine si raU), dorinta poetului fiind aceea de a asigura continuitatea intre timpuri din perspectiva pozitiva. Este o dorinta cu multiple si profunde implicatii patriotice si umanitare. A se vedea mai ales gustul amar al geniului dascal din Scrisoarea /(in fata rautatii lumii micI) si invocarea lui Tepes din finalul Scrisorii III (cu dorinta anularii raului social romanesC).
Satira eminesciana atinge practic principalele laturi ale existentei sociale - si de data aceasta intre general-valabil si national-romanesc: lipsa sa de profunzime si superficialitatea, lipsa de sentimente si de idealuri {Epigonii, Criticilor meI), degradarea valorilor si sentimentala (Scrisoarea I, Scrisoarea V), coruptia si demagogia (
Scrisoarea III) s.a.
Ca poet satiric, M. Eminescu urmareste comedia sociala atat de pe pozitia istoricului clasic (GlossA) cat si din perspectiva romanticului sarcastic si pamfletar (Junii corupti, Ai nostri tinerI).
Marele nostru poet isi impune genialitatea meditand asupra marilor probleme ale omenirii - in general - si asupra natiunii romanesti - ca istorie, prezent si perspectiva - in special dovedindu-si astfel profundul umanism si permanentul patriotism.
Natura- intre terestru si cosmic - este o tema predilecta intrucat Eminescu -romanticul isi cauta in permanenta cadrul de realizare si de identificare. Cat timp genialitatea sa este duala, natura implicata in acest sens este atat terestra cat si cosmica. Cea terestra include - ca pe un tot - codrul, padurea, teiul, salcamul, raurile. Este natura in care Eminescu isi cauta organicitatea in Revedere, dar de care se vede obligat sa se disocieze - intr-un fel - pentru ca ea se impune prin permanenta in fata caracterului trecator al omului. Antiteza respectiva se va prelungi mai departe intr-o osmoza deplina deoarece geniul uman eminescian isi regaseste corespondentul in geniul natural (Povestea codruluI). De fapt, comuniunea dintre cele doua genii -om si codru - conduce catre acea descatusare lirica din poemele eminesciene care incearca evadarea dintr-un mediu inchistat si apasator. De cele mai multe ori natura terestra eminesciana este vadit romaneasca, implicand spatiul mioritic pe deplin "imbracat" in aura mitologica si fantastica. Astfel, nationalul se integreaza in universal si feeriile natural-romanesti din Sara pe deal sau din
Dorintaisi afla corespondente dincolo de orice granite.
Cealalta jumatate a geniului Eminescu - cea a zeului - cauta si gaseste natura cosmica in care se intalnesc cerul, stelele, luna, luceafarul, infinitul, spatiile genezei. De fapt, acolo isi cauta el cealalta componenta a existentei si a afirmarii. intre cele doua sfere - cea natural-terestra si cea natural-cosmica - relatiile se stabilesc, la Eminescu, gratie marii, norilor si pasarilor (a se vedea
Mai am un singur dor, Tre-cut-au anii, Somnoroase pasarelE).
Dragostea- "dureros de dulce"este o tema eminesciana cu dublu sens:
. cel al iubirii - ca sentiment propriu-zis;
. cel al iubirii - ca suport al cunoasterii.
Primul sens implica, de obicei, dramaticul contrast intre vis si realitate. in vis iubirea eminesciana este realizata si traita pe deplin, dar in realitate ea se destrama {LacuL). Chemarea iubirii vizeaza un cadru natural autohton feeric {DorintA). in Sara pe deal spatiul mioritic propice trairii sentimentului erotic capata, dupa cum am vazut, proiectii universale. Sentimentul respectiv ramane insa doar dorit si nu e trait decat in vis, ca o "suferinta dureros de dulce". El este, de fapt, proiectia dorului romanesc atat de complex.
Cauza nerealizarii erotice in creatia eminesciana poate fi pusa pe seama nepotrivirii cuplului posibil. in
Floare albastra, El este geniul, in timp ce Ea este fiinta omeneasca obisnuita. El nu a raspuns la timp chemarii Ei si urmeaza logic -parerea de rau.
Visul de iubire (deci doar visul!
) nu se poate realiza la Eminescu decat in cadrul feeric natural romanesc {DorintA). Poezia lui de natura si poezia de dragoste formeaza de cele mai multe ori un tot unitar; natura si dragostea se vor autohtone, dar cu proiectii mereu universale. La Eminescu iubirea preia incarcatura filosofica atunci cand sustine sensurile cunoasterii evoluand, din nou, dinspre national catre universal. in Floare albastra, chemarea catre trairea iubirii intr-un spatiu vadit autohton sugereaza - de fapt - tendinta de apropiere si de cunoastere intre sferele Departelui (al luI) si Aproapelui (al eI). Acelasi lucru se va repeta - pe un plan superior in Luceafarul. De fiecare data, iubirea-cunoastere se exclude, cele doua sfere respingandu-se din cauza neconcordantei intre Superior si Inferior.
inger si demon reprezinta - intr-un fel - antiteza esentiala din creatia eminesciana, care sustine relatia contradictorie, dar nu intotdeauna exclusiva, dintre bine si rau, dintre alb si negru, dintre geniu si lume, dintre platitudine si revolta, dintre intelegere si neintelegere, dintre a fi si a nu fi. Este asadar o constanta a marelui nostru romantic, intrucat aceasta antiteza defineste de multe ori creatia lui atat in privinta continutului cat si in cea a formei de realizare.
ingerul eminescian poate fi femeia autentica - sensibila, suava, diafana, voluptoasa, dornica de iubire din Dorinta, Sarape deal, Floare albastra. O astfel de proiectie lirica interfereaza deseori sensurile autohtone cu cele universale, spre a incerca exprimarea inefabilului catre care tinde geniul intru realizarea sa. Dar tot inger devine barbatul-geniu cu insusiri extrem de sensibile (ca in romanul Geniu pustiu sau in nuvela Sarmanul DioniS), situatie in care geniul isi cauta in sine angelicul, baza formarii ulterioare - intre acceptare si respingere, intre adaptare si inadaptare. in Dorinta, spre exemplu, apar doi posibili ingeri - el si ea, care se cauta spre a relua povestea erotica. in Floare albastra, insa, ea ramane ingerul care aspira la aceeasi realizare erotica, pe cand el a trecut deja catre o alta sfera a cunoasterii.
Demonul eminescian este - in primul rand - geniul neinteles de oameni si, in continuare, revoltat impotriva gresitelor randuieli ale lumii. Acesta parcurge mai multe etape in cadrul reprezentarii lirice: de la inflacararea patriotica din Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie si pana la respingerea falsului patriotism din Scrisoarea III (partea a II-A); de la dorinta exuberanta a iubirii, din Sara pe deal, si pana la respingerea noniubirii din Scrisoarea IVisi mai ales Scrisoarea V); de la acceptarea literaturii autentice si pana la refuzul nonliteraturii (in Epigonii si Scrisoarea iL); de la posibila integrare in lume pana la refuzul acesteia. Aceasta ultima ipostaza apare reprezentata cu deosebire in capodoperele Luceafarul si Glossa. in prima, geniul apare metamorfozat nu numai ca inger ci si ca demon, dar absolut in perspectiva pamanteanului obisnuit care la inceput il divinizeaza dar apoi, nu numai ca nu-1 intelege, speriat de proiectiile lui neasteptate, dar il si respinge. in cea de a doua, geniul insusi se impune drept demon justitiar asupra lumii care continua a-si juca viata ca pe o scena de teatru. Exista si situatii in care demonul este la Eminescu femeia-nefemeie ca-n Scrisoarea V fara a se pune in vreun fel problema anti-feminismului marelui poet. De fapt Venere si madone propune doua tipuri feminine, intre angelic si demonic.
Marele scriitor isi pune deseori problema relatiei dintre inger si demon in planuri duble - national si universal, respectiv - fiinta (obisnuitA) si nefiinta (dincolo de existenta obisnuitA). in imparat si proletar demonul lirico-dramatic parcurge traseul dinspre demonism si resemnarea rece. in Sara pe deal doi posibili ingeri se cauta sub semnul autohtonismului mioritic. Scrisoarea III si Epigonii aduc in replica ferma epoci "de aur" (angelicE) cu un prezent mereu decazut (demoniC). in Floare albastra angelic este Aproapele, in timp ce demonic este Departele, cu planul cunoasterii absolute straine lumii de jos. in Pe langa plopii fara sot, acelasi El isi cauta jumatatea in lume.
Poemul Luceafarul propune situatii de exceptie in care antiteza inger - demon comporta multiple rasturnari si rastalmaciri. La inceput, fata de imparat se impune ca inger cu proiectii atat terestre cat si autohtone. Dar unicitatea ei in planul originar ii permite tendinta catre universal, ca o revolta impotriva conditiei date; ea devine astfel un fel de demon terestru, pentru ca mai apoi, in fata marelui necunoscut implicat de prezentele luceafarului, sa se resemneze in postura unui inger placid, intr-un fel sau altul, Catalina si Catalin vor forma un cuplu angelic terestru caruia i se atribuie conditia repetabilului cuplu erotic, dupa modelul celui format la origini de Adam si Eva, dar cu excluderea interventiei sarpelui, de vreme ce interventia luceafarului a fost mai inainte exclusa. La randul sau luceafarul porneste din postura demonului (a celui venit din afara terestruluI) pentru a se impune un timp ca inger-zburator (in viziunea fetei dornice de iubire si cunoasterE) si mai apoi (tot in viziunea feteI) ca demon ("strain la vorba si la port"). El, luceafarul, ramane un neinteles, un incompatibil in raport cu existenta obisnuita. Mai departe, insa, si el parcurge mai multe etape esentiale - intre cea a demonului respins de jos, cea a existentei universale care-si doreste "norocul" terestru (deci viata angelicA), cea a revoltei impotriva datului universal si - in cele din urma - cea a resemnarii finale. Numai Demiurgul se impune fara exceptie ca demon mereu stapan pe sine; el este - de fapt - constiinta care se dirijeaza si dirijeaza totul. Se poate spune ca si geniul (luceafarul-HyperioN) are nevoie de dirijare pentru a nu cadea din postura demonului (superior obisnuituluI) in cea a ingerului (integrat acestui obisnuiT) damnat a trai doar fericirea "clipei celei repezi").
6. Specii literare in creatia eminesciana - alte dovezi ale unicitatii sale
Diversitatea creatiei- ca forme de realizare - este o alta dovada a caracterului multiplu, national si universal, romantic si clasic al poetului, a genialitatii sale. Sa incercam o posibila grupare a speciilor literare create sau incercate de M. Eminescu, pentru a dovedi acest adevar:
A) Specii romantice: idila (pastoralA) - intre Dorinta si Sara pe deal, eglaga {Floare albastrA); romanta {Pe langa plopii fara soT) cantecul {Atat de fragedA); meditatia {La steauA); elegia {MelancoliE); poemul {LuceafaruL); doina {Ce te legenI); romanul {Geniu pustiU); nuvela {Sarmanul Dionis, CezarA); teatrul si poemele dramatice {Bogdan Dragos, MuresanU).
B) Specii clasice: satira {Scrisorile, funii coruptI); epistola {ScrisorilE); sonetul {Trecut-au aniI); glosa {GlossA); gazelul {GazeL); oda {Oda (in metru antiC); poezia gnomica {Cu mani zilele-ti adaogI); epigrama {Epigramatica - postumE); proza meditatiei clasice {Avatarii faraonului TlA).
Multe dintre aceste specii literare eminesciene au profunde implicatii natio-nal-populare prin insesi modalitatile de abordare artistica: idila, cantecul, doina
7. Diversitatea procedeelor artistice eminesciene - intre romantism si clasicism
S-a afirmat deseori ca diversitatea procedeelor artistice eminesciene se raporteaza - mai ales in capodopere - la o adevarata "scuturare" a acestor "podoabe", deci la o perpetua clasicizare. Marele poet este cu deosebire metaforic, iar metaforele sale sunt in primul rand constructii ample, definind nu doar o situatie ci un intreg flux liric. Ce inseamna, spre exemplu, "Nu credeam sa-nvat a muri vrodata"? - Oda (in metru antiC) sau Dar piara oamenii cu toti / S-ar naste iarasi oameni - Luceafarul? Limbajul sau metaforic se bazeaza - fara indoiala - pe cuvinte si expresii incarcate de sugestii, cum ar fi: "Ea un inger ce se roaga. El un demon ce viseaza" {inger si demoN), "Si te-ai dus, dulce minune"{Floare albastrA), ..imparat slavit e codrul". {Povestea codruluI), "Avem clipa, avem raza. care tot mai tine inca" {Scrisoarea I) s.a. La construirea fluxului metaforic, Eminescu se foloseste de comparatii si epitete diverse si - totusi - sustinute de unitatea de masura a genialitatii: A) "Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti" {Scrisoarea LII). "Numai poetul. / Ca pasari ce zboara!
Deasupra valurilor, / Trece peste nemarginirea timpului" {NumaipoetuL), "O, esti frumos, cum numa-n vis/ Un inger/demon se arata" (LuceafaruL) s.a. -pentru comparatii si B) "codri de arama1, "paduri de argint , "izvoarezdrumicate" -Calin (File din povestE), "Tu ramai la toate rece" (GlossA), "Dar nu vine Singuratic (In zadar suspin si sufar/ Langa lacul cel albastru / incarcat cu flori de nufar" (LacuL) pentru epitete.
Alegoria si simbolurile se impun drept procedee esentiale in procesul transferului dinspre real catre imaginar si - mai ales - catre conceptul filosofic-simbolistic; in acest fel Eminescu "sparge" granitele in timp si spatiu, obtinand atat specific autohton cat si universalitate, clasicism dar si modernism. Sa retinem semnificatiile buciumului din Sara pe deal sau pe cele ale visului din Dorinta, pentru a sustine alegoriile desfasurate in Floare albastra si Luceafarul. Sa mai retinem si unele dintre cele mai frecvente simboluri eminesciene - pe diverse teme: "iubirea de mosie" (permanentA), "colb de cronici" (vechimE), "lume" (intre natura si existenta umana, intre ce a fost, este si va fI), "cercul stramt" si "norocul", "nemuritor si rece", "inger" si "demon" s.a.
Dispunerea tuturor procedeelor artistice sustine fluxuri alegorice greu de imaginat: "dialogul" poetului cu codrul (RevederE); "relatiile dascalului din Scrisoarea I cu trecutul, prezentul si viitorul, "calatoriile" luceafarului in timp si spatiu.
De fapt, in toate aceste situatii lirico-dramatice Eminescu se metamorfozeaza, "calatorind" in afara timpului si spatiului de tip terestru si national, in sfere universale si cu vadite nuante filosofice.
Sa comentam, in acest sens, constructii lirice de tipul: "Avem clipa, avem raza, care tot mai tine inca" (Scrisoarea I); "in veci aceleasi doruri mascate cu-alta haina, / Si-n toata omenirea in veci acelasi om" (imparat si proletaR), "Caci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaste, / Si vremea-ncearca in zadar / Din goluri a se naste" (LuceafaruL).
Opera lui Eminescu este construita cu deosebire pe baza paralelelor sintactice si a antitezelor cat timp geniul sau se raporteaza la natura propice, la dragoste, la o lume mereu adversa, la un cosmos-infinit necesar existentei sale primordiale. Tehnica paralelismului sintactic natura - dragoste este prezenta la nivel concentrat in poezia Si daca si se dezvolta in absolut tote creatiile eminesciene sustinute pe atare tema (Sara pe deal, Revedere s.a.). in schimb, antiteza dintre "inger" si "demon", dintre frumos si urat, dintre a fi si a nu fi raporteaza - pe rand - natura la om, trecutul la prezent, fiinta la nefiinta.
Romantic prin constructia sentimentala, cu geniul sau deopotriva national si universal, Mihai Eminescu isi sustine crezul poetic sub semnul divergentelor antitetic -metaforic. Sa consideram intr-un atare sens, versurile: A) "Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / in schimb pe-o sarutare, / Dar voi sa stii asemenea / Cat te iubesc de tare" (LuceafaruL); B) "De te-ndeamna, de te cheama / Tu ramai la toate rece" (GlossA).
8. Creatorul limbii "ca un fagure de miere"
"Manuirea perfecta a limbii materne" (T. MaiorescU) a facut din Eminescu un adevarat "mantuitor" al limbii romane, asemanator celor descrisi mai tarziu de L. Blaga. Se stie ca, niciodata pana la marele poet, limba noastra n-a sunat cu atata plenitudine armonioasa, atat de natural si de firesc, chiar daca ea a trebuit sa exprime si sa sustina sensuri dintre cele mai complexe.
M. Eminescu a cautat "cuvantul ce exprima adevarul", turnand "in forma noua limba veche si-nteleapta". Dar intotdeauna exprimarea sa lirica se stabileste intre natural si metaforic. Prospetimea si naturaletea acestei expresii se bazeaza pe "limba veche" - considerata ca temelie pentru ulterioarele ei infatisari (mereu noI). Geniul Eminescu a intuit perfect faptul ca limbajul poetic trebuie sa porneasca de la izvoare, adica de la poezia populara si vechile documente de limba, care au conservat formele cele mai rezistente ale exprimarii. in intreaga sa creatie exista ecouri ale folclorului si ale aromelor arhaice. Ne gandim, spre exemplu, la definirea iubirii, a fortei sale supreme ("Ma dor de crudul tarii amar / A pieptului meu coarde" -Luceafarul sau "Pe genunchii mei sede-vei / Vom fi singuri - singurei, / Iar in par, infiorate, / Or sa cada flori de tei" - Dorinta, la obtinerea "culorii" mitologico-istorice ("Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea marire" "Oastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit" - Memento mori sau "Dupa vremuri multi venira, incepand cu acel oaspe, / Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu al lui Istaspe" "Cum venira, se facura toti o apa s-un pamant" - Scrisoarea III la prezentarea naturii ("Ia, eu fac ce fac de mult" "Tu din tanar precum esti / Tot mereu intineresti") si chiar la modul in care pot fi emise consemnari si sentinte licentioase: "Pan-in fund baui voluptatea mortii / Ne-nduratoare" - Oda (In metru antiC), "Toate-s praf Lumea-i cum este si ca dansa suntem noi" - Epigonii.
in acelasi flux lingvistic-poetic se inscriu formele populare si familiare ("s-apoi cine treaba are", "acu-i acu", "cata-ti de treaba".Originalitatea si prospetimea limbajului eminescian impun insa imbinarea tuturor acestor forme cu sensurile expresiei intelectualizate ("Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul" - Scrisoarea I, "esti iubirea mea dintai / Si visul meu din urma" - Luceafarul. "Ca sa nu-ndragesti nimica, / Tu ramai la toate rece" - GlossA).
Statisticile demonstreaza ca Eminescu n-a folosit in opera sa un numar prea mare de cuvinte. Prin urmare, expresivitatea sa lingvistica trebuie sa provina cu deosebire din combinatii lexicale si din incercari sau disocieri ale sensurilor estetice pe care le accepta cuvintele folosite. Sa retinem, spre exemplu, imbinarile de-a dreptul neasteptate "Suferinta tu, dureros de dulce" sau "voluptatea mortii / Ne-nduratoare" - Oda (in metru antiC) ."S-ascult de glasul gurii mici" - Pe langa plopii fara sot, "Astfel de noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata?" - Sara pe deal.
Sa incercam, in acest sens, sa stabilim sensurile cuvantului "dor" in creatia eminesciana. ("Dor" ca substantiv inseamna dorinta, cautare, vis, ideal, tendintA).
Dar in constructia extrem de greu de imaginat si chiar de comentat: "Ma dor de crudul tau amar"? Sau, cate intelesuri preia cuvantul "lume" in acceptiunea marelui poet?
Cuvantul eminescian se incarca de sensibilitate, izbutind sa sustina puterea evocatoare a limbii romane si sa dea acesteia valente pictural-acustice. Poetul evoca, spre exemplu, un moment, bazandu-se pe forta expresiei lingvistice: "Sara pe deal / buciumul suna cu jale,/ Turmele-1 urc, stele le scapara-n cale" {Sara pe deaL). Imaginea si muzica exprima pe deplin momentul respectiv. Dar intrepatrunderea dintre vizual si auditiv se savarseste pe fondul sacru al armoniei muzicale, care ramane virtutea de exceptie a limbajului eminescian, intrucat marele creator de limba si poezie considera ca ideile si sentimentele se cer exprimate dupa modelul muzicii, prin sugestie nemijlocita.
Nu incape indoiala ca Eminescu a folosit resursele limbii romane spre a crea o limba poetica unica si cu multiple implicatii pentru viitorime. "Miracolul eminescian a stat insa in faptul de a fi dobandit o limba in acelasi timp noua si proaspata" (T. VianU).
9. De ce este M. Eminescu scriitor facil si, totusi, dificil?
Eminescianismul a devenit un concept care unifica literatura nationala, deschizandu-si totodata calea universalizarii si modernizarii. Tocmai de aceea creatorul acestui curent poate fi considerat deopotriva facil si dificil. Lectura unor creatii ale sale este posibila chiar la nivelul copiilor din ciclul primar. Dar, pana si poezia Somnoroase pasarele (considerata de unii pentru o atare varstA) are multiple si complexe nuante ce pot fi comentate numai la maturitate (si nu la orice maturitate!
), in anumite manuale exista incercari de a "povesti" poemul Scrisoarea III, desi in el Eminescu sustine o serie de simboluri lirico-dramatice. Basmul Fat-Frumos din lacrima depaseste cu mult sferele semantice ale povestii obisnuite, impunandu-se drept creatie filosofica.
Intervin, prin urmare, alte posibile expresii ale creatiei eminesciene care impun obligatoriu evolutia dinspre facil catre dificil in intelegerea sa si, pentru a o asimila cum se cuvine - cititorul sau trebuie sa aiba o anumita cultura formata nu dintr-o data ci in cursul derularii varstelor si al pregatirii. Se poate spune ca marele nostru poet a inteles - la timpul sau - ca trecerea dinspre copilaria si tineretea literaturii nationale catre maturitatea acesteia se poate face prin anumite "capcane" ale facilitatii dar intotdeauna cu multiple deschideri catre patrunderea marilor sensuri estetice.
10. Mitul eminescian - intre marile genii si mituri ale lumii
»
in contextul culturii noastre, Eminescu s-a impus drept mit al literaturii, el fiind, de fapt, Poetul national. El si opera sa se reprezinta sub semnul celor patru mituri romanesti: A) Etnogeneza si rezistenta romanilor (in Dochia si ursitorile, Memento mori, Scrisoarea III); B)
Mesterul Manole (intre creatorul din Scrisoarea I si cel din Luceafarul, dar si sub semnul intregii opere eminesciene de-a lungul careia creatie inseamna jertfa pentru estetiC); C)
Miorita si transhumanta (cu spatiile mirifice din Sara pe deal si Memento morI); D)
Zburatorul - de la Calin (File din povestE) la Luceafarul.
Eminescu a incorporat aceste mituri nationale in marea sfera a mitologiei universale. Astfel, in Scrisoarea /se deruleaza de la nivel lirico-dramatic mitul legat de prima organizare a universului, in Luceafarul mitul zburatorului romanesc se completeaza cu cel al lui Hyperion si multe alte creatii se afla sub semnul relatiei artistice intre inger si demon, acesta din urma devenind deseori un adevarat Prometeu.
Tocmai de aceea se pot face multiple comparatii intre operele lui Eminescu si poemele lui Byron sau Alfred de Vigny, intre Luceafarul si Demonul de Lermontov. Sarmanul Dionis si Faust de Goethe.
Poetul nostru national s-a integrat pe deplin in cadrul genialitatii universale si in cel al intregii mitologii, caci el sustine autentica credinta in devenirea prin literatura.
11. Creatia lui Eminescu - opera mereu deschisa. Eminescianism si posteminescianism
Dincolo de epoca propriu-zis eminesciana s-au facut multiple demersuri atat in sensul redescoperirii operei marelui poet cat si pentru depasirea directiilor si tendintelor propuse de el, cautandu-se - intr-un fel sau altul - elemente originale ale cercetarii si creatiei. De fiecare data s-au dezvaluit noi virtuti ale talentului marelui poet (se poate exemplifica prin comentariile lui Gherea. Ibraileanu si Calinescu asupra poeziei Pe langa plopii fara soT). Opera lui Eminescu ramane mereu deschisa catre noi interpretari, intrucat este o opera geniala, deci opera deschisa si, credem noi, se vor putea da chiar peste o suta de ani noi si noi verdicte asupra continutului si expresiei Luceafarului.
Literatura de dupa Eminescu a existat, intr-un fel sau altul, ca replica la modelul acestuia. Dincolo de imitatii servile ale maestrului, Al. Macedonski transfera eminescianismul inspre directia simbolista si parnasiana, dupa cum Cosbuc, Iosif si Goga sii asigura multiple resurectii. Primul cauta noul in viziune polemica, in timp ce ceilalti valorifica estetic dimensiunea nationala a eminescianismului. Mai tarziu, L. Blaga si T. Arghezi actualizeaza si amplifica bipolaritatea lui Eminescu - intre national si universal.
Implicatii multiple si profunde se vor mentine la M. Sadoveanu (prin liricizarea romantica a prozeI), precum la N. Stanescu si N. Labis. Se pot compara oricand texte realizate de acesti scriitori cu fragmente eminesciene spre a se demonstra continuitatea fluxului eminescian in masura in care marele nostru creator de literatura si de limba s-a impus nu ca o trecere ci ca o permanenta. Creatia eminesciana s-a manifestat, deci, ca un centru de forta, catre care s-au dirijat eforturile inspre expresivitate ale literelor romanesti din intregul secol XX si din continuare.
