Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




EMINESCU SI POEZIILE LUI (1889) despre Mihai EMINESCU



Care a fost personalitatea poetului?

Viata lui externa e simpla de povestit, si nu credem ca in tot decursul ei sa fi avui vreo intamplare dinafara o inraurire mai insemnata asupra lui. Ce a fost si ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau innascut, care era prea puternic in a sa proprie fiinta incat sa-1 fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc. Ar fi fost crescut Eminescu in Romania sau in Franta, si nu in Austria si in Germania; ar fi mostenit sau ar fi agonisit el mai multa sau mai putina avere; ar fi fost asezat in hierarhia statului la o pozitie mai inalta; ar fi intalnit in viata lui sentimentala orce alte figuri omenesti - Eminescu ramanea acelas, soarta lui nu s-ar fi schimbat.

Nascut la 15 ianuarie 1850 in Botosani, primind prima invatatura in gimnaziul din Cernauti, parasind la 1864 scoala pentru a se lua dupa trupa de teatru a d-uei Fanni Tardini prin Romania si prin Transilvania, parasind si aceasta trupa pentru a se arunca cu cea mai mare incordare in studii felurite la Viena, sustinut acolo si la Berlin in parte prin contributiile unor amici literari, numit intre 1874 si 1876 revizor scolar si bibliotecar la Iasi, destituit si dat in judecata de guvernul iiberal, insarcinat apoi cu redactia ziarului Timpul, incalzit din vreme, dar mai intermitent, de farmecul unor femei, de la care au ramas in poeziile lui cateva urme de par balai, de ochi intunecati, de mani reci, de un nu stiu ce si nu stiu cum. lovit in iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al carei germen era din nastere; indreptat intrucatva la inceputul anului 1884, dar degenerat in forma lui etica si intelectuala, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditara, Eminescu moare la 15 iunie 1889 intr-un institut de alienati.1

La o privire superficiala, fuga iui Eminescu de la gimnaziu dupa o trupa de actori, darea lui in judecata, activitatea lui ca redactor de ziar, care adica nu s-ar putea explica decat prin necesitati materiale, lipsa de orice distinctii conventionale, de premieri academice, de decoratii si ci., toate aceste puse in legatura mai ales cu izbucnirea alienatiei mentale par a da vietei sale o coloare romantica, si unele reviste si ziare care l-au ignorat cata vreme era in toata vigoarea lui au gasit aici prilejul de a-si arata sentimentalitatea si de a acuza societatea romana, care ar fi lasat un asemenea om nebagat in seama si intr-o mizerie din cauza careia ar fi innebunit.



Noi credem ca aceste apretieri sunt gresite.

Ceea ce caracterizeaza mai intai de toate personalitatea lui Eminescu este o asa de covarsitoare inteligenta, ajutata de o memorie careia nimic din cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa (nici chiar in epoca alienatiei declaratE), incat lumea in care traia el dupa firea lui si fara nici o sila era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le insusise si le avea pururea la indemana. in aceeas proportie tot ce era caz individual, intamplare externa, conventie sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteasca si chiar soarta externa a persoanei sale ca persoana ii erau indiferente. A vorbi de mizeria materiala a lui Eminescu insemneaza a intrebuinta o expresie nepotrivita cu individualitatea lui si pe care el cel dintai ar fi respins-o. Cat i-a trebuit lui Eminescu ca sa traiasca in acceptiunea materiala a cuvantului, a avut el totdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodata in vremea puterii lui intelectuale; cand nu castiga singur, il sustinea tatal sau si-1 ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a de spretuit totdeauna.

Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a carui lipsa se plange o revista germana din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi intampinat o asemenea propunere cu un ras homeric sau, dupa dispozitia momentului, cu acel suras de indulgenta miloasa ce-1 avea pentru nimicurile lumesti. Regina Romaniei, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sa-1 vada, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen-Sylva. L-am vazut si eu la curte, si l-am vazut pastrand si aici simplicitatea incantatoare ce o avea in toate raporturile sale omenesti. Dar cand a fost vorba sa i se confere o distinctie onorifica, un bene-merenti sau nu stiu ce alta decoratie, el s-a impotrivit cu energie. Rege el insus ai cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-1 distinga? Si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desavarsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideala, pentru care orce coborare in lumea conventionala era o suparare si o nepotrivire fireasca.

Cine-si da seama de o asemenea figura intelege indata ca nu-1 puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul starii materiale, ambitia, iubirea de glorie nu au fost in nici un grad obiectul preocuparilor sale. Sa fi avut ca redactor al Timpului mai mult decat a avut, sa fi avut mai putin, pentru micile lui trebuinte materiale tot atat era. Numai dupa izbucnirea nebuniei, in intervalele lucide, in care se aratau insa felurite forme de degenerare etica, obisnuite la asemenea stari, devenise lacom de bani.

Prin urmare, legenda ca mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie sa aiba soarta multor alte legende: sa dispara inaintea realitatii.

Si nici munca speciala a unui redactor de ziar nu credem ca trebuie privita la Eminescu ca o sfortare impusa de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditand, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atat mai mult la toate manifestarile vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studiarea miscarii filosofice in Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amanuntita, fie luptele politice din tara. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului sau. Si energia cu care a redactat Timpul, inaltimea de vederi ce apare in toate articolele lui, puterea neuitata cu care in contra frazei despre nationalismul liberal al partidului de la guvern a opus importanta elementului autohton sunt o dovada pentru aceasta.

Cu o asa natura, Eminescu gasea un element firesc pentru activitatea lui in toate situatiile in care a fost pus. La biblioteca, pentru a-si spori comoara deja imensa a memoriei sale; ca revizor scolar, pentru a starui cu limpezime spiritului sau asupra noilor metode de invatamant; in cercul de amici literari, pentru a se bucura fara invidie sau a rade fara rautate de scrierile cetite; la redactia Timpului, pentru a biciui frazeologia neadevarata si a formula sinteza unei directii istorice nationale - in toate aceste ocupari si sfere Eminescu se afla fara sila in elementul sau.

Daca a innebunit Eminescu, cauza este exclusiv interna, este innascuta, este ereditara. Cei ce cunosc datele din familia lui stiu ca la doi frati ai sai, morti sinucisi, a izbucnit nebunia inainte de a sa si ca aceasta nevropatie se poate urmari in linie ascendenta.



De altminteri, si in vremea in care spiritul lui era in vigoare, felul traiului sau facuse pe amici sa se teama de rezultatul final. Viata lui era neregulata: adesea se hranea numai cu narcotice si excitante; abuz de tutun si de cafea, nopti petrecute in citire si scriere, zile intregi petrecute fara mancare, si apoi deodata, la vreme neobisnuita, dupa miezul noptii, mancari si bauturi fara alegere si fara masura: asa era viata lui Eminescu. Nu aceasta viata i-a cauzat nebunia, ci ger-menele de nebunie innascut a cauzat aceasta viata. Ceea ce o dovedeste este ca toate incercarile, adeseori si cu staruinta repetate de unii prieteni ai sai, intre altii si de mine, nu au fost in stare sa-1 aduca la un trai mai regulat.

Si nici de nefericiri cari ar fi influentat sanatatea intelectuala sau fizica a lui Eminescu nu credem ca se poate vorbi. Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericii Eminescu? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu!

    Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori avem a face cu un simtamant estetic, iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepasator om ce si-1 poate inchipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtamant prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninatatea abstracta, iaca nota lui caracteristica in melancolie, ca si in veselie. Si, lucru interesant de observat, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultanta.

Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ii castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o fefacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o publice: publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-1 dea la Convorbiri literare.

Si daca pentru poeziile lui, in care si-a intrupat sub o forma asa de minunata cugetarile si simtirile, se multumea cu emotiunea estetica a unui mic cerc de amici, fara a se gandi la nici o satisfactie de amor propriu; daca el se considera oarecum ca organul accidental prin care insas poezia se manifesta, asa incat ar fi primit cu aceeasi multumire sa se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai ca era nepasator pentru intamplarile vietei externe, dar si chiar ca in relatiile lui pasionale era de un caracter cu totul neobisnuit. Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu in acceptiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiasca, nu-1 putea captiva si tinea cu desavarsire in marginirea ei. Ca si Leopardi in Aspasia, el. nu vedea in femeia iubita decat copia imperfecta a unui prototip nerealizabil. il iubea intamplatoarea copie sau il parasea, tot copie ramanea, si el, cu melancolie impersonala, isi cauta refugiul intr-o lume mai potrivita cu el, in lumea cugetarii si a poeziei. De aci Luceafarul cu versurile de la sfarsit:



Ce-ti pasa tie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul? Traind in cercul vostru stramt,

Norocul va petrece; Ci eu in lumea mea ma simt Nemuritor si rece. intelegand astfel personalitatea lui Eminescu, intelegem totodata una din partile esentiale ale operei sale literare: bogatia de idei, care inalta toata simtirea lui (caci nu ideea rece, ci ideea emotionala face pe poeT), si voni vedea in chiar patrunderea acestei bogatii intelectuale pana in miezul cugetarilor poetului puterea miscatoare care 1-a silit sa creeze pentru un asemenea cuprins ideal si forma exprimarii lui si sa indeplineasca astfel amandoua cerintele unei noi epoci literare.

Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuala sta la nivelul culturei europene de astazi. Cu neobosita lui staruinta de a ceti, de a studia, de a cunoaste, el isi inzestra fara preget memoria cu operile insemnate din literatura antica si moderna. Cunoscator al filosofiei, in special a lui Platon, Kant si Schopen-hauer, si nu mai putin al credintelor religioase, mai ales al celei crestine si bud-daiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedand stiinta celor publicate pana astazi din istoria si limba romana, el afla in comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde sa-si formeze inalta abstractiune care in poeziile lui ne deschide asa de des orizontul fara margini al gandirii omenesti. Caci cum sa ajungi la o privire generala daca nu ai in cunostintele tale treptele succesive care sa te ridice paria la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis in acele versuri caracteristice in care se intrupeaza profunda lui emotiune asupra inceputurilor lumii, asupra vietei omului, asupra soartei poporului romanesc.



Poetul e din nastere, fara indoiala. Dar ceea ce e din nastere la adevaratul poet nu e dispozitia pentru forma goala a ritmului si a rimei, ci nemarginita iubire a tot ce este cugetare si simtire omeneasca, pentru ca din perceperea lor acumulata sa se desprinda ideea emotionala spre a se infatisa in forma frumosului.

Acel cuprins ideal al culturei omenesti nu era la Eminescu un simplu material de eruditie straina, ci era primit si asimilat in chiar individualitatea lui intelectuala. Deprins astfel cu cercetarea adevarului, sincer mai intai de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevarate nu numai atunci cand exprima o intuitie a naturei sub forma descriptiva, o simtire de amor uneori vesela, adeseori melancolica, ci si atunci cand trec peste marginea lirismului individual si imbratiseaza si reprezinta un simtimant national sau umanitar.

De aici se explica in mare parte adanca impresie ce a produs-o opera lui asupra tutulor. Si ei au simtit in felul lor ceea ce a simtit Eminescu, in emotiunea lui isi regasesc emotiunea lor; numai ca el ii rezuma pe toti si are mai ales darul de a deschide miscarii sufletesti cea mai clara expresie, asa incat glasul lui, desteptand rasunetul in inima lor, le da totodata cuvantul ce singuri nu l-ar fi gasit. Aceasta scapare a suferintei mute prin farmecul exprimarii este binefacerea ce o revarsa poetul de geniu asupra oamenilor ce-1 asculta, poezia lui devine o parte integranta a sufletului lor, si el traieste de acum inainte in viata poporului sau.

Dar cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atata putere de a lucra asupra altora daca nu ar fi aflat forma frumoasa sub care sa se prezinte. Si fiindca tocmai aceasta forma este partea cea mai sugestiva in opera lui, sa ne fie permis a termina studiul de fata prin repedea analizare a elementelor ei distinctive.

O rezerva trebuie facuta din capul locului, si este cu atat mai importanta cu cat multi din imitatorii lui Eminescu nu par a o fi facut. Volumul in care suni adunate poeziile sale nu este publicat de el insus, din cauza imprejurarilor cunoscute si atinse in prefata noastra la editia I de la 1883. Daca, in starea in care se afla Eminescu atunci, am putut lua asupra-mi datoria de a publica culegerea poeziilor lui, nu aveam dreptul nici de a le modifica, nici de a lasa pe unele la o parte. Prin urmare, asa cum se prezenta si astazi unicul volum, el cuprinde toate poeziile, si cele de la inceput, pe care insa autorul declarase de mult ca voia sa le indrepteze si in parte sa le suprime. Nici cele 8 poezii citate in prefata la editia I, nici Calin, nici Epigonii, nici Strigoii nu sunt Eminescu in toata puterea lui. Contururile tremurande ale descrierilor fara destula precizie intuitiva, lipsa de claritate a gandirii, greseli in accentul ritmic si in rime sunt defecte al caror cel mai aprig critic era chiar Eminescu. Daca totus si aceste poezii au meritat si vor merita sa figureze in opera lui literara , este fiindca in fiecare din ele apare deodata din mijlocul imperfectiilor o frumusete de limba si o inaltare de cuget care prevesteau de la inceput ce avea sa devie poetul ajuns la culmea lui.

Rezerva dar ce un simtimant de dreptate elementara ne impune sa o facem este ca in cercetarea urmatoare nu vom avea in vedere decat poeziile, din norocire cele mai numeroase, pe care le-a scris Eminescu in epoca deplinei sale dezvoltari. Acestea insa reclama toata luarea-aminte a criticei literare in privinta formei lor, si cu deosebire a inrudirii cu poezia populara, din care s-au hranit mai intai si deasupra careia s-au ridicat pas cu pas pana la exprimarea celor mai inalte conceptiuni. ()

Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cCt se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti. ()

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.