Primul critic rus de importanta internationala a fost Vissarion Belinski. De fapt ci este cel mai important critic din intreaga istorie a literaturii ruse, neavind nici un rival serios in ceea ce priveste orizontul intelectual si influenta exercitata asupra posteritatii. Belinski a definit pozitia scriitorilor rusi ai timpului sau asa cum numai un marc critic poate s-o faca: renumele de care se bucura Puskin, Gogol si Lermontov i se datoreaza in buna masura; originalitatea lui Dostoevski, Turghenicv, Goncearov si Nekrasov a fost sesizata de el inca de la primele scrieri ale acestora. Curajul si patrunderea cu care i-a respins pe romancierii de mina a doua a timpului sau, necrutatoarea lui critica a poetilor minori, desolidarizarea sa de clasicii" rusi din secolul al XVIII-lea, primirea rece pe care a facut-o redescoperitei literaturi ruse vechi toate acestea au influentat hotaritor opiniile literare timp de un secol. Astazi am putea deplinge deficientele si inechitatea unora dintre parerile lui. Am putea sa nu fim de acord cu valoarea foarte mica pe care o atribuie folclorului rus, cu subestimarea literaturii ruse a secolului al XVIII-lea, cu desconsiderarea unora dintre poetii remarcabili din jurul lui Puskin, cu laudele lui excesive la adresa unor celebritati contemporane cum ar fi Walter Scott, George Sand, James Fenimore Cooper si BeYanger1. Dar nu putem contesta valoarea exceptionala a criticii lui aplicate si rolul sau in istoria literara si sociala a Rusiei.
Ca teoretician al literaturii insa, si privit in contextul istoriei generale a criticii, Belinski imi pare a ocupa o pozitie mult mai putin remarcabila. in probleme teoretice el trebuie sa fie considerat un adept al criticii romantice germane, al intregii gindiri estetice elaborate de Herder, Goethe, Schiller, fratii Schlegcl, Schel-ling si Hegel. Totusi, nu este adeptul nici unuia dintre acesti autori luati separat, caci nu impartaseste, in toate consecintele ei, conceptia exacta a vreunuia. De pilda nu poate fi considerat un hegelian in sensul strict al cuvintului, deoarece nu agreeaza teoria lui Hegel despre moartea iminenta a artei si nu este de acord cu nostalgica lui preamarire a grecilor, cu prezentarea sculpturii grecesti drept cea mai inalta culme a artei. in evolutia criticii lui Belinski nu putem distinge perioade clar delimitate: n-a existat, in opera lui, o perioada categoric fichteana, schellingiana, hegeliana sau feuerbachiana. De la primele lui pagini critice, de la Reverii literare (1834), pina la ultimul studiu, cel asupra literaturii ruse a anului 1847, Belinski foloseste aceleasi categorii, concepte si procedee, acelasi limbaj teoretic de baza, indiferent de accentul pe care-1 pune pe diferitele probleme si indiferent de convingerile lui politice. Abia in ultimii cinci ani ai vietii sale se poate distinge o schimbare clara. Dar chiar si aceasta schimbare se petrece in cadrul aceleiasi traditii si se desfasoara perfect paralel cu schimbarea suferita, atit in Germania cit si in alte tari, de adeptii gindirii speculative germane. in aceasta privinta evolutia lui Belinski se aseamana destul de mult cu cea a lui Arnold Ruge, De Sanctis, Carlyle sau chiar Taine, care au asimilat cu totii conceptiile romantice si mai tirziu le-au modificat, in intentia de a se apropia mai mult de realitatea empirica, de fapte, de stiinta, de cerintele nationale si sociale ale timpului. Dupa parerea mea, nimic nu ne indreptateste sa-1 consideram pe Belinski, cel putin in gindirea lui critica, materialist" sau apartinind realismului", in acceptiunea in care acest termen a inceput sa circule in Franta, ca deviza literara, dupa 1857.
La Belinski problema surselor exacte ale conceptiilor sale fundamentale pare greu de rezolvat, pentru ca adesea sursele lui germane nu pot fi identificate cu precizie. in plus, problema a fost complicata de faptul ca s-a sustinut insistent ca Belinski n-a cunoscut deloc limba germana. Aceasta afirmatie trebuie insa privita cu rezerve: ca student, Belinski a dat lectii de limba germana; in biblioteca sa avea mai multe opere ale lui Goethe in original, iar intr-o scrisoare mentioneaza ca citeste Wilhelm Meister cu ajutorul unui dictionar2. Totusi, nu e nevoie sa presupunem ca a cunoscut direct textele originale pentru a afirma ca ideile germanilor i-au fost usor accesibile. O serie de texte, atit fundamentale cit si de importanta secundara, se puteau gasi in traduceri rusesti. Belinski avea, si a adnotat, versiunea rusa a lucrarii lui Friedrich Schlegcl Geschichte der alten und neuen Literatul; a citit Kunstwissenscha.fi a lui Bachmann, un tratat kantian; a citit un studiu despre Ast, discipol al lui Schelling, si 1-a cunoscut pe Heinrich Theodor Rotschcr, un hegelian cam de mina a doua, pentru care a manifestat, citva timp, un deosebit entuziasm4. in afara de aceasta, scrierile ruse contemporane erau pline de ecouri ale ideilor germane. Cel mai direct dascal" al lui Belinski a fost Nadejdin, care i-a cunoscut bine pe fratii Schlegel si pe Schelling. Un prieten, Mihail Katkov, i-a imprumutat insemnarile lui despre estetica lui Hegel5. Acestora trebuie sa le adaugam sursele orale: Stankevici si Bakunin, prieteni ai lui Belinski, erau hegelieni entuziasti. intr-un cuvint, atmosfera intelectuala din Rusia era plina de idei estetice germane6.
Poate pentru ca a scris cel mai des despre subiecte rusesti, Belinski nu preia, in general, formularile surselor lui germane. El se apropie mai mult de aceste formulari in proiectul unui Curs teoretic si critic de literatura rusa (1841), din care s-au publicat numai fragmente, cele mai multe dupa moartea lui7. Ori de cite ori planul lucrarii il obliga sa dezvolte idei estetice generale la cel mai inalt nivel, sau cind incearca sa elaboreze o teorie coerenta a genurilor, se reintoarce la sursele si la formularile germane. Tot din acestea se inspira cind trece in revista istoria mondiala sau cind se pronunta asupra antichitatii clasice, a evului mediu sau a orientului, domenii pe care nu le-a putut cunoaste din surse directe. Dintre toti germanii Rot:-cher 1-a influentat cel mai mult, in special prin articolul Das Verhaltnis ier Philosophie der Kunst und der Kritik zum Einzelnen Kunstwerk (1837)8. Interpretarea data de Belinski coboririi lui Faust la mume este tributara lui Rotscher, iar studiul sau asupra personajului Hamlet (1838) este cu totul hegelian ca terminologie si conceptie9.
Vom urmari evolutia ideilor lui Belinski examinind articolele sale cele mai vestite. Prima serie de articole, binecunoscutele Reverii literare (1834), declara ca literatura trebuie sa fie expresia spiritului national, simbolul vietii interioare a natiunii, fizionomia natiunii10. Conceptia, familiara rusilor la acea data, fusese importata din Germania: Istoria literaturii vechi si noi a lui Friedrich Schlegel incepe cu o declaratie similara11. Este o conceptie esentiala a istoriografiei literare romantice, care apartine intregii ideologii a nationalismului romantic. Plecind de la aceasta conceptie, Belinski da o nota proasta literaturii ruse: pina la acea data rusii nu aveau o literatura exprimind cu adevarat spiritul national. Cel putin pina la Puskin, literatura rusa n-a facut decit sa imite literatura europeana occidentala, a fost livresca, lipsita de originalitate, artificiala. A produs mari talente izolate, dar nu o traditie literara continua. Contrastul dintre arta" si natura", care de la Hcrder incoace strabate toate discutiile literare germane, este in permanenta implicat sau reafirmat in termeni cit se poate de romantici. Literatura, spune Belinski, nu este creata; ea se creeaza singura, asa cum se creeaza, fara voia si fara stirea poporului, limba si obiceiurile"12. Dar in timp ce Herder, intr-o situatie similara, criticind literatura neoclasica frantuzita a Germaniei, recomanda intoarcerea la trecutul indepartat, la folclor si la mit, Belinski adopta o atitudine sceptica fata de literatura rusa veche si de folclorul slav in general. Mai tirziu, mai ales in jurul anului 1841, a ajuns sa admire unele dintre calitatile folclorului si chiar a prezentat apreciativ bilinele, poemul Cintec despre oastea lui Igor si cintecele populare13. Dar Belinski n-a recomandat niciodata poezia populara ca model pentru literatura prezentului. Dimpotriva, de cele mai multe ori a prezentat defavorabil literatura orala, considerind-o arhaica, primitiva, demodata, stingace si necizelata din punct de vedere artistic. Dupa parerea sa, Cintecul negustorului Kalasnikov al lui Lermontov facea cit toate vechile biline la un loc14. Aceasta atitudine in mare masura (dar nu compleT) negativa fata de folclor si de literatura rusa veche se explica, in parte, prin faptul ca Belinski polemiza cu slavofilii si cu conservatorii in general, care ridicau in slavi literatura veche, vazind in ea marea sursa a mindriei nationale si adevaratul model al literaturii ruse moderne. Dar el a criticat poezia populara si pe temeiuri pur estetice si istorice. Belinski nu putea uita ca aceasta poezie isi avea radacinile in civilizatia iobagiei, din care el voia ca Rusia sa iasa, cunoscind lumina libertatii. N-a fost singurul care a avut acest punct de vedere. in Germania, fratii Schlegel au adoptat exact aceeasi pozitie. Desi au privit Cintecul Nibelungilor cu deosebit interes, ei au respins incercarile fratilor
Grimm si ale celorlalti scriitori teutonizanti de a rupe Germania de traditia occidentala si au sustinut ca poezia populara apartine unui trecut irecuperabil15.
Belinski admite totusi ca realismul culorii locale (cum ne-am exprima noI) se bucura de succes. Pentru rusi, spune el, caracterul national al literaturii consta in reproducerea fidela a unor tablouri din viata ruseasca". Ei pot sa ofere asemenea tablouri si le executa bine. Dar aceasta nu inseamna ca au creat un spirit national rus specific, care sa se manifeste in tratarea oricarui subiect, avind forta de a-1 asimila. Rusii n-au putut produce personaje atit de nationale ca grecii frantuziti din tragedia clasica franceza sau ca Ifigenia germanizata a lui Goethe. Prizonierul din Caucaz al lui Puskin, sustine Belinski, este doar pitoresc; ar fi putut sa fie scris de un strain10. Totusi, in Evgheni Oneghin si in Boris Go-dunov sesizeaza o trasatura cu adevarat nationala, dar nu incearca s-o defineasca. Belinski subliniaza mereu deosebirea dintre folclor si literatura cu caracter national. El critica doua aspecte: caracterul livresc si derivativ al literaturii aristocratice a secolului al XVIII-lca si nationalismul exprimat prin apelul la folclor si la culoare locala al romanticilor rusi.
Idealul literar al lui Belinski este sugerat, inca din primele lui scrieri, de termenii national", autentic", natural" si real". Dar ce intelege el prin naturalete" si prin realism"? Desigur, cel putin in aceste scrieri de inceput, ceva ce nu se aseamana nici macar de departe cu realismul de la sfirsitul secolului al XlX-lea. Belinski numeste romantismul francez o intoarcere la naturalete"17, gindindu-se, in mod evident, la detronarea clasicismului francez, care lui ii parea artificial. in Despre nuvela rusa si despre povestirile lui Gogol (1836), primul articol important de dupa Reverii literare, Belinski preia distinctia facuta de Friedrich Schlegel intre poezia ideala si poezia reala18.
Shakespeare si Scott, pe care ii preamareste, sint pentru el cei doi mari reprezentanti ai poeziei reale". Shakespeare a impacat si a imbinat pentru totdeauna arta cu viata reala"; Scott a fost cel de al doilea Shakespeare, care a desavirsit unirea artei cu viata"19. Adevarul si realitatea inseamna aici adevarul esential" realitatea interioara, adevarul imaginatiei. in alegerea temelor si procedeelor sale, poetul are o libertate nelimitata. Belinski apreciaza figura lui Caliban din Furtuna lui Shakespeare si se extaziaza in fata visului din Nevski Prospekt al lui Gogol20. El il preamareste pe poetul obiectiv", care reproduce si oglindeste universul in totalitatea lui, in timp ce pe poetul subiectiv il priveste cu mult mai putina consideratie, exact asa cum fratii Schlegel l-au preamarit pe Gocthe, considerindu-1 mult superior lui Schiller, iar pe Shakespeare l-au situat pe cea mai inalta culme a gloriei, vazind in el un creator impartial, asemenea divinitatii. Belinski se face ecoul binecunoscutelor idei: Shakespeare este un nou Proteu; el nu arc idealuri, nu arc simpatii. Este poctul-ginditor inconstient, care ne prezinta o oglinda imperturbabila a realitatii21. Creatia trebuie sa fie intentionat fara scop, constient inconstienta, spune Belinski, repetind formularile paradoxale ale lui Kant si Schelling. Poetul nu poate crea la cerere, din vointa lui individuala. Creatia artistica este o activitate libera, adica libera de calcul sau de rationament, chiar vizionara, somnambulica22. Belinski apreciaza povestirea lui Gogol Mosierii de altadata, pentru ca nu copiaza realitatea, ci este intuita de simturi in momentul revelatiei poetice"23. O sarcina de prima importanta a artistului este sa creeze tipuri, figuri care, desi indivizi concreti, au totusi semnificatie universala. Exemplele straine date de Belinski sint Hamlet, Othello, Shylock si Faust; acestora le adauga personajele principale din Prea multa minte strica de Griboedov si pe locotenentul Pirogov din Nevski Prospekt al lui Gogol, personaj in care fapt destul de ciudat vede un tip intre tipuri", un simbol, un mit mistic"24. Fratii Schlegel, Schelling si Charles Nodier elogiasera in termeni asemanatori figurile lui Hamlet, Don Ouijote si Faust25.
Belisnki a fost preocupat toata viata de problemele ridicate in Reverii literare si in Despre nuvela rusa.
Belinski si-a dezvoltat sistemul critic (daca putem vorbi despre asa cevA) in doua directii. Pe de o parte, a sustinut tot mai insistent ca opera literara este un intreg autonom, o unitate a formei si continutului, o expresie sensibila a Ideii", pentru a-1 cita pe Hegel. Pe de alta parte, a privit opera literara tot mai mult intr-un context temporal, in care ea ii aparea impinsa inainte necontenit de cursul istoriei. Punctul de vedere istoric e implicat in conceptia ca literatura este expresia societatii. Dar abia in articolele dedicate lui Lermontov (1841) Belinski urma sa imbratiseze ceea ce as numi eu mistica timpului.
Pentru o vreme punctul de vedere istoric a trecut pe planul al doilea. in articolul Menzel ca critic al lui Goethe (1840) Belinski se pronunta impotriva tratarii problemelor contemporane in literatura, impotriva binecunoscutei lozinci a francezilor si italienilor etre de son temps. Continutul poeziei afirma el acum nu-1 constituie problemele zilei, ci problemele veacurilor, nu interesele unei tari, ci interesele lumii, nu destinul partidelor, ci soarta omenirii"26. Arta, se spune, trebuie sa serveasca societatea. Daca vreti, ea slujeste intr-adevar societatea, exprimind constiinta ei dar ea exista in sine si pentru sine, avindu-si in ea insasi propriul ei scop si propria ei cauza"27. Arta este sociala, dar ea serveste societatea servindu-se pe sine28. Relatia dintre arta si morala este rezolvata intr-un mod similar, prin proclamarea ideii ca ceea ce este artistic este si moral". Artistul poate viola conventiile morale ale societatii lui, dar nu poate viola moralitatea insasi20. Belinski identifica apoi arta cu adevarul si cu realitatea. Arta inseamna adevar, dar un tip aparte de adevar. Dupa cum ni se spune in articolul urmator, cel despre Prea multa minte strica a lui Griboedov (1840): Arta este adevar in reprezentare, nu in gindirea abstracta". Poetul gindeste in imagini"30.
La aceasta data conceptia lui Belinski despre realitate este inca foarte departe de materialism sau chiar de empirism. Realitatea, spune el in mod expres, este lumea spirituala, lumea ideilor. Tot ceea ce este particular, contingent, irational, este ireal. Omul bea, maninca, se imbraca aceasta este lumea fantomelor; omul simte, gindeste, se recunoaste pe sine ca organ, ca recipient al spiritului, ca particula finita a generalului si infinitului aceasta este lumea realitatii"31. Poezia moderna este poezia realitatii, poezia vietii32. Prin aceasta formula Belinski se refera la realitatea spirituala esentiala si, in practica, la operele scriitorilor pe care ii admira cel mai mult: Shakespeare, Goethe, Scott, Byron, Cooprr dintre straini; Puskin si Gogol dintre rusi. El subliniaza intotdeauna ca poetul trebuie sa creeze ceva universal si tipic, din care tot ceea ce e contingent este exclus33. Opera literara formeaza un intreg autonom, o lume, o totalitate. in acest moment al evolutiei sale Bclinski foloseste in mod permanent, si cu mult efect, criteriul totalitatii si coerentei in judecarea literaturii. in analiza Revizorului lui Gogol, el arata ca piesa are o organizare strinsa, formind o totalitate, concentrindu-se in jurul unei singure idei si al unui singur personaj central. Revizorul este sursa din care izvoraste totul si spre care se intoarce totul"34. intreaga piesa este mai mult decit o oglinda a realitatii, se aseamana cu realitatea mai mult decit se aseamana realitatea cu ea insasi, pentru ca este o realitate artistica"3- . Apoi Bclinski compara comedia lui Gogol cu Prea multa minte strica, in dezavantajul categoric al acesteia din urma. Prea multa minte strica e o simpla serie de tablouri. Nu este o adevarata comedie, ci o satira avind drept scop sa ridiculizeze o anumita societate locala. in conceptia lui Belinski satira nu este arta, deoarece nu poti fi stapinit de minie si creator in acelasi timp36. Lui Griboedov ii lipseste obiectivitatea: piesa se termina cu izbucniri lirice de minie subiectiva. Ar tiebui intitulata nu Prea multa minte strica, ci Prea multa insistenta strica* 1.
Belinski isi mentine acest punct de vedere general si in articolele urmatoare, desi introduce, aproape incidental, idei care urmau sa distruga criteriul obiectivitatii artistice. Cele doua articole despre Lermontov (1840 1841) repeta teoria ca opera literara este un tot organic, o lume autonoma. in opera literara nu exista frumuseti si greseli: cel care sesizeaza intregul vede numai o singura frumusete. Unde exista organizare exista viata, iar unde exista viata exista spirit38. Belinski insista asupra ideii ca opera literara creste ca o planta, analogie care fusese folosita cu predilectie de germani, incepind cu Herder. in recenzia Poemelor lui Lermontov (1841) Belinski afirma ca poetul creeaza din instinct si ca realitatea poeziei e superioara realitatii vietii. Dezvoltarea acestei ultime idei contine chiar o nota de exagerare. in viziunea poetului, realitatea vietii, adesea intunecata si urita, apare luminoasa si armonioasa40. Belinski preia distinctia kantiana dintre intelect si ratiune pentru a putea exalta ratiunea superioara a poetului. Arta purifica realitatea41. Naturalismul este condamnat in mod expres: eroul unui roman nu trebuie prezentat luind masa in fiecare zi. Poti sa descrii foarte firesc chinul, o executie, moartea nefericita a betivului care cade intr-o hazna dar asemenea descrieri nu au o idee rationala, un scop rational"4-. Pentru artist nu exista decit realitatea rationala: el transforma realitatea obisnuita prin idealurile lui. Poezia, declama Belinski frenetic, este chintesenta vietii, poetul este organul vietii universale: el traieste totul, devine totul43. Este ridicol sa-i ceri sa se puna in slujba unor nevoi curente. El nu imita natura, ci mai curind se ia la intrecere cu ea: creatiile lui au aceeasi sursa si apar prin acelasi proces ca si creatiile naturii. Arta este superioara naturii deoarece orice act constient si liber este superior unui act inconstient si involuntar44. Aceste pagini reprezinta un repertoriu complet al expresiilor romanticilor germani si au o nota categoric schellingiana, desi se presupune ca la acea data Belinski se afla in perioada lui hegeliana. Opera literara este un organism, scopul artei este arta, dar arta inseamna de asemenea intuirea unei realitati superioare, fiind astfel un tip de cunoastere, insa o cunoastere nerationala. Arta este analoga cu natura; poetul este atit inspirat, cit si deosebit de lucid si absolut liber. Paradoxurile idealismului dialectic german nu puteau fi reformulate mai complet si mai clar.
Lucru destul de ciudat, in chiar aceleasi articole Belinski face o declaratie care inca nu contrazice, in sine, aceasta pozitie, dar contine germenele repudierii ei. Incidental si, dupa cit se pare, fara sa-si dea seama de toate consecintele, el introduce ideea ca opera de arta este rezultatul procesului istoric. El chiar afirma ca nu artistul si creativitatea lui poarta raspunderea operei de arta, ci epoca respectiva, si il prezinta pe poet ca fiind complet dependent de constelatia temporala. Meditind, in maniera germanilor, asupra succesiunii genurilor literare, el sustine ca exista o ordine necesara a aparitiei lor, de la genul liric la cel epic si apoi la cel dramatic, nu numai in istorie, ci si in dezvoltarea fiecarui poet. Lermontov trebuia sa ajunga sa scrie tragedii; Puskin, daca ar fi trait, ar fi devenit un mare romancier. Arta fiecarui popor isi are dezvoltarea ei istorica, aceasta determinind caracterul si tipul activitatii poetului"45. Cu cit poetul e mai mare, cu atit apartine mai mult comunitatii in care s-a nascut, cu atit dezvoltarea, tendinta si caracterul talentului sau vor fi mai legate de evolutia istorica a societatii"4". Dar aceasta evolutie, contrar idealului proclamat doar cu citeva pagini mai inainte, este acum conceputa ca o inaintare spre reflectie si subiectivism. Belinski enunta principiul (pe care nu-1 argumenteaza) ca societatea si literatura trebuie sa inainteze spre reflectie si subiectivism, ca literatura trebuie sa trateze probleme contemporane, probleme de actualitate imediata. Astazi nu se poate scrie poezie obiectiva. Belinski retracteaza in mod expres ideile din articolul Menzel ca critic al lui Goethe, deplingind acum faptul ca Goethe n-a manifestat interes pentru istoric si pentru problemele sociale, ca a acceptat cu satisfactie realitatea vremii. Iata de ce poezia lui Seinilor, mai putin artistica dar mai umana, a avut o rezonanta mai mare decit cea a lui Goethe47. Nota subiectiva si ancorarea literaturii in actualitate sint acum acceptate, cel putin ca o necesitate istorica. Belinski incearca sa impace aceasta noua situatie cui teoriile lui dominante. Un mare poet care vorbeste despre sine vorbeste despre general, despre umanitate48. Un poet rus care prezinta un moment din istoria societatii ruse devine cu adevarat national, devine una cu poporul4", intr-un mod cam intortocheat, toate aceste argumente sint invocate pentru justificarea poeziei lui Lermontov, poezie a disperarii si revoltei.
Totusi Belinski nu se situeaza inca, in mod categoric, pe pozitia apararii literaturii subiective inspirate din actualitate. Capitolele pregatite de el in 1841 pentru o poetica nu tradeaza deloc noile sale vederi. impartirea poeziei pe genuri este doar o reluare destul de confuza a ideilor criticilor germani. Ni se vorbeste chiar si despre poezia poeziei", expresie iubita de Friedrich Schlegel si de Jean Paul50. Ni se prezinta parerea fratilor Schlegel despre caracterul sculptural al tragediei grecesti, tragedie obiectiva, etern frumoasa81; si, in cele din urma, ajungem la glorificarea lui Scott, Homerul Europei crestine52. Poezia didactica este exclusa din domeniul poeziei adevarate53. Belinski schiteaza o teorie a tragediei in termeni hegelieni ortodocsi: Antigona demonstreaza triumful eternului si generalului asupra individualului si particularului5 . Literatura franceza este respinsa cu o violenta pe care n-o intilnim nici chiar la cei mai nationalisti germani: francezii n-au poezie; teatrul lor apartine mai degraba istoriei modelor decit istoriei artei55. Ni se spune ca esenta poeziei a fost dezvoltata in mod constient de gindirea germana"56.
Eseul urmator, Ideea de arta, este complet hegelian, desi vestita expresie (folosita de Belinski si mai inaintE) arta este gindirc in imagini" poate fi gasita, in aceasta forma, atit la August Wilhelm Schlegel cit si la Trahndorff, un estetician german putin cunoscut57. Belinski dezvolta conceptia hegeliana despre istoric, conform careia omenirea trece prin trei stadii: mit, arta si gindirc. Eseul se incheie cu o traducere a exageratului comentariu al lui Rotscher privind coborirca lui Faust la mume.
Eseul Despre sensul general al cuvintului literatura este mult mai original, deoarece incearca sa opereze distinctii intre termenii rusesti curenti in perspectiva unei istorii a literaturii ruse. Belinski distinge, pe de o parte, literatura orala (slovesnosT) si literatura in manuscris aparuta inainte de introducerea tiparului (pisemnosT) si, pe de alta parte, literatura moderna tiparita (literaturA). Dar literatura moderna tiparita nu cuprinde toate cartile. Literatura este numai ceea ce exprima spiritul national in dezvoltarea lui istorica58. Spiritul national exclude orice aspect contingent. El este miscarea dialectica a Ideii. Chiar si abaterile de la gustul sanatos, daca sint generale, exprima spiritul unei epoci si al unei natiuni. Tragedia franceza din epoca lui Ludovic XIV si literatura romantica franceza sint, dupa parerea lui Belinski, exemple tipice de prost gust59. Totul e axat pe caracterul specific al unei literaturi nationale, pe conceptia ei fundamentala despre lume. Belinski retracteaza concluzia Reveriilor literare, si anume ca literatura Rusiei nu e autentic ruseasca, dar continua sa sustina ca ea este pur locala, importanta din punct de vedere istoric, nu estetic, o simpla promisiune pentru viitor60. Urmatorul articol din aceasta serie, Privire generala asupra poeziei populare, afirma ca alfa si omega esteticii timpului nostru este caracterul national; ca fiecare natiune isi are logica ei; ca literatura unei natiuni trebuie sa exprime personalitatea ei; ca toate natiunile ar trebui sa formeze, in cele din urma, o personalitate ideala umanitatea61. Ideea romantica potrivit careia nationalismul duce la umanism este reafirmata aici cu fervoare. in articolul despre romanul lui Gogol Suflete moarte (1842) se poate observa o schimbare in gustul lui Belinski si, odata cu ea, o noua modificare de accent in teoria lui, desi la inceput modificarea e usoara si doar formala. Gogol e salutat ca fiind primul care a avut curajul sa priveasca in fata realitatea ruseasca62. Belinski justifica un detaliu naturalist din Suflete moarte care stirnise numeroase comentarii revoltate: mica scena in care o santinela omoara un paduche de pe gulerul sau. Gogol ii pare lui Belinski a fi un scriitor mai important decit Puskin, deoarece opera lui este sociala, mai in spiritul timpului sau63. Importanta caracterului national al literaturii este subliniata puternic. Gogol contribuie la autocunoasterea natiunii; el nu poate fi mai presus de epoca si de tara lui"64. Este pur local si, ca atare, de neinteles in afara Rusiei, Belinski nu-1 considera pe Gogol un simplu pictor naturalist al realitatii rusesti. El chiar neaga ca Suflete moarte ar fi o satira, subliniind subiectivismul romanului, marele lui patos liric65. Poezia este o expresie a realitatii, afirma Belinski, dar expresie" inseamna idealizarea aspectelor realitatii, scoaterea in evidenta a semnificatiei lor generale66.
Un articol care comenteaza Discurs despre critica (1842) al lui Aleksandr Nikitenko dezvolta pozitia teoretica a lui Belinski gind acum faptul ca Goethe n-a manifestat interes pentru istoric si pentru problemele sociale, ca a acceptat cu satisfactie realitatea vremii. Iata de ce poezia lui Seinilor, mai putin artistica dar mai umana, a avut o rezonanta mai mare decit cea a lui Goethe47. Nota subiectiva si ancorarea literaturii in actualitate sint acum acceptate, cel putin ca o necesitate istorica. Belinski incearca sa impace aceasta noua situatie cui teoriile lui dominante. Un mare poet care vorbeste despre sine vorbeste despre general, despre umanitate48. Un poet rus care prezinta un moment din istoria societatii ruse devine cu adevarat national, devine una cu poporul4", intr-un mod cam intortocheat, toate aceste argumente sint invocate pentru justificarea poeziei lui Lermontov, poezie a disperarii si revoltei.
Totusi Belinski nu se situeaza inca, in mod categoric, pe pozitia apararii literaturii subiective inspirate din actualitate. Capitolele pregatite de el in 1841 pentru o poetica nu tradeaza deloc noile sale vederi. impartirea poeziei pe genuri este doar o reluare destul de confuza a ideilor criticilor germani. Ni se vorbeste chiar si despre poezia poeziei", expresie iubita de Friedrich Schlegel si de Jean Paul50. Ni se prezinta parerea fratilor Schlegel despre caracterul sculptural al tragediei grecesti, tragedie obiectiva, etern frumoasa81; si, in cele din urma, ajungem la glorificarea lui Scott, Homerul Europei crestine52. Poezia didactica este exclusa din domeniul poeziei adevarate53. Belinski schiteaza o teorie a tragediei in termeni hegelieni ortodocsi: Antigona demonstreaza triumful eternului si generalului asupra individualului si particularului5 . Literatura franceza este respinsa cu o violenta pe care n-o intilnim nici chiar la cei mai nationalisti germani: francezii n-au poezie; teatrul lor apartine mai degraba istoriei modelor decit istoriei artei55. Ni se spune ca esenta poeziei a fost dezvoltata in mod constient de gindirea germana"56.
Eseul urmator, Ideea de arta, este complet hegelian, desi vestita expresie (folosita de Belinski si mai inaintE) arta este gindirc in imagini" poate fi gasita, in aceasta forma, atit la August Wilhelm Schlegel cit si la Trahndorff, un estetician german putin cunoscut57. Belinski dezvolta conceptia hegeliana despre istoric, conform careia omenirea trece prin trei stadii: mit, arta si gindirc. Eseul se incheie cu o traducere a exageratului comentariu al lui Rotscher privind coborirca lui Faust la mume.
Eseul Despre sensul general al cuvintului literatura este mult mai original, deoarece incearca sa opereze distinctii intre termenii rusesti curenti in perspectiva unei istorii a literaturii ruse. Belinski distinge, pe de o parte, literatura orala (slovesnosT) si literatura in manuscris aparuta inainte de introducerea tiparului (pisemnosT) si, pe de alta parte, literatura moderna tiparita (literaturA). Dar literatura moderna tiparita nu cuprinde toate cartile. Literatura este numai ceea ce exprima spiritul national in dezvoltarea lui istorica58. Spiritul national exclude orice aspect contingent. El este miscarea dialectica a Ideii. Chiar si abaterile de la gustul sanatos, daca sint generale, exprima spiritul unei epoci si al unei natiuni. Tragedia franceza din epoca lui Ludovic XIV si literatura romantica franceza sint, dupa parerea lui Belinski, exemple tipice de prost gust59. Totul e axat pe caracterul specific al unei literaturi nationale, pe conceptia ei fundamentala despre lume. Belinski retracteaza concluzia Reveriilor literare, si anume ca literatura Rusiei nu e autentic ruseasca, dar continua sa sustina ca ea este pur locala, importanta din punct de vedere istoric, nu estetic, o simpla promisiune pentru viitor60. Urmatorul articol din aceasta serie, Privire generala asupra poeziei populare, afirma ca alfa si omega esteticii timpului nostru este caracterul national; ca fiecare natiune isi are logica ei; ca literatura unei natiuni trebuie sa exprime personalitatea ei; ca toate natiunile ar trebui sa formeze, in cele din urma, o personalitate ideala umanitatea61. Ideea romantica potrivit careia nationalismul duce la umanism este reafirmata aici cu fervoare. in articolul despre romanul lui Gogol Suflete moarte (1842) se poate observa o schimbare in gustul lui Belinski si, odata cu ea, o noua modificare de accent in teoria lui, desi la inceput modificarea e usoara si doar formala. Gogol e salutat ca fiind primul care a avut curajul sa priveasca in fata realitatea ruseasca62. Belinski justifica un detaliu naturalist din Suflete moarte care stirnise numeroase comentarii revoltate: mica scena in care o santinela omoara un paduche de pe gulerul sau. Gogol ii pare lui Belinski a fi un scriitor mai important decit Puskin, deoarece opera lui este sociala, mai in spiritul timpului sau63. Importanta caracterului national al literaturii este subliniata puternic. Gogol contribuie la autocunoasterea natiunii; el nu poate fi mai presus de epoca si de tara lui"64. Este pur local si, ca atare, de neinteles in afara Rusiei, Belinski nu-1 considera pe Gogol un simplu pictor naturalist al realitatii rusesti. El chiar neaga ca Suflete moarte ar fi o satira, subliniind subiectivismul romanului, marele lui patos liric65. Poezia este o expresie a realitatii, afirma Belinski, dar expresie" inseamna idealizarea aspectelor realitatii, scoaterea in evidenta a semnificatiei lor generale66.
Un articol care comenteaza Discurs despre critica (1842) al lui Aleksandr Nikitenko dezvolta pozitia teoretica a lui Belinski linski, a fost un pas util spre intelegerea poeziei. Despre Karam-zin, pe care il condamna cind il judeca dupa criterii absolute, afirma totusi ca a realizat ceva cu adevarat mare. El este un exemplu de om care a trait in relatie vitala cu epoca sa, in timp ce altii au murit in lupta cu spiritul timpului78. Tot astfel, romantismul, pe care Belinski il defineste, in mod ingust, drept subiectivism, a fost o necesitate istorica. Dar omul are si o alta lume decit cea a inimii: lumea istoriei si a activitatii sociale80.* Raspunderea artei ii revine societatii. Materialele puse de societate la dispozitia poetului au devenit elementele determinante ale muncii lui. Pe de o parte exista natura, care produce talente fara sa se intrebe daca sint necesare sau nu. Pe de alta parte exista societatea, care trebuie sa produca o realitate poetica pentru ca poezia sa fie posibila81. intr-un mod cam naiv, Belinski ne vorbeste despre greci, care vedeau oameni frumosi la tot pasul, si despre italienii evului mediu, care puteau gasi femei cu chip de madona ca modele pentru picturile lor. Fara modele frumoase nu exista pictura, spune Belinski, adaugind ca lucrurile stau la fel si in poezie. Puskina aparut exact in momentul in care in Rusia a fost posibila aparitia poeziei ca arta"82. Acest gen de declaratie ne poate parea doar o judecata confortabila: teoria de necontestat, dar lipsita de sens, potrivit careia lucrurile n-ar fi putut sa fie altfel decit au fost. Dar ea implica, de asemenea, increderea in cursul istoriei si un elogiu la adresa vietii Rusiei si a trezirii ei la libertate. Constituirea unei societati cu adevarat rusesti dupa socul invaziei napoleoniene a facut posibila aparitia poeziei adevarate. in discutarea evolutiei lui Puskin, Belinski nu duce, de fapt, prea departe ideea dependentei complete a poetului de situatia sociala si de materialele oferite de societate. Mai degraba el incearca sa defineasca dispozitia dominanta, patosul general al poeziei lui Puskin, pe care il gaseste intr-o tristete usoara, clara, consolatoare"83. El isi repeta formulele romantice despre forma organica si afirma ca toate operele unui scriitor trebuie sa fie strabatute de un singur patos, de un singur spirit84. in articolele de mai tirziu el incearca din nou sa defineasca acest spirit general al operei lui Puskin, dar reuseste mai putin decit inainte. Puskin este in primul rind un artist in miinile caruia orice subiect ar fi devenit frumos85. Este un poet mai mult meditativ decit reflexiv sau filozofic80; priveste totul cu dragoste si bunavointa; nu respinge si nu blestema nimic87. Este un rus autentic, dar aceasta calitate nu se poate defini88. Belinski face comentarii negative despre mindria aristocratica a lui Puskin, despre dispretul lui fata de gloata, despre increderea lui in inspiratia supranaturala si in singularitatea poetului. Concluzia este ca Puskin apartine unei epoci trecute. O mare parte a operei lui si-a pierdut interesul; ea nu ne ofera raspunsuri la problemele urgente si dureroase ale prezentului"89. Publicul din ultimii ani de viata ai lui Puskin ii cerea poeziei, pe buna dreptate, sa trateze teme mai morale si mai filozofice00.
Articolele care studiaza, una cite una, scrierile lui Puskin aplica acest punct de vedere general. Puskin este, ca si Goethe, poetul unei epoci disparute, care punea accentul doar pe maiestria artistica. Discutarea diferitelor opere scoate in evidenta atit trasaturile cele mai remarcabile, cit si aspectele cele mai nefericite ale metodelor lui Belinski, si arata cit de inegal este in critica lui: bruste strafulgerari de extraordinara intuitie sint urmate de caderi in didacticism si in predici moralizatoare. Tiganii e folosit ca pretext pentru o disertatie despre gelozie, prezentata ca un viciu nedemn de un om cu educatie. Othello este posibil numai in epoca barbara in care a trait Shakespeare91. Poltava il ajuta pe Belinski sa-si argumenteze teoria potrivit careia in epoca moderna nu se mai pot scrie poeme epice. Judecat dupa criteriile criticii genurilor literare, Poltava trebuie condamnat: nu este un adevarat poem epic care sa zugraveasca un eveniment cu adevarat national ci doar incearca sa fie un asemenea poem. Iubirea dintre Mazeppa si Maria abate atentia de la problema centrala92. Evgheni Oneghin, foarte pretuit ca poem istoric, este considerat depasit, demodat. Oare este vina poetului ca in Rusia lucrurile se schimba atit de repede?" Daca poemul n-ar parea demodat, ar insemna ca in el s-a zugravit o societate imaginara. Dar ar merita oare sa discutam despre un asemenea poem?83 Aici Belinski considera ca o anumita culoare locala si temporala este un semn de demodare. in acelasi timp el afirma inevitabilitatea acestei demodari, spunind: geniul nu se afla niciodata inaintea timpului sau, dar intotdeauna intuieste continutul si semnificatia lui"94. Belinski comite una dintre cele mai nefericite gafe critice cind o caracterizeaza pe Tatiana ca pe im embrion moral", o statuie egipteana, imobila, greoaie, in lanturi"95. in numele religiei romantice a pasiunii, in numele criticii romantice a casatoriei conventionale, critica in stil George Sand, Tatianei i se reproseaza faptul ca in final il respinge pe Oneghin96. Cum i se intimpla atit de des, Belinski confunda fictiunea cu viata, ignora cerintele unei intrigi si da uitarii vechile lui idei privind totalitatea si coerenta, vazind in aceasta opera doar pretextul unei predici despre starea de inapoiere a femeii ruse.
Belinski se reintoarce la critica literara cind discuta Boris Godunov (1845). Dupa parerea lui, opera nu este o drama, ci un poem epic in forma de dialog; nu contine nici pasiuni, nici conflicte, nici intimplari. Godunov este un ticalos melodramatic torturat de o constiinta incarcata. Este onest si totodata josnic, un erou si totodata un las, intr-un cuvint, o masa de contradictii. Fiecare scena e independenta; piesei ii lipseste l ensemble; caracterul lui Godunov este un mozaic de trasaturi neavind nici o legatura unele cu altele97. in masura in care contine o judecata bazata pe teoria genurilor si pe criteriile organicitatii si coerentei, studiul este un studiu critic autentic. Dar Belinski nu intirzie sa-1 compromita, ignorind distinctia dintre poezie si istorie. El il absolva pe Puskin de pacatul de a nu fi reusit sa scrie o drama autentica din istoria Rusiei, dind vina nu pe situatia teatrului din vremea lui Puskin, ci pe epoca lui Boris Godunov. Istoria rusa, sustine el, avea pe atunci un caracter chietist. Nu existau personalitati care sa iasa in evidenta; familia era totul98. Godunov n-a lasat urme in istorie; a fost un parvenit fara idei si fara principii, un om talentat care in mod gresit s-a considerat un geniu99. Cu mare siguranta, Belinski se pronunta despre psihologia acestor persoane invaluite in negura istoriei: de exemplu, frumoasa scena dintre Pretendent si Maria, poloneza pe care o iubeste, este criticata pe motiv ca dragostea pentru o femeie nu era in caracterul lui Dmitri-persoana istorica100. Dar cum putea Belinski sau oricare altul sa fie sigur de acest lucru? Si chiar daca faptul ar fi fost atestat de marturii istorice, ce importanta putea avea el pentru Puskin? Daca ar fi dorit, ar fi putut inventa un personaj fictiv indragostit de o femeie. Acest detaliu din critica lui Belinski merita sa fie discutat pentru ca ilustreaza trecerea lui brusca de la normele critice romantice la punerea accentului pe realitatea exterioara, neartistica, preartistica, a istoriei sau societatii. Dupa parerea mea, Belinski a devenit un critic tot mai slab pe masura ce a cedat inclinatiei sale spre cultul timpului" si progresului", tentatiei de a privi realitatea" si societatea" ca elemente fixe, exterioare operei scriitorului, care trebuiau ridicate la rangul de legi", iar in practica, la cel de etaloane rigide pentru judecarea artei.
Aceasta schimbare 1-a facut pe Belinski sa nu mai sustina cu fermitatea de odinioara principiul organicitatii operei literare. in articolul Ginduri si observatii asupra literaturii nise (1846) el sparge unitatea formei si continutului, declarind ca un poet rus, oricit de mare i-ar fi talentul, poate rivaliza cu un poet european numai in forma, dar nu si in continutul poeziei lui". Continutul operei e dat de viata natiunii poetului. Importanta continutului depinde de stadiul istoric in care se afla viata natiunii, si nu de poet si de talentul lui 101. Implicatia nerostita este ca viata rusilor fiind jalnica la acea data, literatura lor trebuia sa fie slaba. Sa schimbam viata Rusiei, si literatura ei va fi mare. Un pasaj foarte des citat, care prezice ca peste o suta de ani Rusia va cunoaste maretia, exprima o incredere inflacarata in progresul societatii si literaturii102.
Belinski se izbeste de mari dificultati cind incearca sa aplice aceste idei la literaturile straine. El trebuie acum sa laude literatura franceza, pentru ca ii admira pe francezi ca autori ai revolutiei de la 1789 si ai revolutiei din iulie, si deci ca stegari ai progresului contemporan. El trebuie sa recunoasca ca literatura franceza reflecta viata sociala si istorica a tarii mult mai fidel decit cea germana. Dar gustul lui se revolta impotriva implicatiilor teoriei sale: cu ani in urma, el declarase ca tragedia clasica franceza nu e arta, isi exprimase profundul dispret fata de literatura romanticilor francezi. Acum isi salveaza teoria printr-o manevra cit se poate de stingace. Tragediile lui Corneille, spune el, sint teoretic urite", dar contin intr-adevar forta si patosul interior care 1-a inspirat pe Mirabeau. Nici macar una dintre comediile lui Moliere nu poate rezista criticii estetice: fiecare e mai mult confectionata decit creata. Trebuie totusi sa admitem ca francezii au un teatru vital103. Astfel Belinski introduce distinctia dintre arta valoroasa si arta slaba care poate totusi sa fie mai salutara din punct de vedere social. El pare sa lase sa se inteleaga ca ar trebui sa preferam arta slaba daca are un efect social bun. Dar ideea nu e exprimata explicit, Belinski revenind la increderea lui in timp. Dintre toti criticii, cel maimare, cel mai genial, cel mai infailibil este timpul"10*. El nu-si da seama ca timpul inseamna, la urma urmelor, doar totalitatea judecatilor diferitilor cititori si critici (inclusiv el insusI).
Ultimele doua studii anuale asupra literaturii ruse, cele pentru 1846 si 1847, formuleaza cit se poate de memorabil teoriile finale ale lui Belinski. Acum el foloseste termenul de scoala naturala"105 pentru a desemna literatura rusa de dupa Gogol si pune accentul pe criteriul naturalist al asemanarii perfecte dintre literatura si viata. Raspunzind criticilor curente, care reprosau scriitorilor naturalisti faptul ca zugravesc numai latura negativa a vietii rusesti, el isi exprima speranta ca odata cu perfectionarea societatii rusesti va fi posibil sa se prezinte si laturile ei pozitive106. Scriind despre Dublul lui Dostoevski, Belinski respinge in mod categoric fantasticul ca procedeu artistic. El isi poate avea locul numai in azilele de nebuni, nu in literatura. Este treaba doctorilor, nu a poetilor"107. Belinski merge pina acolo incit pledeaza pentru cea mai mare asemanare posibila a persoanelor descrise cu modelele lor din viata reala"108. Pe Gogol il lauda pentru ca isi concentreaza intreaga atentie asupra multimii, a masei, a oamenilor obisnuiti109. Faptul ca literatura rusa era pur si simplu inundata de tipuri de tarani ii pare a fi pozitiv. Taranul e o fiinta omeneasca; ne este mila de el; Mintuitorul a venit pentru toti oamenii; iar literatura, ca expresie a societatii, nu numai ca a reflectat, dar chiar a facilitat aparitia miscarii pentru eliberarea iobagilor; nu numai ca a fost la curent cu aceasta miscare, dar chiar a anticipat-ollu. Belinski pare sa renunte la parerea lui mai veche, conform careia literatura reflecta societatea, dar n-o poate niciodata depasi. El ii atribuie acum un rol conducator, chiar facultatea divinatiei. Dupa parerea lui, forta artei moderne consta in stradania nobila de a servi interesele societatii111. Naturalismul e apreciat ca o apropiere de realitate, ca un curent opus fantasticului si spectralului11-. increderea in progres e exprimata din nou, intr-o formulare ciudata: Poti merge numai inainte, niciodata inapoi". Dezvoltarea inseamna perfectionare, succes, progres113.
In aceste doua articole Belinski este preocupat de romanul social care incepea sa se afirme. El salutase Oameni sarmani al lui Dostoevski ca roman al protestului social, dar a fost dezamagit de Dublul, cu atmosfera lui fantastica, si de Gazda, povestire derutanta, eu un sens obscur114. Belinski gaseste multe lucruri demne de lauda in romanele-, povestirile si schitele realiste ale unor Grigorovici, Veltman sau Dai. El apreciaza romanul lui Herzen Cine-i de vina? pentru profunzimea ideilor exprimate11- 1. Ca toti cei din epoca lui, are o parere exagerat de buna despre George Sand si chiar si despre Eugene Sue, desi sesizeaza defectele acestuia din urma11". Pe Goethe a ajuns sa-1 priveasca cu ochii celor mai recenti critici germani ai sai: ea pe un german reprezentativ, instrainat de societate, indiierent fata de societate si de istorie, ca pe un simplu artist, asa cum ii parea acum si Puskin.
Este usor de inteles ca aceste ultime idei au influentat in mare masura imaginea pe care si-a format-o posteritatea despre Belinski. Traditia criticii ruse radicale inaugurata de Cerniscvski a gasit in opera lui Belinski prima justificare locala a punctului ei de vedere general. Dar imaginea este foarte mult simplificata. Ea ignora marca masa a primelor scrieri ale lui Belinski, pe care le-am prezentat mai sus, si numeroasele rezerve formulate de el fata de pozitia radicala chiar si in ultimele doua articole. Aceste rezerve ar putea fi privite doar ca ramasite ale parerilor lui mai vechi; eu as prefera sa le privesc ca o dovada a faptului ca Belinski nu si-a pierdut sensibilitatea si gustul sau de baza, ca n-a incetat sa inteleaga natura artei, ca si-a pastrat optica initiala asupra relatiilor dintre literatura si realitate, literatura si societate.
Belinski n-a devenit sustinatorul unei arte naturaliste care sa serveasca un scop social sau didactic precis, cum ar fi eliberarea iobagilor sau, pe un plan mai general, eliberarea Rusiei de autocratie, in atacul sau la adresa doctrinei artei pentru arta el recunoaste ca arta trebuie sa fie in primul rind arta si numai dupa aceea expresia spiritului si tendintelor societatii unei epoci date. Belinski respinge atit arta pentru arta, cit si didacticismul, considerindu-le niste extreme nerecomandabile. Arta pura, sustine el, este o abstractie care n-a existat niciodata nicaieri118. A-i nega artei dreptul de a servi interesele societatii inseamna a o degrada, nu a o inalta, pentru ca inseamna s-o lipsesti de forta ei cea mai vitala, adica de Idee, transformind-o in obiectul unei placeri sibaritice, in joaca unor trindavi"119. Dupa cum se vede, Belinski nu neaga existenta unui domeniu al esteticii, nu neaga autonomia artei asa cum e ea inteleasa de Kant si de Schiller. Acestia nu s-ar fi indoit niciodata de marele rol al artei in istoria mondiala, n-ar fi conceput-o niciodata ca pe o placere pur senzuala. Ceea ce condamna Belinski este arta ca ornament, conceptia hedonista despre arta, in formularea pe care i-ar fi putut-o da Gautier sau in mod simplist, instinctiv si rudimentar sustinatorii rusi ai placerilor poeziei, muzicii, dansului si picturii. Belinski a inteles foarte bine pericolul didacticismului. Literatura didactica este doar instructiva: rece, seaca, moarta. Oricit de frumoase ar fi ideile pe care le contine un poem si oricit de mult se ocupa de probleme contemporane, daca nu are poezie in el nu poate contine nici idei frumoase, nici probleme"120. Scopul" trebuie sa fie situt in inima, nu doar in cap. Cu deosebita insistenta, si chiar si in ultimul sau articol, Belinskt subliniaza deosebirea dintre arta si stiinta sau filozofie. Poetul vorbeste in imagini*si in tablouri, prezinta lucrurile, nu le demonstreaza121. Prin naturalism" Belinski nu intelege nicidecum doar precizie in zugravirea realitatii sau cunoasterea profunda a realitatii sociale. El isi da seama ca intr-o opera literara realitatea trebuie sa fi trecut prin imaginatie", ca imaginatia trebuie sa creeze ceva intreg, complet, unitar si autonom"122. in vechea maniera a dialecticii sale, el admite chiar rolul personalitatii in arta. Desi obiectivitatea, capacitatea de a prezenta faptele realitatii fara referire la persoana proprie, este doar o alta expresie a naturii poetului", el admite totusi ca poetul se oglindeste in opera lui ca om, isi reveleaza caracterul, personalitatea. Chiar si Shakespeare, chiar si Scott se manifesta in operele lor123. Nu trebuie sa uitam ca Belinski a scris inainte de victoria realismului si naturalismului secolului al XlX-lca. Ceea ce condamna el este pseudoclasicismul, care mai reprezenta inca o forta in Rusia, si romantismul, care pentru el insemna medievalism conservator si cult al folclorului sau literatura fantastica plina de efecte ieftine. in grupul realistilor el include scriitori foarte diferiti in ceea ce priveste procedeele si tehnicile literare folosite: Shakespeare, Scott, Cooper, George Sand siDick-ens. In Rusia, scoala naturala" inseamna Gogol si toti scriitorii care, dupa parerea lui Belinski, au creat ceva substantial, real", important, natural. El lauda inceputurile destul de modeste ale realismului culorii locale, schitele psihologice" ale Petersburgului, povestirile despre tarani etc, si manifesta interes pentru romanele care ridica si dezbat chestiuni sociale. Dar nu-si pierde simtul critic. Astfel, despre Cine-i de vina? al lui Herzen, carte care i-a placut foarte mult din punct de vedere ideologic, spune totusi ca nu este un adevarat roman, ci mai degraba un document1 -4. Pe Herzen il numeste filozof, nu poet125. Faptul ca Belinski a criticat basmele lui Puskin si Dublul lui Dostoevski este de obicei prezentat ca o dovada a ostilitatii lui fata de arta nerealista. Dar ar trebui sa nu uitam ca Belinski a laudat aproape fara rezerve Calaretul de arama, Oaspetele de piatra si chiar Rusalka, si ca obiectiile lui impotriva Dublului nu sint facute doar in numele realismului. El a criticat Dublul, si nu fara motiv, pentru ca Dostoevski nu se dovedeste capabil sa stapineasca revarsarea marilor lui forte, sa defineasca si sa limiteze dezvoltarea artistica a ideii. Belinski recunoaste ca in aceasta povestire exista conceptii profunde" si o uriasa forta creatoare"126. El ii prezice lui Dostoevski o continua dezvoltare si perfectionare, prevazind intr-o oarecare masura maretia lui viitoare, in ciuda faptului ca uneori 1-a ridiculizat sau si-a manifestat violent deziluzia produsa de omul pe care odinioara 1-a considerat aliat1-7.
Fara indoiala, Belinski a supraestimat acuratetea si importanta sociala a artei lui Gogol si a fost profund dezamagit de Pasaje alese din corespondenta cu prietenii. Dar nu si; poate spune ca n-a sesizat celelalte elemente din opera lui Gogol. intr-o recenzie la editia a doua a romanului Suflete moarte, pe care continua sa-1 numeasca cea mai mare opera a literaturii ruse trecute si prezente", el isi manifesta puternica aversiune fata de tonul profetic si de lirismul bombastic al lui Gogol1 -8. inca clin 1836 isi exprimase dispretul fata de intelectul lui, criticind sever eseurile din Arabescuri1-9. Vestita scrisoare deschisa incearca, in mod logic, sa traga o linie de demarcatie clara intre operele de inceput ale lui Gogol, pe care le admira, si noua carte, pe care o dispretuieste. Daca volumul n-ar purta numele dumitale ar crede oare cineva ca aceasta invalmaseala bombastica de cuvinte si fraze este opera autorului Revizorului si Sufletelor moarte?"130 Desi izbutita ca polemica, scrisoarea nu este o pagina de critica autentica. Furios si deziluzionat, descoperind in Gogol un propovaduitor al cnutului, apostol al ignorantei, campion al obscurantismului"131, Belinski nu putea decit sa-1 respinga pe fanaticul sau ipocritul religios care facea sa sufere cauza libertatii si progresului. in asemenea clipe n-avea timp de critica literara.
Trebuie sa conchidem ca Belinski a fost un critic imbibat de ideile teoreticienilor germani, sustinind cu fermitate doctrinele lor principale: arta este cunoastere concreta, senzoriala, opera literara este un intreg organic. Artistul trebuie privit ca un creator inconstient-constient, asemanator cu natura. Arta este expresia unei natiuni si a unei epoci; este, si trebuie sa fie, caracteristica" pentru natiunea si epoca respectiva. insa in ultimii ani de viata Belinski a suferit o schimbare, provocata fara indoiala de nemultumirea lui creseinda fata de starile de lucruri din Rusia: s-a orientat spre radicalismul politic. Aceasta schimbare a avut poate oarecare legatura cu o criza religioasa care 1-a facut sa-si paraseasca vechea credinta. Ea se aseamana indeaproape cu evolutia multora dintre contemporanii lui, in special a tinerilor hegelieni. La acestia, ca si la Belinski, spiritul" lui Hegel si-a pierdut semnificatia de forta care patrunde misterele universului. El a fost inlocuit de spiritul timpului", de ideea ca spiritul omului este doar o expresie a realitatii sociale si istorice. Arnold Ruge a proclamat forta timpului ca stapin absolut al istoriei: el a situat istoria, pe care in chip ciudat a identificat-o cu opinia publica, pe culmile absolutului13-. Tot astfel, Belinski a proclamat realitatea drept Dumnezeul sau si a imbratisat o mistica a timpului, o incredere oarba in progres.
Belinski a incurajat tot mai mult realismul in sensul descrierii realitatii sociale rusesti cu procedee realiste, si a cerut exprimarea clara a scopului social, care sa ajute la formarea unei opinii publice ostile regimului. Cind il judecam pe Belinski nu trebuie sa uitam ca, asa cum a aratat cu mult timp in urma Cernisevski, critica literara din Rusia era vehiculul multor discutii generale despre politica, societate, morala si alte subiecte de acest fel, in mare masura datorita faptului ca cenzura privea cu mai putina severitate cronica literara. Belinski a fost un critic al societatii in general, care a folosit orice prilej pentru a vorbi despre eliberarea iobagilor, despre superstitiile si prejudecatile sistemului rusesc al castelor, despre demnitatea fiintei umane, despre statutul femeii si despre problema caracterului national al literaturii. Prin aceasta el si-a denaturat in mod absolut constient critica literara, introducind in ea subiecte fara legatura directa cu tema tratata.
Critica lui este adesea viciata de stilul care se folosea in revistele literare ale timpului, fiind plina de caracterizari difuze.rcpe-titii, digresiuni, prea multe citate, polemici nesfirsite cu dusmani care intre timp au fost dati uitarii, explicatii elementare pentru un public care avea nevoie de instructie si cultura generala intr-un cuvint, un stil exagerat de retoric, urmarind sa obtina efecte imediate si puternice, in aceasta privinta, Bclinski nu se poate compara cu un contemporan cum ar fi Sainte-Beuve, care putea sa fie concis si subtil, sofisticat si rafinat, deoarece se adresa unui public foarte diferit de cel rus. Prin caracterul difuz si digresiv al criticii sale, Bclinski se aseamana mai mult cu cronicari literari de tipul lui De Cjuincey, Wilson sau Macaulay. Dar el are o masivitate impresionanta, un patos al devotiunii fata de literatura tarii sale si fata de progresul societatii ei caruia in tarile vestice nu-i putem gasi cu usurinta un corespondent. Daca luam in consideratie conditiile in care a lucrat, tentatiile carora le-a fost expus ca figura publica si violenta temperamentului sau labil, trebuie sa admiram conceptia lui, in general ferma, despre natura artei, patrunderea multora dintre criticile sale si capacitatea de caracterizare de care a dat dovada.
Bclinski a indeplinit o functie istorica foarte importanta: a transmis doctrinele idealismului german traditiei criticii ruse. El a fost cea mai mare autoritate pentru criticii din perioada 1850 1870, desi acestia au incercat sa ignore sau sa minimalizeze elementele idealiste din opera maestrului lor. Criticii marxisti de mai tirziu, Mihailovski si Plehanov, precum si Lenin, au putut si ei apela la Belinski: in opera lui au gasit ideea ca literatura se dezvolta odata cu societatea, idee pe care au luat-o si de la Marx si Engels si a carei sursa comuna sint criticii germani. Belinski a lasat asupra criticii ruse o amprenta care nici chiar astazi nu s-a sters complet.