Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



James Russell Lowell (1819-1891) despre Critica literara



Whitman obisnuia sa citeasca Iliada in sinul naturii, scaldat in lumina soarelui, pe fundalul unor privelisti si perspective vaste, ori cu fata la talazurile marii"1. Lowell si-a intitulat culegerile de eseuri Printre cartile mele (1870, seria a doua, 1876) si Ferestrele cabinetului meu (1871). Contrastul dintre cei doi e sugerat cit se poate de transant de asemenea imprejurari, desi ar fi eronat sa exageram aici proportiile; de fapt, Whitman a fost un cititor asiduu, iar Lowell, contrar felului in care se autocalifica uneori, n-a fost citusi de putin un literat la cabinet". A fost, dimpotriva, un om implicat in multe din negoturile si zbuciumurile lumii: in anii tineretii, inflacarat abolitionist, apoi, ministru al Statelor Unite in Spania si la Curtea Angliei, James Russell Lowell a fost, e drept, si profesor la Harvard, intre 1856 si 1872, dar aceasta nu a reprezentat decit un lung episod un jug acceptat, fara placere in mijlocul unei cariere foarte active.

Nu-i mai putin adevarat ca Lowell este primul critic american cu pregatire si eruditie academica propriu-zisa: nici George Tick-nor, invatatul istoric al literaturii spaniole, nici Henry Wads-worth Longfellow predecesorii sai la catedra de la Harvard nu pot fi numiti critici. Lowell cunostea bine nu numai franceza, italiana, spaniola si germana: el studiase si franceza veche, stra-germana medie si engleza medie, si se putea misca cu siguranta in domenii cum ar fi cercetarea filologica. Eruditia lui nu este, in schimb, niciodata ostentativ afisata, fiind intotdeauna pusa in slujba unor idealuri umaniste2. Ea merge, de altfel, mina in mina cu forta prezentarilor pitoresti, cu darul unor formulari pline de vivacitate; stiinta sa de carte este bazata mereu pe un crez critic hranit din cele mai trainice izvoare ale traditiei romantice. Dar, in pofida eruditiei, a stralucirii de spirit, si a bunului sau gust, opera critica a lui Lowell a capatat astazi pentru noi, un inexorabil aer desuet. Putini sint aceia care precum Saintsbury l-ar mai numi astazi primul critic al Americii"3. A fost atacat ca impresionist", acuzat de a fi fost un simplu apreciator", un non-critic", iar incercarile de a-1 salva, intreprinse de neo-uma-nistii dela Chicago, au esuat4.



Lowell n-a fost, totusi, un critic impresionist. Nu-1 gasim absorbit niciodata de propria sa sensibilitate, nu se arata nici macar interesat sa-si defineasca un punct de vedere personal. Cu toate ca imitase metodele unor Lamb, Hazlitt si Leigh Hunt, in scrierile sale de inceput studiile despre Vechii dramaturgi englezi (1842) si discursivele Conversatii despre citiva vechi poeti englezi (1844) , Lowell devine mai tirziu constient de limitarile preferintei lui Lamb pentru punerea accentelor pe inariparea expresiei", in detrimentul unitatii de plan si a unei cumpene de just echilibru intre parti". Criticul nu neaga ca a ne aminti impresiile noastre poate fi o experienta valoroasa, sau nu, in functie de mai mica sau mai marea ductilitate a simturilor"5, dar refuza sa aiba vreo pretentie la ductilitatea" aparte a propriilor sale simturi. El cere criticului sa evoce acea impresie totala unicul tarim salubru pentru pronuntarea judecatilor"6. Reputatia lui de impresionist se datoreaza predilectiei pentru comparatiile pitoresti, si pentru imaginile pe care le gasim presarate la tot pasul in scrierile sale. Iata-1, de pilda, comparind spiritul lui Milton cu alizeul", acel vint care aduna in adierea sa cugetari si imagini, precum majestuoase flote din toate cele patru puncte cardinale"; comparatia cu flotele este apoi impinsa asiduu pina la capat: sint corabii incarcate cu atlazuri si mirodenii; altele, incremenite sub fulgerele tacute ale propriei lor heraldici razboinice" etc. Chiar pe aceeasi pagina, Lowell trece brusc la comparatia, mult uzata, cu orga, cu registrul ei cuprinzator, capabil sa redea atit vigoarea sunetului de trompeta cit si delicatetea subtire a flautului"7. Din fericire, comparatii mai pline de umor si spirit ii reusesc mai bine criticului. Astfel, Thoreau contempla uneori peisajul agrest (asa cum ne-o recomanda pictoriI) prin arcul de triumf al propriilor sale picioare; si, cu toate ca intoarcerea pe dos a perspectivei arc propriul ci farmec insolit, arcul astfel obtinut nu este dintre cele mai gratioase"8. Scopul acestor imagini este, intotdeauna, caracterizarea prin analogie plastica, chiar daca astazi ne dam scama de faptul ca Lowell gaseste exagerat de multa satisfactie in scapararile propriului sau spirit si, ca, uneori, i se intimpla sa piarda din vedere obiectul discutiei.

Afirmind cu statornicie necesitatea standardelor obiective, Lowell era chiar de parere ca este bine sa elimini orice ecuatie personala din judecatile noastre"9. intr-o recenzie de tinerete (1847), el respinge critica zisa liberala" ca fiind improprie. Asa ceva nu poate exista, asa cum nu poate exista un stinjen, sau alta unitate de masura, liberala"10. Eseul despre Dante (1872) repeta, in esenta, acelasi lucru: poetul trebuie, in primul rind, judecat dupa calitatile sale poetice", si este necesar ca aceasta judecata sa fie absoluta, adica sa fie facuta prin referire la cel mai inalt criteriu cu putinta, nu prin referire la moda sau la imprejurarile oportune ale unui secol sau altul"11. Se intimpla ca Lowell sa faca anumite concesii, admitind, de pilda, doua cai de a aprecia creatia unui poet, fie in functie de un standard estetic absolut, fie in raport cu pozitia detinuta de scriitor in istoria literara a tarii sale si in conditiile specifice ale generatiei sale"12. Dar, desi recunoaste in general ca spiritul epocii trebuie sa intre in joc in calitate de principiu modificator"13, si cii toate ca recurge la argumente istorice, Lowell tinde sa defere cazurile de gust, unei curti de magistratura suprema, ale carei decizii sa se ghideze dupa principii imuabile. Asemenea principii ne sint, de pilda, oferite de vechii greci la care gasim un criteriu de comparatie"14, precum si de Dante, Shakespeare, Cervantes, si Goethe. Prin universalitatea lor, acestia sint clasicii erei moderne. in ciuda faptului ca propria sa poezie pare sa se fi bucurat de cel mai mare succes, atunci cind a avut mai multa culoare locala este de pilda, cazul Scrisorilor lui Biglow* Lowell, raminind, prin convingere, un patriot, nu privea cu deosebita caldura tentativele de creare a unei literaturi americane nationale. Ne preocupam sa dam nastere unei literaturi nationale. De prea multa udatura si de prea multe paveze ocrotitoare, solul nostru s-a facut atit de umed si de umbros, incit n-au mai crescut decit ciupercile; ne-am intrebat intii de ce nu ne cresc stejarii ca sa sfirsim prin a ajunge la concluzia ca minatarca noastra e, de fapt, stejar, varietate americana"15. Lowell era convins de faptul ca natura omului este pretutindeni aceeasi" si ca nationalitatea trebuie lasata sa-si vada singura de ea insasi.

Criteriul principal, pentru Lowell, este imaginatia majora", notiune pe care o aplica in variate nuante si operind in diverse distinctii ca termen de lauda la adresa scriitorilor pe care ii admira: de la imaginatia modelatoare, constructiva a marilor creatori, pina la mica fantezie capricioasa a poetului minor10. Lowell este constient de faptul ca unitatea imaginatiei nu este un lucru supraadaugat, ci o realitate organica, crescuta, nu fa-; cuta; ca forma si substanta sint manifestari ale aceleiasi vieti interioare, contopite, pina la fuziune", ca forma este nu un invelis ci o intruchipare"17. El stie ca intre cuvinte si gindire exista o relatie intima si genetica"18, ca imaginatia are drept rezultat palpabil stilul, perfectiunea ca intreg"19. Putem fi de acord cu avocatul neo-umanist al lui Lowell, care il justifica spunind ca ne-a dat cea mai valida si cuprinzatoare conceptie, despre literatura americana de inainte de secolul nostru"20.Toate aceste principii imaginatie creatoare, utilitate dintre substanta si forma, un etalon central absolut, modificabil in functie de considerentele istorice, universalitatea sensului acestea toate isi au valoarea lor, in ciuda faptului ca nu reprezinta elemente originale. Caci, In mod evident, magistrii lui Lowell sint, aici, Coleridge, Lamb, Hazlitt, Goethe, si August Wilhelm Schlegel, si putem spune ca lectiile lor au fost bine asimilate.

Deficientele criticii lui Lowell nu se afla in admirabilele teorii pe care ni le propune, ci in faptul ca da gres cu traducerea lor m practica. Cu toate ca crede in functia unificatoare a imaginatiei, el nu reuseste ca o descrie, afara doar de citeva schitari in termeni generali, pe marginea unor texte de studiu. Desi sustine necesitatea de a transmite o impresie totala, in practica, el se arata a fi constant limitat la comentarea unor pasaje izolate, la antologari, la functia de ghid in sfera unor splendori particulare. Aspiratia lui dupa criterii absolute trebuie sa se multumeasca, pina la urma, cu declaratii abstracte, iar punctul de vedere istoric ii serveste doar ca apologie pentru neajunsuri. Eseurile lui Lowell, tocmai de aceea, nu ating niciodata gradul de coerenta si unitatea punctului de vedere ce caracterizeaza partea cea mai buna a creatiei unor Arnold, Pater, Sainte-Beuve si chiar a prietenului sau Leslie Stephen.

Eseul despre Chaucer, de pilda (1870) ataca destul de lent si greoi subiectul propus. Mai intii Lowell isi expune vederile cu privire la trubaduri, truveri, caracterul anglo-saxon, contributia spiritului normand; ni se dau apoi comparatii: intre Chaucer pe de o parte si Dante, romanturile medievale engleze, Gower si Langland pe de alta parte; gasim consideratii despre rolul lui Chaucer ca factor de stabilizare a limbii engleze si o discutie metodica a versificatiei sale, ca abia apoi sa facem cunostinta cu textele. Descrierile lui Chaucer sint atunci puse in contrast cu ale lui Shakespeare; Blake este citat in legatura cu universalitatea tipurilor, ca, drept incheiere, sa ni se ofere o declaratie generala de afectiune fata de Chaucer omul: Daca ne este permis sa ghicim caracterul din opere, Chaucer a fost, intr-adevar, un om bun, placut, sincer, inimos, cumpatat la minte, mai intelept, poate, in cele ale lumii prezente decit in cele ale lumii de apoi, dar profund omenos si prieten, atit fata de oameni cit si fata de Dumnezeu"21. Lucrarea Troilus si Criseida nu este nici macar pomenita, iar trasaturile reale ale poeziei lui Chaucer sint cumva obliterate prin utilizarea unor vechi sabloane, de pilda gratie lumeasca"22. in acest fel s-ar putea analiza majoritatea eseurilor lui Lowell. Ele difera, ca informatie si cuprindere, de la foarte solidul studiu despre Dante (1872) rodul a douazeci de ani de munca asidua"23, pina la eseul despre Lessing (1866), care depaseste cu putin sumarul unei biografii germane24. Aceste bucati si-au avut, desigur, importanta si valoarea la vremea cind au fost scrise. Admiratia plina de simpatie fata de Dante a rasunat, pe atunci, ca un lucru total neobisnuit in atmosfera protestanta din New England. Totusi, judecate prin prisma notiunii de critica propriu-zisa, eseurile ni se par grevate de prea multe consideratii si reticente tradind profesorul la catedra; ca sa poata supravietui lc-ar fi trebuit, in afara de acestea, o anume dibacie analitica si o putere de caracterizare, care lipsesc. Ele se resimt si de pe urma faptului ca Lowell nu reusea sa respecte un plan ordonat de expunere si sa pronunte judecati finale cu privire la valoarea unor opere. Acest lucru este cu deosebire adevarat despre eseurile dedicate lui Dry-den (1868) si Pope (1871), unde slabiciunea lui Lowell se tradeaza prin incapacitatea de a se clib"ra de prejudecatile romantice cu privire la neo-clasicism, ca si de simpatia si interesul personal purtat acestor poeti. Eseul despre Dryden, de exemplu, care se mentine pe linia notatiei biografice urmarind totodata descrierea cronologica a operei poetului se pierde iremediabil catre incheiere: totul se reduce la citate diverse, culese de prin prefete, cu reflexii despre stilul prozei lui Dryden, despre presupusele sale galicisme; apoi un paragraf despre convertirea sa la religia ro-mano-catolica, o descriere a prezentei sale fizice si, in cele din urma, o privire de ansamblu asupra staturii sale scriitoricesti, totul incheiat pe o nota stinjenitoare de nehotarire. La fel, eseul despre Pope incepe printr-o expunere a vechiului punct de vedere, datorat lui Joseph Warton, dupa care Pope ar fi fost eminent in genul cel mai putin elevat de poezie, versul artificial si conventional. Lowell se arata, la un moment dat, de acord cu aprecierea dupa care exista genul Pope, si genul Wordsworth", opinie care a gasit aderenti chiar in epoca noastra25. Dar, ceva mai apoi, tot el retracteaza, afirmind ca nu exista decit un singur gen de poezie si ca, potrivit standardului lui Warton, Pope n-a fost in fond poet deloc. Lowell ezita insa sa traga o atare concluzie, si se straduieste sa-1 salveze pe Pope, recurgind la ceea ce considera a fi o exceptie: Pope s-ar dovedi un mare poet imaginativ in Rapirea buclei; tot restul operei sale este lasat, in schimb, la cheremul lupilor romantici. Lowell nu intra in detalii decit in critica poemului filosofic Eseu asupra omului, unde descopera inconsecvente de ordin logic (cum gasise, de altfel, si Lessing, cu un secol inaintE); el se declara ultragiat de grosolaniile Dunciadei si de lipsa de reverenta fata de femeie, af sata in satira Despre caracterul femeilor26. Lowell recunoaste insa ca Pope n-a avut un spirit malign27 si se straduieste sa-1 scuze, gasind justificari de ordin istoric: epoca in care a trait a fost prozaica, artificiala si cruda, iar Pope n-a facut decit sa vina in intimpinarea nevoilor ei. Judecata finala, cu toate acestea, este nedecisa si ambigua, iar corelatia fata de timp, si chiar fata de traditia literara, ramine slaba.

Gasim, cu toate acestea, pagini de critica autentica in scrierile lui Lowell. Exista o tema: aversiunea fata de sentimentalism, fata de egotism, de. pesimism si de cultul romantic al naturii. Este vorba de -o judecata de inspiratie mai curind etica si culturala, decit estetica, dar tocmai aceasta da greutate eseurilor lui Lowell cu privire la contemporani si predecesori. Sentimentalistul este un ipocondru al spiritului, pentru care inchipuirea devine fapt", ii place sa gindeasca ca sufera, si-si pastreaza, de inima albastra, cugetul in stare de bocet". Substituie lucrului impresia, si-si concentreaza forta constiintei asupra acesteia". Disjunge fapta de intentie, practica de teorie"28, ajungind sa duca astfel o viata de iluzii. Petrarca se afla la originea acestei tendinte moderne, degenerate"29, ai carei reprezentanti in era noastra sint Rousseau, Chateaubriand, Wordsworth si Shelley. in America, Thoreau face parte din .aceeasi familie, de spirite. Si Carlyle este esential-mente vorbind, un scntimentalist"; cit despre cinismul lui Heine, el nu este decit o varianta de sentimentalism acrit"30. Dar, iarasi Lowell nu se dovedeste capabil sa mentina mult timp, in obiectii, un astfel de punct de vedere. Pina si eseul, aproape total defavorabil, dedicat lui Thoreau (1865) in care acesta este satirizat ca un bolnav excentric, in stare sa-si ia temperatura de treisprezece ori pe zi" se incheie printr-o enorma si surprinzatoare izbucnire encomiastica, Thoreau fiind asemanat cu Donne, Sir Thomas Browne si Novalis31. Am putea presupune ca Lowell ii considera si pe acestia trei drept excentrici, dar in fapt, fata de Donne, criticul are sentimente de adinca admiratie32. Eseul despre Rousseau si sentimentalisti ridiculizeaza cu haz poza exhibitio-nista. Rousseau exclama: Iata, imi dezvelesc inima cu totul inaintea dumitale, cititorule!

    si deschizindu-se la haina, ne arata rufaria sa de corp, murdara"33. Cu toate acestea, la punctul fundamental al argumentului sau, Lowell se arata o data mai mult, sovaielnic. Daca la inceputul eseului criticul ne asigura ca geniul este o chestiune ce nu tine de caracter", si ca biografia scriitorului nu are nici o importanta, la sfirsit luam cunostinta de o apologie, nu lipsita de dificultati, a sinceritatii lui Rousseau, un om cu convingeri capricios intense"34.

Cu toate ca frumosul eseu dedicat lui Wordsworth (1875) surprinde cu mult mai mare acuratete profilul unui poet familiar lui Lowell, impresia de nehotarire este inca si mai puternica. Lowell ataca, la Wordsworth, sistemul tamaduirii prin natura, mai inainte de el profesata de doctorul Jean Jacques, si continuata, dupa el, de Cowper". I se pare a vedea ceva ridicol in spectacolul unui om in toata firea alergind sa-si ascunda capul in fustele atotputernicei mame"35. Expune apoi vederea popularizata intre timp de versurile umoristice ale lui J.K. Stephen dupa care exista la Wordworth doua voci"; un Ieremia prorocul si un Ba-ruch, scribul sau, glasul tunetului si behaitul oilor36. Lowell, nu scapa din vedere nici una din limitarile lui Wordsworth: lipsa lui de umor si de forta dramatica, insularitatea, provincialismul si chiar o anume marginire funciara: Este istoricul tinutului Words-worthshire"37. Dar, in pofida tuturor acestor critici (unele din ele exprimate in termeni mai retinuti, pina si in cuvintarea sa de presedinte al Societatii Wordsworth, 1884)38 Lowell recunoaste faptul ca Wordsworth pare sa fi surprins si fixat pentru totdeauna, cu imuabila gratie, cea mai evanescenta si mai intangibila dintre intuitiile noastre, undele reverberate pina la tarmurile cele mai indepartate ale fiintei" , concluzia fiind ca Wordsworth este astazi al cincilea [pe semne dupa Shakespeare, Chaucer, Mil-ton, si Spenser] in succesiunea marilor poeti englezi"39. Figura unui poet satean plin de inspiratie vine in contradictie cu conceptia obisnuita si exaltata a lui Lowell, propunind atentiei noastre un dascal plin de harurile imaginatiei, un om total.

Lowell prefera pe oameni naturii, universalitatea particularului; intregul conceput la modul clasic, mai curind decit o insiruire laxa de pasaje stralucitoare; dar, cu toate acestea, preferintele sale intelectuale sint ale unui om de cultura literara si ale unui cetatean responsabil, intuind relele consecinte sociale ale romantismului; vederile lui nu sint ale unui poet adinc patruns de cultul romantic al naturii, nici ale unui critic hranit din conceptul imaginatiei propovaduit de Coleridge. Aversiunea lui fata de sentimentul unei continuitati intre om si natura la Wordsworth si Thoreau vine in opozitie cu recunoasterea, de catre el, a imaginatiei creatoare si cu intreaga sa conceptie reziduala de sorginte transcendentalista. Pina si eseurile anti-romantice ne lasa cu o umbra de nesatisfactie: oricit de atragator si de util este cuvintul lui Lowell ca iubitor si prezentator al literaturii bune, ele ne infatiseaza conflictele launtrice ale spiritului sau, nehotaririle, sovaielile si incoerentele sale, slaba stapinire a ideilor, fatala sa lipsa de personalitate critica.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.