Pentru a interpreta erotica eminesciana trebuie sa pornim de la studiul de referinta al lui Garabet Ibraileanu Eminescu a€“ note asupra versuluia€¯ (1929). Ibraileanu stabileste doua perioade distincte in erotica eminesciana in functie de anul 1879. Prima perioada a eroticii eminesciene este reprezentata de poeziile publicate pana in anul 1879, cum sunt: Lacula€¯,
Dorintaa€¯, Craiasa din povestia€¯, Povestea codruluia€¯, Povestea teiuluia€¯, Fat-Frumos din teia€¯ si Calin (file de povestE)a€¯. Erotica din aceasta perioada este optimista si luminoasa, senzuala si naturista. Cel care a caracterizat cel mai bine erotica eminesciana din prima perioada ramane G. Calinescu, care in Opera lui Mihai Eminescua€¯ vorbea chiar de o anumita candoare animalaa€¯, si afirma ca intimitatea eminesciana este neanaliticaa€¯.
Scenariul eroticii din aceasta perioada este cat se poate de simplu, de grav si de ceremonios. Aˇndragostitii se intalnesc in codru, nu-si pun intrebari si nu-si raspund, nu-si autoanalizeaza sentimentele, sunt cuprinsi de o stare speciala, inefabila, numita farmeca€¯. Ritualul erotic incepe aproape intotdeauna printr-un joc, printr-o harjoana, prin care se manifesta viclenia instinctuala. Poezia cea mai tipica pentru aceasta perioada este Dorintaa€¯ (Convorbiri literarea€¯, 1876), conceputa sub forma unei corespondente prin care poetul isi invita iubita in codru. Aˇndragostitii se aseaza sub un tei, copacul mult indragit de Eminescu. Sub bataia vantului, crengile-si scutura florile de tei deasupra indragostitilor, care cad intr-o adanca reverie si vis cu ochii intredeschisi, pana ce, sub influenta narcotica a florilor de tei, adorm.
Somnul este o antecamera a mortii. Vraja erotica se impleteste cu voluptatea thanatica. Eros si Thanatos sunt cei doi poli ai ecuatiei erotice eminesciene.
Muzicalitatea poeziei provine in primul rand din armonia externa, din procedeele prozodice, din rima si ritm, din aliteratie si din repetitie. Mult mai importanta este armonia interna, prin care Eminescu surprinde o serie de procese ritmice ce se petrec in sanul naturii ca: susurul izvoarelor, leganarea, baterea, scuturarea, etc.
Desi este una dintre ultimele poezii publicate de Eminescu in timpul vietii
Sara pe deala€¯ (Convorbiri literarea€¯, 1885), intruneste toate caracteristicile eroticii din prima perioada. Explicatia consta in faptul ca aceasta poezie a fost conceputa mult mai devreme, in prima tinerete. Iubita din Sara pe deala€¯ este prima iubita eminesciana, Elena sau Ileana, cu care in adolescenta poetul cutreiera imprejurimile Ipotestiului, a carei moarte prematura, in urma careia Eminescu a suferit o mare trauma psihica, marcandu-l pe toata viata o deplange in Mortua esta€¯. Aceasta iubita mai apare si-n poeziile postume: Elenaa€¯ si EcA³a€¯, scrise in anul 1872, in care trebuie sa cautam germenele poeziei Sara pe deala€¯.
Sara pe deala€¯ este o combinatie de pastel si idila. Pastelul contine mai mult elemente bucolice, elogiul traiului liber si sanatos in mijlocul naturii, sunetele buciumului, mersul turmelor si imaginea oamenilor care se intorc osteniti de la camp cu coasa-n spinare. Punctul de referinta cel mai inalt il reprezinta dealul, cu vechiul salcam, de pe care poetul imbratiseaza printr-o privire larga si panoramatica imprejurimile Ipotestiului. Peisajul se cosmicizeaza treptat si ancoreaza in fantastic, devenind halucinant-oniric sub emotia infrigurata a asteptarii. Aˇndragostitii se intalnesc sub salcam, isi reazima capetele unul de altul si viseaza cu ochii intredeschisi, pana ce adorm.
- Astfel de noapte bogata,
Cine pe ea n-ar da viata lui toata?a€¯
Aˇn Sara pe deala€¯ Eminescu sacralizeaza iubirea si ajunge pana la un sentiment aproape religios, mistic al iubirii. Iubirea din Sara pe deala€¯ este un fenomen originara€¯ in acceptia data de Goethe acestui termen ce desemneaza fenomenele primordiale ce se desfasoara la inceput, la origine. Prima dragoste eminesciana este si cea mai pura dintre toate, un arhetip al iubirii, in care se incadreaza toate iubirile eminesciene.
Poezia este de o extraordinara muzicalitate rezultata mai intai din armonia externa, din rima simpla si feminina cu accent pe penultima silaba, si din combinatia de ritmuri a€“ iambic, trohaic si coriambic, precum si din utilizarea unor forme populare si regionale cum sunt saraa€¯ si implea€¯, care sunt mult mai muzicale. Eminescu se supune peste tot legii fundamentale a armoniei. Mult mai importanta este insa si aici, ca pretutindeni in creatia eminesciana, armonia interna ce provine din traiectoria astrilor pe bolta cereasca, mersul turmelor care urca dealul, plansul apelor ce izvorasc din fantani, sub bataia vantului.
Poezia este de o orchestratie bogata, alcatuita din sunetul melancolic al buciumului, murmurul fluierelor de la stana, ritmul tot mai intetit al toacai de la biserica si din sunetele clopotului, care prin amplitudine, domina intregul univers sonor.
Cea de-a doua perioada a eroticii eminesciene cuprinde poezii aparute dupa anul 1879, cu aspect de romanta si de elegie, cum sunt: De cate ori, iubitoa€¯, Din valurile vremiia€¯,
Atat de fragedaa€¯, Despartirea€¯, Te ducia€¯, Adioa€¯, Pe langa plopii fara sota€¯, De ce nu-mi viia€¯ si Oda (in metru antiC)a€¯.
Aceste poezii din a doua perioada a eroticii eminesciene sunt pesimiste si melancolice, cu note sumbre si intunecate, si chiar cu unele accente usoare de misoginism.
Cea mai buna caracterizare a eroticii din aceasta perioada ii apartine lui Titu Maiorescu. Aˇn studiul Eminescu si poezia luia€¯ Maiorescu interpreteaza erotica eminesciana prin prisma arhetipurilor, a prototipurilor platoniciene. Influenta platoniciana in erotica eminesciana este mai mult decat evidenta. Aˇntr-unul din nemuritoarele sale dialoguri Banchetula€¯, Platon a creat mitul Androginului, al celor doua jumatati care se desprind din aceeasi sfera, feminina si masculina, predestinate la o eterna cautare pentru a reface impreuna unitatea primordiala. Aˇn Banchetula€¯, Platon ne relateaza cum magistrul sau, Socrate, a fost initiat in tainele dragostei de o frumoasa si enigmatica femeie, Diotima din Mantineea, preoteasa la un templu grecesc, care vorbea despre cele o mie de infatisari ale erosului, si spunea ca iubirea este o scara la cera€¯. Iubirea este, dupa Diotima din Mantineea, o scara cu infinite trepte, de la treapta cea mai de jos a iubirii senzuale, pana la treapta cea mai de sus, a iubirii de Dumnezeua€¯, ceea ce Spinoza numea mai tarziu amor intelectuallis Deia€¯.
La Eminescu dragostea este, in ultima instanta, un principiu cosmic, universal, fapt pe care se sprijina armonia lumii, axul care pune in miscare soarele si ceilalti astrii, intocmai ca in
Paradisula€¯ lui Dante.
Poezia cea mai importanta pentru a doua perioada ramane Oda (in metru antiC)a€¯ (Convorbiri literarea€¯, decembrie 1883). Dupa cum se poate observa din paranteza din titlu Eminescu este un bun cunoscator al prozodiei antice. Poezia lui este scrisa in metru safic, denumire care vine de la numele primei mari poetese a Antichitatii, Sappho, din secolul al VI-lea i.e.n., care a creat in Grecia un stil si o scoala de poezie. O strofa safica este alcatuitaa din trei versuri mai lungi, scrise in metru safic, si un vers mai scurt cu valoare conclusiva, numit aboneu.
Eminescu face elogiul tineretii, ca varsta a idealurilor si aspiratiilor, cand se credea un zeu nemuritor:
Nu credeam sa-nvat a muri vreodata;
Pururi tanar, infasurat in manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatiia€¯
Oda (in metru antiC)a€¯ este o poezie filosofica despre dragoste, in care se resimte din plin influenta filosofiei buddhiste dupa care esenta vietii o formeaza durerea si suferinta. Eminescu a inteles mai tarziu ca moartea este o lege inexorabila a firii, careia nimeni nu i se poate sustrage, o lectie care trebuie invatata si asumata. La Eminescu este vorba mai mult de suferinta provocata de dragoste suferinta este personificata si ia chipul iubitei:
Cand deodata tu rasarisi in cale-mi.
Suferinta tu, dureros de dulce
Pan-in fund baui voluptatea mortii
Ne-nduratoarea€¯.
Experienta dureros de dulce este un oximoron, o figura de stil rar intalnita, cunoscuta si sub numele de epitet antitetic, ce consta in alaturarea unor notiuni ce aparent se resping (oxis = ascutit, iar moron = ciudat, bizaR). Oximoronul este figura de stil preferata a lui Eminescu, si o intalnim in mai multe expresii prin care se exrima voluptatea durerii: farmec durerosa€¯, fioros de dulcea€¯, dulce jelea€¯.
Pentru a releva chinurile iubirii, Eminescu recurge la mitul centaurului Nessus si al titanului Hercule. Legenda spune ca Deianira, sotia lui Hercule l-a incitat pe titan impotriva centaurului Nessus, pe care l-a omorat, dar, inainte de a muri, Nessus i-a oferit lui Hercule prin Deianira camasa sa cu sange inveninat de centaur. Imprudent Hercule a imbracat-o, dar camasa s-a lipit atat de mult de trup, incat nu a putut sa o mai scoata decat cu bucati de carne, titanul murind in chinuri.
Pasiunea erotica este pusa la Eminescu sub semnul focului, care este un simbol al arderii mistuitoare, impinsa pana la ultimele consecinte.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul inveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mariia€¯.
Eminescu mai valorifica si mitul pasarii Phoenix, legendara pasare rosie a focului, despre care se spune ca a reinviat din propria-i cenusa. Aceste exemple sunt o dovada cum nu se poate mai concludenta ca poezia eminesciana inseamna limbaj cultural incarcat de mituri si de simboluri, dar poetul nu mai poate renaste din propria-i cenusa ca pasarea Phoenix, si-si doreste moartea ca izbavire si eliberare de durere si suferinta, ca o regasire a sinelui, a eului cel mai adanc al fiintei.
Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!
a€¯
Aˇn versurile finale isi pune amprenta filosofia upanisadica dupa care Atman, sufletul individual de contopeste, in cele din urma, cu Brahman, sufletul universal.
