Jean Paul (Johann Paul Kichter, 1763-1825) este autorul unei introduceri in estetica, Vorschule der Aesthetik (1804), care merita atentie in prezenta istorie a criticii literare deoarece nu reprezinta, de fapt, o estetica, ci mai degraba o poetica sau, mai exact, o serie de capitole tratind diferite aspecte ale teoriei literare: poezia in general, imaginatia, geniul, poezia elina si cea romantica, comicul, umorul si spiritul, personajele si intriga, romanul si stilul. Desi scrisa intr-un stil inflorit, incarcat de metafore, plin de comparatii si de aluzii obscure si etalind la nesfirsit o argutie pedanta, cartea propune o sanatoasa teorie a literaturii si vine cu idei noi si personale in probleme rareori discutate la acea epoca: tehnica romanului crearea personajelor, motivarea actiunii si teoria comicului, umorului si spiritului.
Pozitia generala a lui Jean Paul nu e usor de definit. El se exprima foarte satiric despre Schelling si schellingieni, despre polarizare", indiferenta polului subiectiv fata de cel obiectiv" si asa mai departe1. ii ataca pe fratii Schlegel pentru idealismul lor fichtean (care pentru Jean Paul era solipsism si egoism pernicioS), pentru atitudinea lor violent partizana, ingimfarea lor si gustul lor limitat, exclusivist2; esteticii lui Schiller nu-i acorda importanta, considerind-o formalista si frivola, deoarece interpreteaza gresit conceptul de joc"3. Pe plan personal si filozofic a fost atras de Hcrder si de F. H. Jacobi. Uneori in Jean Paul am putea vedea pur si simplu un bun psiholog empiric din sirul celor produsi de secolul al XVIII-lea: el a afirmat chiar ca Ele-ments of Criticism a lui Kames apartine unei scoli critice mai inalte decit cea de la universitatea din Jena", adica cea a lui Schiller si a fratilor Schlegel4. Scopul declarat al cartii sale este, cel putin in parte, o foarte concreta autoanaliza si autoobservatie. Jean Paul are de spus cele mai multe lucruri despre romanul de tipul celor pe care le scria el insusi: romanul umoristic dezlinat, amestec straniu de fantastic, oniric, sentimental, bizar si grotesc.
Cu toate ca si-a pastrat o independenta considerabila fata de gruparile literare ale timpului si si-a mentinut legaturile cu un trecut mai indepartat, Jean Paul a fost de acord cu romanticii in problemele fundamentale ale poeticii. in ciuda rezervelor lui fata de fratii Schlegel si Schelling, pozitia lui concorda, in esenta, cu a acestora. Declaratia pe care a facut-o in prefata la prima editie a esteticii sale, si anume ca scoala mai recenta arc, in linii mari, dreptate"5 trebuie considerata decisiva. Jean Paul ii este tributar lui Firedrich Schlegel intr-o serie de probleme specifice*; mai mult, conceptiile lor fundamentale despre poezie sint identice. Desi in teoria lui a incercat sa-si mentina o pozitie impartiala fata de clasic si romantic, nu exista nici o indoiala in legatura cu inclinatia preferintelor lui concrete. Dar spre deosebire1 de fratii Schlegel, el si-a pastrat admiratia pentru romanul englez umoristic al secolului al XVI 1-lea, pentru Kicliardson, Sterne, Ficlding si chiar Smollett, din care se tragea, cel putin in parte, propria lui arta.
Poezia, sustine Jean Paul, nu imita realitatea si nici nu este o expresie pura a emotiei personale. Literatura naturalista e etichetata materialism", iar cea prea lirica, emotionala sau inconsistent fantastica, nihilism". Prima e prea particulara, a doua, prea generala. Arta trebuie sa imbine particularul cu generalul8. Fa nu trebuie nici sa copieze, nici sa anihileze lumea, ci sa descifreze limbajul ei misterios. De aceea poezia nu poate oferi notiuni. Fa ofera semne. Dar intreaga lume, intreaga epoca este plina de senine; ceea ce ne lipseste e putinta de a le citi; avem nevoie de un dictionar si de o gramatica a semnelor. Poezia ne invata sa citim"7, lnterpretind lumea in termeni proprii, poezia creeaza o lume in miniatura, o a doua lume, nascuta de mintea poetului8.
Poetul realizeaza aceasta interpretare cu ajutorul imaginatiei. Ca si Schelling si August Wilhelm Schlegel, Jean Paul face distinctie intre Einbildungskrafl, o capacitate inferioara care nu este de-cit o memorie mai puternica, mai vie, si l hantasie sau Bildungs-kraft, capacitatea superioara care contopeste toate partile intr-un intreg, care totalizeaza"9. Poetul mare e inzestrat cu geniu, insusire pe care Jean Paul o deosebeste net de simplul talent. Talentul este partial, geniul implica intreaga fiinta a omului, toate fortele lui fiind simultan in floare"10. Poetul genial zugraveste intreaga viata, nu doar parti din ea. FI se inspira din inconstient, forta cea mai puternica a poetului, deoarece poezia e inrudita cu visarea, iar visarea e poezie involuntara11. Poetul trebuie sa-si auda personajele, nu numai sa le vada: personajul e cel care trebuie sa-i spuna autorului asa cum se intimpla intr-un vis ce are de spus, nu invers. Pe poetul care sta sa reflecteze daca intr-un caz dat sa puna un personaj sa spuna da sau nu, il repudiez. E un cadavru stupid"12. Desi uneori vorbeste ca si cum geniul ar fi identic cu instinctul, iar scrisul identic cu visarea, Jean Paul subliniaza si rolul constientului in procesul de creatie. El stabileste o distinctie indoielnica intre intreg, care e produs de inspiratie, si parti, care sint elaborate de liniste"13. Jean Paul respinge cu ho-tarire febra pasiunii", vazind in ea o inspiratie saraca, si sustine insistent ca orice arta este si trebuie sa fie lucida24. in romanele sale a folosit pregnant tema dublului", deoarece a avut constiinta vie a faptului ca omul se poate privi pe sine, dedublindu-se, scindindu-se in doua euri, dintre care unul actioneaza, iar celalalt observa. Personajele lui se inspaiminta de propria lor imagine dintr-o oglinda, isi intilnesc dublul, isi fac masti de ceara, se uita la propriul lor corp si spun: Cineva sta acolo si eu sint in el. Cine o fi?"15. Tot astfel, in teoria lui poetica el simte dualismul dintre viata de vis din care se inspira si transformarea realizata de arta, care nu poate fi decit manipularea constienta a limbii. Un clement nou introdus de Jean Paul in discutarea geniului si talentului este recunoasterea existentei unui tip intermediar: geniul pasiv", barbatul feminin lipsit de adevarata forta creatoare, dar la fel de universal ca si geniul desavirsit. Ca exemple, Jean Paul ii mentioneaza pe Moritz siNovalis16. Pe de alta parte, desi luciditatea ii este necesara artistului, exista si o luciditate pacatoasa", care distruge si dezintegreaza lumea imaginatiei si instinctul inconstientului17. De la fratii Schlegel, Jean Paul a preluat impartirea poeziei in clasica si romantica. Dar evita termenul de clasic", asociat de el cu excelenta si perfectiunea, preferind sa vorbeasca despre poezia greaca sau plastica in contrast cu poezia romantica sau muzicala18, inflacaratul imn inchinat Greciei si grecilor, acest popor imbatat de frumusete, la care mai gasim inca, in ochi si in inima, o religie senina"19, conceptia ca poezia greaca e sculpturala, obiectiva, moral-gratioasa si voios-calma, nu reprezinta ceva nou pentru cititorii lui Winckelmann si ai scrierilor de tinerete ale lui Friedrich Schlegel, dar surprind la Jean Paul, care nu avea nimic din spiritul grecesc. La el nostalgia Greciei pare un vis inca si mai romantic decit la ceilalti germani, deoarece nu incape indoiala ca putine spirite au fost mai putin senine si obiective decit al lui. Jean Paul considera ca poezia romantica e rezultatul direct al crestinismului din care deriva cavalerismul si iubirea curteneasca. Un petrarca pagin ar fi o imposibilitate. Fecioara Maria singura innobileaza toate femeile in chip romantic"20. in cea de a doua editie a Introducerii in estetica (1813), reactionind la unele critici ce i s-au adus, Jean Paul a modificat, intr-o oarecare masura, prezentarea romanticului crestin: el recunoaste existenta unor trasaturi romantice in literatura scrisa cu mult timp inainte de Cristos, la Homer si la So-focle de pilda21, si existenta, in literaturile nordice, indice si din Orientul apropiat, a unui romantism bazat pe religii necrestine. Acum adauga, de asemenea, distinctia dintre romantismul Nordului si cel al Sudului, in concordanta cu conceptele elaborate de Bou-terwek si de Doamna de Stael. Trecind in revista poezia moderna, el observa in mod judicios ca fiecare secol e romantic intr-un fel deosebit"22 si ajunge chiar sa se indoiasca de valoarea oricaror dicotomii: este ca si cum am imparti intreaga natura in linii drepte si linii curbe. Atit linia curba cit si cea infinita, observa el cu subtilitate, este poezie romantica. Ce putem cistiga, pentru intelegerea vietii dinamice", din asemenea distinctii? Polaritatile naiv-sen-timental, subiectiv-obiectiv nu ne ajuta sa deosebim tipurile diferite de romantism intilnite la
Shakespeare, Petrarca, Ariosto si Cervantes sau tipurile diferite de obiectivitate prezente la Homer, Sofocle, Iov si Caesar.
Distinctiile dintre genuri sint tratate de Jean Paul cu aceeasi superficialitate. in prima editie, n-a avut nimic de spus despre lirica, in editia a doua, a dedicat liricii un capitol sumar, in care a facut, in treacat, o observatie ce urma sa stirneasca numeroase ecouri: epopeea prezinta o intimplare ce se dezvolta din trecut, drama, o actiune ce se intinde spre viitor, lirica, o emotie cuprinsa in prezent"24. Aceasta asociere a principalelor genuri cu dimensiunea gramatical-temporala i-a sedus pe multi autori de poetici, de la Dallas la Staiger21" . Dar in alta parte, Jean Paul o ignora si chiar o contrazice, asociind epopeea cu trecutul si drama cu prezentul26. in practica, stabileste distinctia dintre epos si drama, dar in cele din urma se opreste asupra romanului, care ii pare a fi o specie intermediara intre cele doua, putindu-se astfel distinge un roman epic si un roman dramatic. Romanul epic include romanul romantic, care se aseamana cu un vis sau cu un basm, neavind, in consecinta, nevoie de un inceput sau de un sfirsit si permitind introducerea unui numar nelimitat de episoade (asa cum permite epopeea in teoria fratilor SchlegeL). Romanul dramatic are o intriga mai strinsa, fapt pentru care Jean Paul il considera preferabil. Dar, in general, el concepe romanul ca un fel de enciclopedie poetica", un gen ce permite o mare libertate de exprimare27. in ceea ce priveste tehnica romanului, Jean Paul considera ca crearea personajelor e mai importanta decit intriga si motivarea.
Intriga capata semnificatie numai in raport cu personajele si, dupa parerea lui, trebuie elaborata dupa inventarea acestora. O motivare prea rigida si excesiva c primejdioasa. Jean Paul vede multe legaturi intre intriga, motivare si personaje. De exemplu, arata ca personajele foarte rigide sint nerecomandabile, deoarece decid orice actiune dinainte, facind-o astfel previzibila, iar personajele pur pasive sint si mai daunatoare, deoarece lasa ca intreaga povara sa apese asupra intrigii, aceasta dezintegrindu-se usor intr-o serie de intimplari fara legatura -8. in discutarea problemei personajelor Jean Paul aplica idealul unirii particularului cu universalul: orice personaj comic, chiar si un Walter Shandy sau un Unchi Toby, trebuie sa aiba unele caracteristici care sa-1 faca universal si simbolic, si orice personaj universal trebuie sa fie individualizat pentru a deveni o figura elocventa si memorabila. Totusi, Jean Paul justifica crearea unor personaje perfecte, idealizate, desi acestea sint foarte greu de minuit, deoarece generalitatea creste odata cu idealitatea21 . Poetul trebuie insa sa zugraveasca o lume completa, un pandemoniu si un panteon, diavoli si ingeri30. Pentru a crea aceasta a do::a lume, el trebuie sa prezinte intreaga gama de tipuri umane, rasele omului launtric", mitologia sufletelor"31. Jean Paul sustine ca nu e nevoie ca poetii sa cunoasa diferitele situatii si personaje din viata reala; in fiecare om exista toate formele de umanitate, pe care poetul le cunoaste si le poate anticipa; el il cunoaste si pe Caliban si pe Ariei. Cititorul va gasi ca personajele sint adevarate si corecte, chiar daca nu le-a intilnit in viata reala, deoarece poetul da glas si constiinta umanitatii32. Fiecare personaj, pledeaza Jean Paul, trebuie sa aiba un punctum saliens, o nota dominanta", desi e adevarat ca un poet mare poate impaca in mod convingator trasaturile cele mai discordante33. Personajele trebuie sa foloseasca anumite cuvinte radicale", adica un vocabular propriu, si sa fie caracterizate si prin trasaturi fizice uneori doar printr-o singura trasatura fizica si chiar prin numele lor34. Jean Paul a fost poate unul dintre primii romancieri care au reflectat indelung asupra numelor personajelor. Criteriile lui de judecata nu sint niciodata cele ale verosimilitatii si iluziei pure. El ii permite romancierului sa-si inzestreze personajele cu spiritul si imaginatia lui, chiar daca ele trebuie sa-si exprime vointa si pasiunea in limbajul lor propriu35. Unele dintre aceste distinctii nu par prea convingatoare sau, in orice caz, par sa fie aplicabile la romane de tipuri foarte aparte. Observatiile lui Jean Paul asupra stilului nu sint adesea decit justificari ale propriei sale practici: el prefera figurile de stil optice" celor acustice", apara folosirea catacrezei si a prozei ritmice si, fireste, iubeste jocurile de cuvinte si aluziile savante, deoarece arta cuvintului e strins legata de spirit (WitZ), iar spiritul, de imaginatie36. in multe privinte, partile dedicate spiritului, umorului si comicului sint cele mai originale din Vorschule der Acsthetik. Ele au constituit una dintre primele incercari de tratare speculativa a acestor concepte in contextul unei poetici si au exercitat o influenta extraordinar de mare. Discutia din Estetica lui E. T. Vischer are la baza ideile lui Jean Paul; Coleridge i-a reprodus teoriile; Meredith s-a inspirat din el37. Dar cu toate ca trebuie sa recunoastem meritul istoric al clasificarilor lui Jean Paul si ingeniozitatea unora dintre formularile sale, astazi ne este imposibil sa ne declaram satisfacuti de distinctiile pe care le-a stabilit. Una din cauzele esecului lui Jean Paul este lipsa unei distinctii clare intre psihologie si poetica. Definirea comicului, spiritului sau umorului poate fi pur si simplu o chestiune de psihologie descriptiva, exact ca si definirea iubirii, urii, bucuriei, disperarii sau a oricarei alte emotii38. Problema devine estetica numai daca ne concentram asupra modului in care e folosit comicul intr-o opera literara, sau asupra functiei lui in forme cum ar fi comedia sau satira, sau asupra modului in care defineste atitudinea generala a unui anumit autor. Jean Paul nu face asemenea distinctii, ci doar incearca o descriere minutioasa a varietatilor de comic, interpretind cuvintele astfel ca semnificatia lor sa fie conforma cu idealurile lui. in conceptia lui Jean Paul spiritul este o forta psihica complet diferita de comic. El inseamna descoperirea unor asemanari intre entitati incomensurabile39. Jean Paul distinge un spirit al intelectului si un spirit plastic, vizual. Spiritul plastic e important in arta: el poate fie sa anime un corp, fie sa intrupeze un suflet40. Astfel, el reprezinta forta metaforica in general, forta poetica insasi, care se afla in slujba conceptiei simbolice despre lume. in lumina acestei teorii, jocurile de cuvinte capata justificare ca o tehnica ce descopera asemanari indepartate, producind surpriza prin coincidente si prin imperecheri libere, fara preot"41, si, de asemenea (observatie interesanta), ca o tehnica ce ne permite sa aratam ca nu sintem sclavii semnului, caci atragem atentia asupra semnulu: nsusi42. Spiritul este un mare eliberator si egalizator. Jean Paul arata elocvent ca germanii ar trebui sa cultive spiritul, deoarece spiritul le-ar da libertate si egalitate, tot asa cum acestea le-ar da spirit43. Astfel, spiritul este esential pentru poezie si necesar intr-o societate sanatoasa si libera. Dar e asa numai pentru ca Jean Paul nu face distinctie intre spirit in societate si spirit in literatura. El priveste termenul sub raport psihologic si lingvistic, nu estetic. Spiritul apare complet separat de comic si de aceea(in ciuda eforturilor lui Jean PauL) e foarte greu de distins de ingeniozitate", perspicacitate" si chiar inventie", notiuni cu care a fost asociat istoric. Daca spiritul si ingeniozitatea ar fi unul si acelasi lucru, opere de mare forta combinatorie ca, bunaoara, Critica ratiunii pure, ar fi spirituale.
Comicul este si el privit ca un fenomen general al vietii, dar in discutarea lui, Jean Paul se lanseaza in consideratii metafizice. Comicul e nerozia infinita intuita sensibil". Exista un contrast obiectiv", reprezentat de contradictia dintre nazuinta sau existenta fiintei ridicole si raportul intuit sensibil"44, si un contrast subiectiv, explicat prin aceea ca noi imprumutam" optica noastra subiectului, fiintei ridicole. Sa examinam exemplul dat de Jean Paul: De ce faptul ca Sancho Panza petrece o intreaga noapte suspendat deasupra unui sant este comic? Ceea ce face nu e absurd, pentru ca n-avea de unde sa stie ca sub el nu se afla un abis si era firesc sa nu vrea sa riste o cadere fatala. Teoria ca noi ii imprumutam" lui Sancho Panza optica noastra nu explica ceea ce se intimpla de fapt. Daca i-am imprumuta" punctul nostru de vedere, actiunea lui ar fi doar absurda si prosteasca45, in afara de aceasta, chiar daca are loc o substituire" termen preluat mai tirziu de Vischer si de Lipps46 ea nu poate explica toate varietatile de comic. Totusi, Jean Paul are in mod sigur dreptate cind respinge teoria lui Hobbes (si implicit a lui BergsoN), care sustine ca risul izvoraste dintr-un sentiment de superioritate, din-tr-o mindric subita"*. El stie ca risul poate fi copilaresc si voios: nu ne pasa daca odata cu noi mai rid sute si mii de oameni.
Desi exemplele sint luate din literatura, discutia privind comicul nu se concentreaza asupra laturii lui estetice. Lucrurile stau altfel in cazul umorului, fenomen permitind o definire mai precisa, pe care Jean Paul 1-a putut caracteriza sub raportul valorii artistice. El pleaca de la conceptele kantiene, vazind in umor o specie a comicului, comicul romantic. Umorul, ca revers al sublimului, nu anihileaza individualul, ci finitul, punindu-1 in contrast cu ideea. El nu cunoaste prostia individuala, nu cunoaste prosti [ca satira, ci numai prostia in general si o lume nebuna"47. Aici notiunea de umor atinge punctul culminant al unei evolutii pina atunci inregistrata in scrierile teoreticienilor englezi. La inceput umorul" a fost asociat cu umorile", cu caracterele ciudate, excentrice, maniace.
Abia in secolul al XVIII-lea a inceput sa capete o nuanta serioasa sau sentimentala*. La Jean Paul el devine o forma specifica a comicului, care implica o filozofie a tolerantei, o conceptie serioasa despre lume: intelegerea contradictiilor ei si iertarea nebuniilor ei. in conceptia lui Jean Paul, umorul se inrudeste indeaproape cu ipocondria. Poporul cel mai serios, cel mai melancolic, poporul englez, are cel mai mult umor, iar epocile cele mai tragice din istorie au dat nastere celor mai mari umoristi. Spre deosebire de sustinatorii conceptiei mai vechi, conform careia umorul ofera o imagine deformata, Jean Paul considera ca, dimpotriva, el ofera cea mai ampla si mai libera imagine a lumii, sub specie aeternitatis. in limbajul metafizicii schcllingiene adoptat aici de Jean Paul, finitul este anihilat de ideea eterna 18.
Evident, conceptul de umor al lui Jean Paul se apropie foarte mult de cel de ironie romantica elaborat de Eriedrich Schlegcl4". Ca si Schlegcl, Jean Paul pledeaza pentru luciditatea absoluta a umoristului. El observa, de exemplu, ca Sterne este un artist deosebit de lucid si sustine ca o manipulare constienta permite folosirea chiar si a detaliului murdar si obscen, pentru ca acesta e neutralizat de umor. Zugravirea yahoo-ilor din Gulliver sau poeziile in care Swift prezinta budoarul conitei" l-au socat pe Thackeray, dar nu si pe Jean Paul60. El pledeaza pentru introducerea clovnului in drama, sustinind ca acesta reprezinta corul comediei. Dar in ironia in sens ingust nu vede decit aparenta seriozitatii", suspec-tind-o in general de frivolitate, cinism si simplu estetism61. Jean Paul priveste cu profunda neincredere estetismul: romanul Der Titan (1800 1803), scris imediat inaintea cartii sale de estetica, zugraveste primejdiile estetismului prin figura demonica, autodis-trugatoare, a lui Kocquairol. Dubla constiinta de actor si spectator a fost pentru Jean Paul o mare tentatie personala impotriva careia a luptat toata viata62. Minutioasele lui distinctii dintre comic, ironic, spiritual si umoristic ne ajuta, cel putin in parte, sa-i stabilim idealul: un ideal atit estetic cit si moral, o viziune a lumii care sesizeaza incongruenta si nebunia ei, dar o priveste cu interes si simpatie.
Jean Paul n-a excelat in critica aplicata. Din diferitele lui scrieri dedicate majoritatii scriitorilor germani si citorva straini, s-ar putea, desigur, culege un volum insemnat de opinii. Acestea ar arunca lumina asupra pozitiei lui teoretice generale, aratind ca 1-a venerat pe Herder, i-a privit cu raceala pe Schiller si (ioethe si a adus laude generoase multor contemporani: Tieck, Novalis, Eouque (a carui valoare a exagerat-o foarte mulT) si E.T.A. Hoff-mann, pe care 1-a introdus in literatura, dar ale carui scrieri de mai tirziu se pare ca l-au dezamagit64. Asupra romancierilor englezi ai secolului al XVIII-lea a facut o serie de observatii laudative; pe Shakespeare 1-a privit cu obisnuita admiratie romantica;
Paradisul pierdut al lui Milton 1-a condamnat 66. Despre Molierc a avut spre deosebire de August Wilhelm Schlegcl . o parere buna, dar a- a- ca si Schlegcl a manifestat preferinta pentru farsele lui66. Putine clinti e aceste opinii sint insa argumentate sau bazate pe analiza sau caracterizare. Jean Paul a facut si cronica literara propriu-zisa, dar aceasta e, in general, lipsita de insemnatate, ("ele doua ample articole dedicate cartilor Doamnei de Stael De, l Allcmagnc si Corinne sint subtile si patrunza-loare, demonstrind sentimentalismul autoarei si modul superficial in care si-a insusit literatura si filozofia germana67. Un lucru ce-i face cinste lui Jean Paul este paragraful favorabil (1825) scris despre cartea lui Schopenhauer Die Welt als Wille und Vorstellung, care la data respectiva era aproape complet ignorata de critici si de public68. Totusi, marea pretuire a lui Jean Paul pentru critica aplicata ne surprinde. El observa ca unui artist i-ar fi mai utila o colectie de recenzii decit cea mai recenta estetica. in fiecare recenzie buna se ascunde sau se dezvaluie o estetica buna, care, in plus, e aplicata si libera si cit se poate de concisa si, prin exemple, cit se poate de limpede"59. El merge pina acolo incit afirma ca cea mai buna poetica ar fi o caracterizare a tuturor poetilor60. Pe aceasta linie a facut unele eforturi, studiind, de exemplu, stilul prozei principalilor autori germani61. Caracterizarile lui sint insa aproape intotdeauna doar metaforice, de tipul numit mai tirziu impresionist". Aceasta corespunde conceptiei potrivit careia criticul trei mie doar sa indice frumusetile, critica nereprezentind altceva decit o noua poezie, al carei subiect e opera literara62. Este consecinta logica a teoriei extremiste despre unitatea operei literare formulate de Jean Paul: Ceea ce e mai bun intr-un autor e ceea ce nu se afla in detaliu si nu se poate arata, pentru ca stralucirea intregului nu ingaduie indicarea vreunui amanunt anume"63. Aceasta ar insemna paralizarea criticii. Credem insa ca ceea ce am spus despre teoria literara a lui Jean Paul a aratat ca, departe de a fi, pur si simplu, poezie despre poezie, e o constructie intelectuala serioasa, a carei forta rezida tocmai in distinctiile, definitiile si caracterizarile privind nu autori si opere, ci categorii si procedee literare, tehnica romanului si natura umorului.