in Germania, dezvoltarea criticii si teoriei literare s-a deosebit in multe privinte de dezvoltarea acestor descipline in alte tari occidentale. indelungata traditie a poeticii germane renascentiste si baroce s-a stins abia la inceputul secolului al XVIII-lea1. Johann Christoph Gottsched (1700 1766), impunatoarea figura literara din perioada 1730 1750, a instalat, prin lucrarea sa Kri-tische DichtkiiHSt (1730), o versiune locala greoaie si pedanta a neoclasicismului francez. In ceea ce priveste literatura germana mai veche, critica ajunsese fie s-o ignore complet, fie s-o repudieze, considerind-o demodata .Nu exista un corp de texte poetice care sa fie general acceptate, ca in Franta, sau care sa reclame imperios recunoasterea valorii lor, asa cum a fost cazul operelor lui
Shakespeare si Milton in Anglia. Astfel, teoria poetica a ramas un exercitiu academic abstract. Lessing a fost primul critic german remarcabil, dar chiar si importanta lui s-a manifestat mai mult la nivel teoretic.
Relativa izolare a criticilor germani de literatura concreta explica in mare masura interesul lor deosebit pentru estetica generala. Se considera ca o noua teorie literara va duce la o noua inflorire a poeziei. Principala lor sursa de inspiratie a fost filozofia lui Leibniz care, in versiunea diluata a lui Christian Wolff, a dominat universitatile germane, imunizindu-le efectiv atit impotriva exagerarilor rationalismului cartezian, cit si impotriva exceselor empirismului lockean. insusi termenul estetica" a fost inventat in Germania in aceasta perioada. in Meditationes phi-losophicac de nonullis ad poema pertinentibus (1735), o mica disertatie scrisa intr-o latina dificila, Alexander Gottlieb Baum-garten (1714 1762) a sugerat ca ar trebui sa existe o stiinta a perceptiei", o estetica" (de la cuvintul grecesc aisthanesthaI), iar in 1750 si-a intitulat Aesthetica primul volum in care expunea sistemul noii stiinte. Astazi termenul s-a impus atit de categoric si este folosit atit de mult pentru a desemna aproape tot ceea ce are de-a face cu arta, incit sensul specific pe care i 1-a dat Baum-garten si teoria acestuia au fost uitate. Explicatia trebuie cautata, in parte, in faptul ca aceste texte latine sint extrem de rare si greu accesibile (Aeslhetica n-a fost niciodata tradusa in vreo limba moderna) si in parte in metoda scolastica de prezentare folosita de Baumgarten si in stingacia de om in armura cu care acesta se misca intr-un cadru teoretic foarte precis definit. Totusi, meritul lui Baumgarten nu se limiteaza la faptul de a fi inventat un termen important. El a distins, mai clar decit oricare dintre criticii dinaintea lui, cu posibila exceptie a lui Vico, domeniul artei de domeniile filozofiei, moralei si placerii. Pentru el estetica este o stiinta a cunoasterii senzoriale"2. Arta si poezia sint cunoastere", dar nu gindire; ele sint cunoastere neinteleetuala, perceptie". De aceea, arta nu transmite adevaruri teoretice sau morale; cunoasterea artistica o precede pe cea intelectuala. Arta nu este insa pura placere senzoriala, pentru ca reprezinta o forma de cunoastere. Daca estetica, sustine Baumgarten, ar fi doar o stiinta a perceptiei, ea ar avea foarte putin de-a face cu operele de arta concrete. Anumite pasaje din Aesthelica ne arata ca Baumgarten si-a conceput stiinta ca un fel de logica inductiva generala; el trateaza tclescoapcle, barometrele si termometrele ca instrumente ale perceptiei, iar operele literare le introduce definind poemul ca o exprimare senzoriala perfecta"3. Discursul, limba, este materialul artei poetice, iar perfectiunea inseamna, dupa cum explica Baumgarten in detaliu, doua lucruri: pe de o parte, claritatea (care nu trebuie confundata cu claritatea logica) sau expresivitatea reprezentarii si, pe de alta parte, ceea ce noi am numi organizare, totalitate, integralitate. Asupra acestor doua cerinte se insista foarte mult, mai mult decit in oricare alta teorie din acea vreme. Accentul pus pe expresivitatea si concretetea senzoriala este atit de puternic, incit am pute-a fi tentati sa consideram ca idealul de poezie al lui Baumgarten este aproape imagistic; in orice caz, e cert ca, intr-o anumita masura, el reprezinta o apologie a poeziei descriptive, a doctrinei ut pictura poc-sis*. Baumgarten nu face decit sa urmareasca logica rationamentului sau atunci cind gaseste ca personificarile, exemplificarile si in special numele proprii sint termenii cei mai concreti si, in consecinta, cei mai poetici. De exemplu, catalogul de corabii din cintul al doilea al lliadci i se pare deosebit de poetic. Accentul pus pe concret si individual se combina cu conceptia ca poetica este conexiunea", ca poetul e un creator, iar poemul trebuie sa fie o lume idei care par sa preia de la Scaliger si Shaftesbury exaltarea poetului-creator. Dar Baumgarten face o distinctie neta intre fictiunea heterocosmica" sau verosimila si fictiunea utopica" sau neverosimila. Heterocosmic" este sinonim cu coerent, inchegat, aplicindu-se la orice fictiune in care exista o ordine lucida" si care indeplineste cerintele verosimilitatii aristotelice5. Astazi formularile lui par mai indraznete decit au fost de fapt. Din pacate, Baumgarten n-a fost capabil sa-si dezvolte cu consecventa ideea sa centrala, si anume ca arta nu este nici utile nici dulce, nici instructie, nici placere. Schema leibniziana a spiritului, care pune accentul pe legea continuitatii si care, in ierarhia facultatilor spirituale, acorda ratiunii locul cel mai inalt, 1-a facut pe Baumgarten sa considere ca, in fond, cunoasterea estetica nu este decit o forma inferioara de cunoastere logica; in multe din enunturile sale, poezia devine doar o pregatire pentru filozofie, iar cunoasterea estetica, o analogon rationis, gnosolo-gia inferior6. Intelectualismul a iesit invingator.
Cu totul alta traditie a gindirii estetice este reprezentata de contemporanul lui Baumgarten, Johann Elias Schlegcl (1719-1749), unchi al celor doi vestiti critici romantici. Ca critic, Schlegcl a fost un scriitor greoi, un om cu un gust inca foarte conventional. Comparatia pe care o face intre Shakespeare si Andreas Gryphius (1741) arata ca din opera shakespeariana n-a citit decit Iuliu Cezar, piesa care, dupa parerea lui, contine scene reci", incalca cele trei unitati, foloseste cuvinte vulgare" si are un stil bombastic, singura ei calitate fiind buna caracterizare a personajelor. Dar ca teoretician, Schlegcl a sesizat cu deosebita finete deosebirea dintre arta si realitate. intr-o serie de articole, el a meditat asupra imitatiei cu mult mai multa subtilitate decit oricare dintre contemporanii sai. Imaginea si modelul, sustine el, trebuie sa fie deosebite. Hotaritor este efectul emotional, nu asemanarea cu realitatea. El ataca ideea de arta ca iluzie inselatoare, declarind ca la teatru noi nu sintcm niciodata amagiti. Neoclasicii francezi aparasera unitatile de timp si de loc cu argumente naturaliste. Schlegcl le apara dintr-un punct de vedere diferit, sustinind ca ele ii permit spectatorului sa se concentreze asupra actiunii, personajelor si pasiunilor. Ele vin in sprijinul ineintarii" pe care o produce o opera de arta7.
Nici Baumgarten, nici Schlegcl n-au exercitat vreo influenta deosebita in epoca lor. Ambii erau inca neatinsi de estetica empirica engleza. Baumgarten s-a miscat in cadrul psihologiei woltfie^ ne a facultatilor, iar Schlegel a iesit foarte incet de sub tutela pseudoaristotclismului lui Gottsched. Nici unul n-a avut prea multe de spus despre texte literare propriu-zise. Interesul contemporanilor pentru istoria literara nu pare sa-i fi afectat deloc.
Introducerea in Germania a doua noi orientari critice, estetica empirica si istorismul, s-a datorat in mare masura lui Jo-hann jakob Bodmer (1698 1783) din Ziirich, primul dintre marii elvetieni care au servit ca intermediari intre natiunile europene. El a introdus in germana forma eseului periodic promovat de The Spectator, a tradus
Paradisul pierdut, opera lui Homer, vechile balade engleze, Hudibras si The Dunciad, si a fost primul din Germania care 1-a aparat pe Dante folosind argumente istorice. A fost, de asemenea, descoperitorul literaturii germane medievale, publicind Parzival al lui Wolfram (1754), Chitecttl Nibelungilor (1757) si marele manuscris al poeziei Minnes anger-ilor (1758 1759). Desi, judecind dupa normele moderne, editiile si versiunile lui sint revoltator de inexacte si de incomplete (la inceput a publicat numai partea a doua a Cintecului NibelungiloR), Bodmer nu a fost animat de un simplu interes arheologic pentru dezgroparea trecutului. El a apreciat cu adevarat ceea ce a considerat a fi spontaneitatea proaspata a Minnesang-ului, sublimul homeric al Cintecului Nibelungilor si chiar si metafizica scolastica a lui Dante, fara care Dante n-ar mai fi Dante"8. Bodmer reprezinta un nou gust si, in Germania, a fost primul care a avut sentimentul viu al istoriei. in teoria literara, Bodmer a aparut ca oponent indirjit al lui Gottsched, la a carui Versuch einer kritischen Dichlkunst a replicat scriind, impreuna cu prietenul sau Johann Jakob Breitingcr (1701-1776), o Kritische Dichtkunst (1740) de o conceptie diferita. Bodmer, al carui rol principal a fost acela de importator de idei, s-a considerat, el insusi, un negustor util9; a adoptat si a expus conceptia lui Addison despre placerile imaginatiei, a introdus ideea lui Blackwell despre poezia metaforica originala, a invatat ceva despre estetica italiana de la prietenul sau Pietro di Cale-pio10, i-a citit pe Batteux si Dubos. Dar a fost mai mult decit un simplu eclectic sau mijlocitor: el a asimilat filozofiei leibniziene teoriile vestice despre imaginatie, aparind astfel cu indrazneala poezia imaginativa. in conceptia lui Bodmer, poetul nu este un imitator al naturii. Mai degraba, el imita fortele naturii prin transpunerea posibilului in conditia realitatii"11. Poezia prefera intotdeauna sa ia materialul imitatiei din lumea posibila, nu din cea prezenta"12. Lumile posibile ale lui Leibniz devin aici un argument in favoarea poeziei heterocosmice", care nu mai este, ca la Baumgarten, doar o poezie verosimila", ci o poezie care foloseste miraculosul crestin si chiar si stilul de basm". Ca si Blackwell, Bodmer subliniaza caracterul metaforic al limbajului poetic: sistemul intregii poezii trebuie sa fie perfect armonios in toate legaturile lui figurate; poetul creeaza un intreg in care toate partile sint legate unele de altele. Fiecare opera de arta trebuie sa aiba un centru13. Dar aceste declaratii izbitor de radicale, care contin elemente leibniziene si platonice si reinvie vechea comparatie dintre microcosm si macrocosm, sint considerabil modificate, in textul lui Bodmer, de alte ramasite traditionale. Recomandarea poeziei imaginative ramine, la el, in serviciul doctrinei crestine, al unui didacticism religios care vrea sa apere ingerii si diavolii din operele lui Milton si ale lui Klopstock. Accentul pus pe coerenta, pe adevarul metaforic, este compromis de faptul ca Bodmer se multumeste adesea doar cu alegoria: el admira fabula didactica. Moralitatea lui greoaie, burgheza, ii deformeaza in permanenta viziunile imaginative. in contextul criticii germane el a fost un mare precursor, un initiator. ideile acestor trei critici Baumgarten, Schlegel si Bodmer par sa se combine in scrierile lui Moses Mendelssohn (1729 1786). Mendelssohn, impreuna cu prietenul sau Lessing si cu un al treilea autor, Eriedrich Nicolai (1733 1811), au creat critica periodica germana si au concentrat-o in noul centru intelectual. Berlin. in 1755, Nicolai a trecut in revista, cu un ochi sever, situatia literaturii germane. in 1759 a fondat o Bibliothek der schonen Wissenschaften und freien Kunste, care a durat pina in 1805, si Briefe, die ncueste Literatur betreffend (1759 1765), la care principalii colaboratori au fost Lessing si Mendelssohn. Mai tirziu, Nicolai a capatat o proasta reputatie din cauza ca 1-a parodiat pe Wertker si a lansat atacuri permanente la adresa clasicilor germani. Mendelssohn a fost un distins critic, desi a scris mai mult despre lucruri savante decit despre beletristica. in ciuda faptului ca a fost unul dintre primii admiratori ai lui Shakespeare in Germania, in critica sa aplicata a urmat de obicei o cale de mijloc, dezaprobind atit sentimentalismul si Sturm tind Drang-x, cit si neoclasicismul academic de stil vechi. Cronica in care se ocupa de La Nouvelle Heloise a lui Rousseau14 tradeaza aversiunea lui fata de exagerarile emotionale si de incoerenta artistica. Dar forta lui Mendelssohn s-a manifestat mai mult in teorie decit in critica aplicata. El a luat idei de pretutindeni: de la Baumgarten, de la Dubos, de la Kames; si a pus intotdeauna accentul pe psihologie si pe morala. Mendelssohn a incercat sa schiteze un sistem al artelor15 bazat pe distinctia dintre semnele arbitrare si semnele naturale, pe care a luat-o de la Dubos. Poezia este o arta care se desfasoara in timp si care foloseste semne arbitrare. Simpla imitatie, onomatopeea, este infantila. Dar artele se pot combina: muzica cu poezia si asa mai departe. Ceea ce e comun tuturor artelor este prezentarea sensibila a perfectiunii". Aici terminologia e luata de la Baumgarten. Dar Mendelssohn mediteaza de asemenea asupra gustului, a frumosului si a sublimului, asupra placerilor tragediei. El combina ideile leibniziene si neoplatonice cu empirismul pe care 1-a invatat de la francezi si englezi. Ideile lui despre gust, in care vede o facultate aprobativa", si despre frumusete, despre care spune ca trezeste o placere calma", straina de dorinta de a poseda sau de a utiliza obiectul respectiv, au pregatit, cel putin terminologic, calea pentru aparitia conceptiilor lui Kant16. Pe Kant il anticipeaza si in ceea ce priveste conceptul de geniu, in legatura cu care subliniaza ca este necesar ca toate facultatile geniului sa colaboreze perfect pentru atingerea unui scop final17. in domeniul strict al teoriei literare el a discutat problema iluziei intr-un mod care urma sa se dovedeasca rodnic. Vorbind despre suspendarea voluntara a neincrederii", Coleridge a formulat remarcabil o idee pe care o sustine Mendelssohn: Este nevoie de o anumita capacitate de a te lasa in voia iluziei si de a renunta la constiinta prezentului in favoarea ci". Daca intentionam sa ne lasam amagiti intr-un mod agreabil, cunoasterea senzoriala va actiona ca de obicei; din semnele pasiunii, din semnele actiunii libere noi vom face deductii privind intentia si motivarea si astfel ni se va trezi interesul pentru persoane inexistente. Noi participam cu adevarat la actiuni si sentimente nereale pentru ca, din dorinta de a ne desfata, facem in mod deliberat abstractie de caracterul lor nereal"18. Aici Mendelssohn dezvolta unele sugestii facute de Schlegel. in teoria tragediei, el a fost aproape colaboratorul lui Lessing. inainte de a ne ocupa de Lessing insusi, trebuie ca pe lista autorilor care ne ajuta sa-i intelegem contextul sa adaugam si numele lui Winckelmann. Johann Joachim Winckelmann (1717 1768) n-a fost critic sau teoretician literar, dar importanta lui in istoria esteticii este atit de mare, incit a influentat intreaga teorie literara de dupa el. Nu este vorba atit de continutul teoriilor sale, cit de modul in care i-a exaltat pe greci in defavoarea romanilor si a traditiei latine, de tonul, de fervoarea si de stilul sau care au dat o anumita culoare intregului clasicism german. Pe buna dreptate, Herdcr si Goethe au ridicat monumente" in proza in memoria lui. Lessing isi incepe Laokoon cu un citat din Winckelmann. Schiller este plin de idei luate de la Winckelmann. Caracterizin-du-1 pe Winckelmann din punctul de vedere al istoriei ideilor, putem spune ca el a reinviat estetica neoplatonica pe care a gasit-o la Shaftesbury si la esteticienii italieni din secolul al XVIII-lea. Frumusetea este divina: o gasim reflectata in mintile, trupurile si statuile frumoase ale grecilor si in cele mai bune picturi ale unor italieni cum ar fi Rafael. Conform esteticii platonizante, aceasta frumusete este ideala din multiple puncte de vedere: a fost un ideal realizat in Grecia antica, sub un cer senin si intr-o societate libera, unde barbatii si femeile si-au putut dezvolta corpuri perfecte si minti armonioase; este ideala" in sensul ca artistul concentreaza in ea ceea ce in realitate se gaseste foarte rar, si este ideala pentru ca reprezinta o imagine existenta in mintea artistului, o viziune interioara, o idee; este idealul de simplitate nobila si maretie calma"19 care a inspirat picturile lui David si sculpturile lui Canova si Thorwaldsen. Winckelmann se afla la izvoarele acestei miscari20, care astazi ni se pare cam monotona prin cultul ei pentru forma clasica abstracta. Winckelmann a scris mult despre idealul pur, nedeterminat" si chiar s-a complacut in a face speculatii si recomandari privind alegoriile obscure21. Totusi, atit ca scriitor cit si ca persoana, Winckelmann a fost cit se poate de strain de toate acestea. El a resimtit profund influenta senzualismului: experienta lui privind statuile grecesti e senzuala, chiar sexuala. Prieteniile lui cu barbatii au fost de tipul platonic" intens emotional. intreaga sa experienta privind arta clasica este concreta, vitala, organica. Modul in care a descris unele statui fcare noua ni se par conventionalE) este extatic si expresionist. Avem aici de-a face cu acea evocare a unor stari emotionale care, transpusa de Her-der in critica literara, a schimbat intreaga orientare a scrierilor germane despre literatura. Senzualismului lui Winckelmann trebuie sa-i adaugam autenticul sau istorism: el a avut o capacitate de a sesiza si a intelege realitatea concreta a antichitatii care a depasit cu mult simplul interes umanist pentru trecut. Lucrarea lui Geschichie cier Kunst des Altertums (1164), desi foarte limitata in ceea ce priveste cunoasterea directa a sculpturii grecesti, a fost prima istorie interna a unei arte si, prin metoda si conceptia ei, a influentat profund modul de tratare a istoriei litarare. Atit Herder cit si Friedrich Schlegel au dorit sa devina Winckelmann-ii istoriei literare. in Geschichie der Kunst des Altertums, Winckelmann nu numai ca descrie si evoca diferite opere de arta, nu numai ca se straduieste sa explice prin conditiile istorice maretia unica a artei grecesti, dar incearca, in mod cit se poate de constient, sa scrie o istorie interna a stilurilor privite in evolutia lor. Prezentarea stilurilor sculpturii grecesti22, desi schematica si bazata pe presupuneri, pleaca de la o comparatie cu desfasurarea vietii omului, care se naste si creste, ajunge in maturitate, intra in declin si dispare. in istoria sculpturii grecesti, Winckelmann distinge patru perioade: perioada veche, cu stilul ei grandios si nobil, epoca lui Pericle, in care se ating culmile frumusetii, perioada declinului, reprezentata de imitatorii lui Pericle, si decaderea finala, inregistrata odata cu manieristii elenisti tirzii.
Opera lui Winckelmann este extraordinar de complexa si evident contradictorie. Neoclasicismul platonizant, cu idealul lui de frumusete calma, senzualismul puternic si un nou istorism se lupta pentru suprematie intr-o opera care anticipeaza multe orientari germane de mai tirziu. Neoclasicismul urma sa fie dezvoltat de Lessing, Goethe si Schillcr, senzualismul, de Herder si de Wilhelm Heinse, romancier la care gasim un cult elementar dar viguros a!
corpului omenesc, iar istorismul, de Herder si de fratii Schlegel.
Toti autorii pe care i-am discutat pe scurt in prezentul capitol preced marea inflorire a teoriei literare germane. Primul mare critic literar, in sensul rcstrms al termenului, a fost, fara indoiala, Lessing.
Gotthold Ephraim Lessing (1729 1781) se bucura de o reputatie uriasa ca critic literar, desi ne este greu sa precizam ce anume ii da dreptul sa ocupe un loc proeminent in istoria criticii europene. in schimb importanta lui in dezvoltarea literaturii germane este foarte usor de demonstrat, iar germanii n-au incetat niciodata sa sublinieze meritele lui istorice. A fost, in fond, primul mare om de litere pe care 1-a produs Germania in timpurile moderne, considerat fondatorul literaturii germane moderne si eliberatorul ei (pentru ca a eliberat-o de dominatia neoclasicismului francez reprezentat de mediocrul Gottschedj. Lessing a fost fara indoiala un dramaturg de o forta considerabila, desi opera lui n-a rezistat prea bine timpului. A fost, de asemenea, un teolog si un semifilozof care, in special in ultimele sale scrieri, a formulat o importanta versiune a filozofiei optimiste a luminismului, versiune continind, in Die Erziehung des Menschen-gescklechtes, surprinzatoare note de misticism si de entuziasm" in sensul ce i se dadea acestui cuvint in secolul al XVIII-lea. A fost apoi un filolog clasicist si un arheolog de mare eruditie, desi astazi acest aspect al operei sale este, inevitabil, invechit. Pe linga toate acestea, a fost un estetician care, in Laokoon, a emis idei importante privind limitele artelor si deosebirile dintre poezie si pictura. in fine, a fost teoretician si critic literar. Aceste variate activitati sint unite intr-un tot prin forta unei personalitati evident sincere si oneste si printr-un stil de o minunata claritate si sobrietate, pe care este o adevarata bucurie sa-1 intil-nesti in germana. Critica lui Lessing este adesea impovarata de un mare balast de eruditie clasica, iar uneori se resimte din cauza faptului ca, absorbit de jurnalismul literar, Lessing a fost obligat sa scrie despre subiecte efemere, la ordinea zilei, si de asemenea din cauza stilului acerb si brutal care se practica in polemicile contemporane. Dar uneori, si din fericire nu prea rar, el se ridica deasupra acestor handicapuri, oferindu-ne pe neasteptate o comparatie remarcabila sau o afirmare demna a superioritatii sale fata de epoca si oponentii sai. Dar ce-mi pierd eu vremea cu acesti flecari? Eu am de mers calea mea si n-am sa ma sinchisesc de ceea ce tiriie greierii de linga drum. Chiar numai un singur pas facut alaturea de drum ca sa-i strivesti este prea mult. Vara ior tine atit de putin!
"23*
Din cele de mai sus rezulta ca nu este usor sa separam critica literara a lui Lessing de multiplele sale activitati de alta natura, si valoarea lui permanenta de meritul sau pur istoric, intelegem prea bine sentimentul de dezamagire pe care 1-a incercat George Saintsbury in legatura cu critica lui Lessing, mai ales stiind ca Saintsbury a pledat intotdeauna pentru o critica literara pura, prin aceasta intelegind un corp de judecati literare asupra anumitor autori. Aproape intotdeauna exista ceva ce Lessing, desi permanent preocupat de carti, prefera literaturii: cind teatrul, cind arta, in special arta privita prin prisma arheologiei, cind studiile clasiciste de un tip special, cind filozofia sau teologia, cind morala; nu rareori atentia ii este retinuta de mai multe sau mai putine dintre aceste subiecte, sau de toate la un loc, in timp ce literatura e ignorata"24.
Este adevarat ca la Lessing gasim un volum foarte redus de critica a operelor unor autori importanti. in Hamburgische Dramaturgie exista multe analiza minutioase ale anumitor piese, dar, cu foarte putine exceptii, nici chiar oamenii cu lecturi vaste nu au citit si nu s-ar obosi sa citeasca piesele respective. Singurele exceptii sint piesele lui Voltaire si o piesa (RodogunE) de Corneille dar chiar si acestea au putini admiratori astazi, in Laokson exista o analiza detaliata si inca interesanta a lui Homer si Sofocle, si exista, de asemenea, comentariile razlete despre Shakespeare, comentarii insa foarte dezamagitoare ca critica shakespeariana, deoarece nu reprezinta decit un ecou al pasajului in care Drydcn il trateaza pe Shakespeare ca poet al naturii". Lessing tradusese Essay of Dramatic Poesy al lui Dryden pentru una din colectiile sale de inceput, Thea-tralische Bibliothek ^1754 1759,). in vestita Literaturbriefnr.il (16 februarie 1759), Lessing il ataca pe Gottsched pentru ca a introdus in Germania un teatru frantuzit, sustinmd ca noi, germanii, ne apropiem mai mult de gustul englezilor decit de cel al francezilor"; reproduce un fragment dintr-o presupusa tragedie germana veche a lui Faust; si face afirmatia, surprinzatoare pentru timpul si locul respectiv, ca Shakespeare este un poet tragic mult mai mare dccit Corneille, desi acesta i-a cunoscut pe antici foarte bine, in timp ce Shakespeare nu i-a cunoscut aproape deloc". Corneille rivalizeaza cu anticii in inventia mecanica" (mechanische EinrichlunG), pe cind Shakespeare rivalizeaza cu ei in ceea ce este esential" (das Wesen-tlichE). Dar in afara de afirmatia ca piesele lui Shakespeare ne impresioneaza mai mult dccit oricare alte piese, cu exceptia lui Oedip al lui Sofocle, nu se arata deloc in ce consta superioritatea lui Shakespeare si nici chiar in Ilamburgische Dramaturgie nu se discuta nici o piesa a acestuia. Se pare ca Lessing a cunoscut Regele Lear, Richard III, Othello, Harnici si Romeo si Julieta, dar niciodata nu are de spus despre aceste piese ceva mai profund dccit ca Othello este cel mai complet tratat asupra acestei triste nebunii", gelozia-" , sau ca Romeo si Julieta este singura tragedie la care iubirea insasi a conlucrat"-8*, afirmatie cu un sens destul de nebulos. Singurele observatii critice mai precise referitoare la Shakespeare sint cuprinse in comparatia pe care o face intre stafia din Semiramis a lui Voltaire si stafia din Harnici-1, dar si aceasta este mai degraba o discutie privind crezul poetic decit critica propriu-zisa, iar aprecierea favorabila a efectului stafiei este influentata de Addison, nefiind astfel o idee originala. in general, Shakespeare este elogiat in hiperbole retorice, ca in vestitul pasaj in care Lessing sustine ca Shakespeare nu poate fi plagiat: Dar ceea ce s-a spus despre Homer, ca mai degraba ai fura maciuca lui Hercule decit un vers de la acest poet [Vezi Donatus, Vita Vergilii], i se potriveste din plin si lui Shakespeare. Pe cea mai marunta dintre frumusetile sale este intiparita o pecete care striga lumii intregi: sint a lui Shakespeare!
Si vai de o alta frumusete care are curajul sa-i stea alaturi!
"
Nu gasim mai multa critica propriu-zisa nici in celelalte pasaje in care Lessing se ocupa de autori englezi. Despre Ben Jonson ni se spune ceva in legatura cu discutarea sensului termenului englez humour". Every Man Out of His Humour este considerata o piesa fara actiune, in care apar, unul dupa altul, o multime de nebuni dintre cei mai ciudati, fara sa se stie cum sau de ce"29. intr-un rind, Lessing citeaza o scena fantastica, infa-tisind niste naufragiati infometati, din Sea Voyage a lui Beau-mont si Fletcher30. Pentru a demonstra inferioritatea tragediei lui Essex scrisa de Thomas Corneille, Lessing prezinta o piesa engleza tratind acelasi subiect, The Earl of Essex (1682) de John Banks, traducind unele pasaje, foarte liber si in proza, si indreptind stilul limbii, pe care il considera atit de vulgar si, totodata, pretios, atit de umil si, totodata, pompos"31. Cred ca aceasta este tot ce stie Lessing despre drama engleza mai veche. Fara indoiala ca despre teatrul englez contemporan a avut cunostinte mai bogate. A facut referiri la Calo al lui Addison, care nu i-a placut prea mult personal ar fi preferat sa fi scris The Mer-chanl of Lonc/on al lui Lillo32. A cunoscut, in mod evident, multe comedii, ca acelea ale lui Colman si Farquhar, si tragedii burgheze, dar nici uneia nu i-a dedicat o analiza critica mai intinsa. Introducerea lui extrem de favorabila la traducerea tragediilor lui James Thomson (1756), astazi pe drept cuvint uitate, este practic o traducere din engleza, cel putin in ceea ce priveste judecatile emise asupra pieselor33.
Fxaminarea observatiilor critice ale lui Lessing asupra poeziei engleze nu se dovedeste nici ea mai rodnica. in legatura cu Pope gasim prezentarea detaliata, in Kritische Nachrichlen (1751), a poemului Eloisa to Abelard, caruia i se elogiaza tonul tandru, si, desigur, vestitul raspuns al lui Lessing si Mendelssohn la intrebarea-eoncurs a Academiei bcrlineze privind metafizica lui Pope. Pope cin Melafylivsiker!
(1755) este un atac stralucit la adresa celor care pretindeau ca in Essay on Man al lui Pope exista coerenta intelectuala, si o analiza care indica cu claritate deosebirea dintre eclectismul lui l ope si sistemul metafizic al lui Leibniz. in Laokoon exista referiri la pictura muzicala" din Ode for St. Ce-cilia s Day a lui Dryden si lucru foarte interesant daca ne gin-dim la cele aratate de T.S. Eliot observatii despre Paradisul pierdut al lui Milton, considerat un exemplu de imaginatie nevizuala, o ilustrare a tehnicii corecte de prezentare a unor tablouri progresive", care nu sint simple descrieri statice. O nota privind cecitatea lui Milton incearca sa arate ca aceasta a avut o influenta asupra felului sau de a zugravi anumite scene, ca exprimin-du-ne in termeni moderni poetul si-a compensat" lipsa vederii zugravind insistent obiecte vizibile34.
Comentariile lui Lessing asupra prozei engleze nu sint nici bogate, nici importante. Ca multi dintre contemporanii sai, a avut o parere foarte buna despre Richardson, dar 1-a desconsiderat pe Smollett, al carui Rodcrick Random i-a parut mai slab decit opera lui Lesage35. intr-o recenzie elogiaza The Rambler al lui Johnson36, fara sa mentioneze insa numele acestuia. Nu trebuie sa uitam ca Lessing a tradus carti ca System of Moral Philosophy a lui Francis Hutcheson (1756) si Serious Caii a lui William Law (1756) si ca a cunoscut bine literatura critica si estetica engleza. Studiul pieselor sale arata ca a folosit multe surse engleze atit in comedii (FarquhaR) cit si in tragediile burgheze (LillO), desi cei care au cautat cu orice pret sa identifice izvoarele lui Lessing au exagerat in mod evident. in orice caz, in legatura cu literatura engleza Lessing a scris putina critica literara propriu-zisa.
Ne-ar fi usor sa aratam acelasi lucru si in privinta celorlalte literaturi. Este semnificativ faptul ca Lessing, desi si-a dedicat multe eforturi atacurilor impotriva dramei franceze, nu a facut o analiza critica adevarata a lui Kacine sau a lui Moliere. Referirile la Moliere sint cu totul lipsite de importanta; iar cind, in Hamburgischc Dramaturgie, a avut ocazia sa discute L Ecole des femmes, Lessing n-a facut decit sa repete unele informatii luate dintr-o sursa franceza37. Se pare ca i-a preferat pe Destouches (viata caruia a prezentat-o, intr-un volum, la inceputul carierei salE) si Marivaux, acestia fiind in mod sigur modelele primelor sale comedii. L-a admirat pe Uiderot ca critic si dramaturg, dar piesele acestuia nu le discuta nicaieri mai pe larg. Corneille si Voltaire absorb toata ardoarea critica a lui Lessing.
Despre literatura italiana gasim putine comentarii. Episodul dedicat contelui Ugolino in Infernul lui Dante i-a inspirat lui Lessing dezgust38. Pasajul in care Ariosto o descrie pe zina Alcina este citat, in Laokoon, ca exemplu de descriere plata a frumusetii feminine39. intr-o analiza minutioasa a tragediei lui Maffei Meropei0, Lessing doreste sa arate ca tragedia omonima a lui Voltaire ii este tributara si sa demonstreze absurditatea abaterilor lui Voltaire. Maffei este tratat cu respect, dar nu cu prea mult interes. Lessing n-are nimic de spus despre Gozzi sau Goldoni, desi la un moment dat a inceput sa traduca una din piesele acestuia din urma.
Lessing a manifestat un oarecare interes si pentru literatura spaniola. Nu incape indoiala ca a cunoscut, prin intermediul unei traduceri franceze, Arte nuevo de hacer comedias a lui Lope de Vega; iar in Hamburgische Dramaturgie a facut o prezentare minutioasa, insotita de o traducere foarte libera, a unei piese spaniole din secolul al XVII-lca, El Conde de Sex de Antonio Coello (1652), care l-a interesat ca termen de comparatie cu versiunile date tragediei lui Essex de catre francezul Thomas Corneille si de catre englezul John Banks. I-a cunoscut, de asemenea, intr-o oarecare masura, pe Cervantes si Calderon, dar notiunile lui de limba spaniola au fost slabe si defectuoase, iar informatiile lui despre literatura spaniola, in general indirecte si inexacte. Nu putem vorbi, la Lessing, despre o critica a literaturii spaniole, nu puetm spune ca el a pregatit calea pentru aprecierea, de catre fratii Schlegel, a dramei spaniole41.
Ne-am fi asteptat ca Lessing sa ne ofere judecati mai valoroase in legatura cu antichitatea grcco-latina, dar si aici sintem dezamagiti, desi el discuta frecvent chestiuni de filologie clasica si face multe referiri la scriitori clasici. Este clar ca Lessing l-a admirat pe llomer mai mult decit pe oricare alt autor. In Laokoon il foloseste ca o ilustrare permanenta a modului in care poate si trebuie sa fie compusa poezia, aratind cum o descrie pe Elena prin impresia pe care o produce asupra batrinilor, cum subliniaza la fiecare obiect doar o singura trasatura, aplicindu-i un singur adjectiv, cum realizeaza o descriere minutioasa, ca aceea in care ne face sa vedem scutul lui Ahile relatindu-ne modul in care e faurit, in elogierea lui Homer, Lessing este intotdeauna generos, iar observatiile lui, desi niciodata vizind totalitatea Tliadei sau Odiseei, sint de tip literar prin atentia acordata tehnicii descriptive. Dar discutarea tragediei grecesti ne dezamageste. Pe Eschil de-abia daca l-a mentionat, comitind, in plus, eroarea grosolana de a vorbi nu de Persii, ci de Persanele, confuzie privind sexul corului care pare sa-si aiba originea la D Aubignac42. Pe Sofocle l-a tratat ceva mai bine: a compilat o foarte savanta Viata a lui Sofoclea"¢, lipsita insa de continut critic, iar in Laokoon a citat tragediile Filoctet si Trahinienclc pentru a ilustra tratarea durerii fizice; in teatru. Hamburgischc Dramaturgie contine, in diferite contexte, speculatii privind unele dintre piesele pierdute ale lui Euripidc si motivele pentru care Aristotel l-a numit pe acesta cel mai tragic dintre tragici"4 1. Dar o analiza mai ampla a tragediei grecesti nu ni se ofera. in ceea ce priveste comedia, Aristofan e total ignorat, daca exceptam pasajul in care Lessing critica parerea ca personajul Socrate din Norii ar reprezenta caricatura unei persoane45. Fara indoiala, comedia romana l-a interesat mai mult: Lessing ne-a lasat o frumoasa analiza a comediei lui Terentiu Adelfi, in special a intrigii si a personajului principal, Demea, 46 iar printre scrierile lui de inceput figureaza o Viata a lui Plaut, o traducere a Captivilor si o analiza a acestei piese47 nu lipsita de oarecare interes critic. Exista numeroase alte exemple care arata cit de bine a cunoscut Lessing antichitatea clasica si literatura ei: apararea lui Horatiu impotriva acuzatiilor de imoralitate; condamnarea lui Seneca, autor considerat un stramos al lui Corneille48. Dar toate acestea nu cuprind decit in mica masura ceea ce s-ar putea numi critica literara.
Majoritatea studiilor critice ale lui Lessing se ocupa, fireste, de literatura germana, dar astazi o buna parte din ele nu mai prezinta interes decit pentru specialisti. Despre literatura germana veche Lessing n-a stiut nimic, desi spre sfirsitul vietii a citit Cin-tccitl Nibelungilor in editia trunchiata a lui Bodmer, iar studiile lut de istorie literara l-au facut sa cerceteze fabulele germane din secolul al XV-lea si, descoperind niste autori si date, sa publice mica lucrare Uber die sogcnannten Fdbeln aus den Zeiten der Minne-singcr (1773). Lessing a manifestat un oarecare interes, mai ales de tip teologic sau filologic, pentru unele productii literare ale Reformei si umanismului german si a editat epigramele lui Fricdrich Logau, poet german din secolul al XVII-lea. Aceasta dovedeste ca si el a fost atins de noul spirit patriotic al cercetarii trecutului.
Dar in general Lessing a scris despre precursorii lui imediati sau despre contemporani. in condamnarea lui Gottsched este implacabil. Trccind in revista teatrul german contemporan, el se ocupa de multi autori minori, astazi complet uitati. Aceasta a intrat in obligatiile lui de secretar literar al teatrului din Hamburg. Pe tinarul Wieland 1-a atacat permanent, atit pentru poemele lui didactice de proasta calitate, cit si pentru dramele sale pline de imitatii, desi mai tirziu a luat apararea traducerii lui Wieland din Shakespcare si a sustinut ca Agathon este opera secolului"49. L-a admirat pe Klopstock, mai ales ca maestru al stilului si versului, desi a recunoscut lipsa lui de talent epic si pericolele sentimentalismului sau pictist.
Lessing n-a trait suficient de mult pentru a putea privi miscarea Sturms und Drang ca pe o unitate. Opiniile lui despre contemporanii mai tineri au ramas fie imperfect cristalizate, fie neconsemnate. I-a placut tragedia lui Leisewitz Julins von Tar eu fi1 si a admirat arta lui Gerstenberg din drama Ugolino, considerind-o hranita cu spiritul lui Shakespeare"52, dar intr-o lunga scrisoare catre autor si-a exprimat dezacordul in legatura cu tema principala a piesei suferinta pasiva, inocenta care i-a parut nedramatica53. Atitudinea lui Lessing fata de tinarul Goethe este ambigua: l-a numit un geniu54, dar in acelasi context a criticat atacul lui malitios" si prostesc" la adresa Alcestei lui Euripide55. Se pare ca Lessing face o aluzie la Goetz von Berlichingen atunci cind condamna piesele in care poetul pune biografia unui om in dialog si pretinde ca aceasta este o drama"58; iar pe Werther l-a criticat din considerente morale dar, fara indoiala, si pentru ca l-a cunoscut pe Karl Wilhelm Jerusalem, modelul lui Werther, si i-a respectat intelectul si memoria. Credeti ca un tinar roman sau grec si-ar fi luat viata in acest fel si din acest motiv? Desigur ca nu. Ei stiau sa se pazeasca cu totul altfel de exaltarea iubirii Numai educatia crestina a reusit sa produca asemenea originali meschin-mari si de o demnitate vrednica de dispret, deoarece ca stie prea bine cum sa transforme o necesitate fizica intr-o perfectiune spirituala. De aceea, draga Goethe, as dori sa adaugi un scurt capitol la sfirsit; si cu cit va fi mai cinic, cu atit mai bine"57. Ca majoritatea criticilor profesionisti, n-a putut aprecia cu adevarat gustul unei noi generatii.
Astfel, observatiile critice facute de Lessing asupra anumitor scriitori nu contribuie la imbogatirea evaluarii sensibile sau analizei minutioase a unor mari opere. Dar importanta lui in ridicarea nivelului general al criticii germane nu poate fi indeajuns subliniata. Atacurile lui impotriva tragediei clasice franceze au avut o mare influenta, iar faptul ca l-a recomandat pe Shakespeare a fost important in epoca sa, desi aici a avut, chiar si in Germania, precursori, de exemplu pe Gerstenberg. in afara de aceasta, la Lessing gasim unele urme de interes pentru poezia populara: in Briefe die neuesle Literahir betreffend (Nr. 33) el recomanda un cintec lapon si un dainos (un fel de elegiE) leton pentru spiritul lor local si simplitatea lor fermecatoare", si conchide ca poetii se nasc in orice clima, iar sentimentele vii nu sint privilegiul natiunilor civilizate"58. Aceasta opinie este cu atit mai surprinzatoare cu cit, in mod evident, Lessing n-a fost atras de poezia lirica: interesul lui s-a indreptat spre drama, epopee si spre unele genuri semididactice cum ar fi epigrama si fabula. Despre acestea din urma Lessing a scris disertatii teoretice si istorice savante, pline de distinctii si de subdiviziuni excesiv de ingenioase.
Daca Lessing ne-ar fi lasat numai observatii asupra anumitor autori si pagini critice despre piese astazi, in multe cazuri, uitate, el ar avea doar o importanta istorica: cei ce se ocupa de istoria literaturii germane ar fi singurii care s-ar obosi sa citeasca analizele minutioase ale unor piese germane si franceze, analize de altfel facute intotdeauna cu multa perspicacitate si forta dialectica. Dar Lessing este, desigur, mult mai mult decit un simplu critic literar: e un teoretician al literaturii situat la hotarul acesteia cu estetica. Pe Lessing nu-1 putem incadra, impreuna cu Kant, in domeniul esteticii filozofice generale, caci in opera lui nu gasim aproape deloc speculatii generale asupra frumosului sau gustului in sine. El abordeaza, dimpotriva, probleme foarte concrete ale teoriei literare, si nici chiar pe acestea nu le trateaza intr-un mod sistematic. Initial, Laokoon trebuia sa se intituleze Hermaea59, fiind prezentat ca o culegere de fragmente pentru o carte". Ham-burgische Dramaturgie, prin insusi planul ei, s-a pretat la discutii nc-sistematice, iar atunci cind Lessing s-a lasat antrenat intr-o problema abstracta ca aceea a generalului, a putut sa se intrerupa si sa. spuna: Amintesc aici cititorilor mei ca aceste file nu-si propun deloc sa contina un sistem dramatic. De aceea nu sint obligat sa rezolv toate problemele pe care le ridic. Gindurilc mele pot aparea putin inchegate sau chiar contradictorii. Principalul este ca in ele cititorii sa gaseasca ceva ce sa-i stimuleze sa gin-deasca ei insisi. Aici nu doresc decit sa raspindcsc fermenta cog-nitionis"e0. Dar in ciuda acestei lipse de sistem, in operele mentionate ni se ofera o analiza minutioasa a mai multor probleme: in Laokoon, a relatiilor dintre poezie si pictura, in Hamburgische Dramaturgie, a functiei tragediei, a semnificatiei notiunilor de mila, frica si purificare, probleme pe care Lessing le discutase cu ani in urma intr-o bogata corespondenta cu Mendelssohn si Ni-colai81. in plus, in aceste lucrari si chiar si in scrisorile lui Lessing exista multe declaratii privind unele probleme fundamentale ale criticii secolului al XVIII-lea: problema regulilor, a geniului, a naturii poeziei. Astfel, din toate aceste fragmente se poate inchega o imagine a teoriei literare a lui Lessing.
Laokoon oder uber din Grenzen der Malerei und l oesic (1766) incepe cu o problema empirica sugerata de statuia lui Laocoon, preotul troian, prezentat in momentul in care doi serpi uriasi il ataca pe el si pe cei doi fii ai sai, la porunca lui Apolo, care il pedepseste astfel pentru ca a incercat sa-i impiedice pe troieni sa aduca in cetate calul de lemn. Acest grup de marmura a fost gasit la Roma, in 1306, fiind curind identificat cu opera pomenita de Pliniu82, care ii mentioneaza si pe autorii ci, sculptorii Hagesandros, Polidoros si Atenodoros din Rodos. De-a lungul secolelor al XVI-lea si al XVII-lea statuia a fost admirata ca una dintre cele mai de seama opere cunoscute ale sculpturii clasice. Un poem latin compus de catre Giacopo Sadoleto in anul descoperirii ei sta marturie a faptului ca grupul a fost admirat pentru expresia lui violenta, pentru redarea naturalista a durerii cumplite. Prin reliefarea exagerata a muschilor, copiile din secolul al XVII-lea tradeaza cultul anatomiei si preferinta baroca pentru oribil, pe care grupul pare a o fi satisfacut. Dar J. J. Winckelmann, in Gedanken iiber die Nachahmmig der griechischen Werke in der Malerei und Bildhau-erkunst (1755), a contestat interpretarea curenta. Dupa parerea lui, Laocoon exprima un suflet mare si linistit, in ciuda suferintelor durerea nu se exprima cu violenta nici pe fata, nici in intreaga atitudine". Laocoon din statuie nu scoate un tipat inspaimintator, asa cum spune Vergiliu despre Laocoon al sau. Deschiderea gurii nu permite acest lucru; este mai degraba un geamat chinuit si sugrumat. Suferinta trupului si maretia sufletului sint cintarite parca si distribuite cu intensitate egala in intreaga alcatuire a figurii. Laocoon sufera, dar sufera ca Filoctet al lui Sofocle: nenorocirea lui ne impresioneaza adinc; dar am dori sa putem si noi suporta nenorocirea ca acest mare om"63. Astfel, Laocoon confirma ideea generala a lui Winckelmann privind arta greaca, arta care are o simplitate nobila si o maretie calma"64. Lessing accepta modul in care Winckelmann descrie statuia, dar nu este de acord cu comparatia cu Filoctet si cu generalizarea privind arta si literatura greaca. Filoctet striga, se lamenteaza, blestema, geme si urla. La Homer, Venus, desi numai zgiriata, tipa. Marte racneste, iar Hercule in agonie zbiara si urla de durere. Lessing isi incheie primul capitol spunind: Daca e adevarat ca, mai ales dupa felul de a gindi al vechilor greci, a striga sub apasarea unei dureri fizice nu este incompatibil cu un suflet mare, atunci dorinta de a exprima un astfel de suflet nu poate fi motivul pentru care artistul refuza sa reproduca strigatul in marmura sa"85*. Adevarul este ca sculptura si pictura se limitau la prezentarea unor trupuri frumoase. Frumusetea (si aici e vorba, in mod clar, de frumusetea fizica) era legea principala a artelor plastice. intr-o pictura veche pre-zentind sacrificarea Ifigeniei, Agamemnon este prezentat cu fata acoperita; tot astfel, cel care 1-a sculptat pe Laocoon a trebuit sa reduca durerea. Artistul a trebuit deci sa micsoreze durerea, sa potoleasca tipetele pina la a face din ele suspine; nu pentru ca strigatul e semnul unui suflet mic, ci pentru ca sluteste fata intr-un mod respingator"86**. Vergiliu ne poate povesti despre tipetele lui Laocoon, caci nimanui nu-i trece prin gind ca pentru a tipa trebuie sa ai gura larg deschisa si ca o gura larg deschisa este urita87. Treptat, Lessing ajunge la o formulare teoretica:
Judec asa: daca e adevarat ca pentru a imita, pictura si poezia intrebuinteaza mijloace cu totul diferite, si anume prima se serveste de figuri si culori in spatiu, pe cind cea de-a doua intrebuinteaza sunete care se articuleaza in timp ; daca e incontestabil ca intre un semn si ceea ce el inseamna trebuie sa fie o legatura usor de descoperit, atunci niste semne orinduite unul linga altul in spatiu nu pot sa exprime decit obiecte care, ele insele sau partile lor, coexista in spatiu, dupa cum niste semne care se succed in timp nu pot sa exprime decit obiecte care, ele insele sau partile lor, se urmeaza unele dupa altele in timp. Obiectele care, integral sau partial, coexista in spatiu se numesc corpuri. Prin urmare corpurile cu insusirile lor vizibile sint obiectele specifice ale picturii. Obiectele care, integral sau partial, se succed in timp se numesc indeobste actiuni. Prin urmare actiunile sint obiectele specifice ale poeziei. Totusi, corpurile nu exista numai in spatiu, ci si in timp. in orice clipa a duratei lor pot sa-si schimbe aspectul propriu si raportul cu celelalte, iar fiecare dintre aceste aspecte sau raporturi de moment este efectul unei modificari anterioare si poate fi cauza unei modificari ulterioare, devenind astfel oarecum centrul unei actiuni. Prin urmare, pictura poate reprezenta si actiuni, dar numai pe cale aluziva, cu ajutorul corpurilor. Pe de alta parte, actiunile nu exista in mod independent, ci trebuie legate de anumite entitati. intrucit aceste entitati sint corpuri sau sint socotite ca atare, poezia infatiseaza si corpuri, dar numai pe cale aluziva, cu ajutorul actiunilor. Pentru compozitiile sale cu obiecte coexistente, pictura nu poate zugravi decit un singur moment al actiunii si de aceea trebuie sa-1 aleaga pe cel mai pregnant, din care sa se inteleaga cit mai usor ceea ce s-a petrecut inainte si ceea ce va urma. Tot astfel poezia, in imitarile ci succesive, nu se poate folosi decit de o singura insusire a corpurilor si de aceea e nevoie s-o aleaga pe cea mai sugestiva pentru o anumita fata a corpurilor, pentru latura care-i trebuie".
Aceasta distinctie principala arc consecinte practice de o importanta considerabila. in ceea ce priveste pictura, ea inseamna condamnarea alegoriei si a unei mari parti din pictura istorica, socotita, in acea perioada, genul superior de pictura, precum si a succesiunilor de scene intr-un tablou, fapt pe care Lessing il numeste o incalcare din partea pictorului a domeniului poetului pe care bunul-gust n-o va incuviinta niciodata"69**. Ea duce la speculatii despre momentul fertil, adica cel mai pregnant. in ceea ce priveste literatura, duce la condamnarea descrierii enu-merative si, implicit, a poeziei descriptive a timpului care, dupa uriasul succes al A notimfiurilor lui Thomson, inflorise in Germania la imitatori ca Brockes, Hallcr si Ewald von Kleist. Formula hora-tiana ut pictura poesis, care a fost, secole de-a rindul, baza compararii artelor, este astfel repudiata, atit pentru pictura cit si pentru poezie. Aici Lessing critica, de asemenea, unele teorii larg raspindite in acea vreme. El condamna in mod special cartea lui Joseph Spence Polymetis, deoarece in aceasta se sustinea ca nu poate fi ceva bun intr-o descriere poetica daca acel ceva nu s-ar potrivi intr-un tablou sau intr-o statuie"70. in Tableauxtires de l Iliade (1757), Contele de Caylus afirmase ca un poem e cu atit mai mare cu cit furnizeaza mai multe imagini si actiuni care pot fi pictate, si parcursese Jliada, Odiseea si Eneida facind sugestii de picturi. Astfel, Lessing nu se lupta cu mori de vint. El citeaza un pasaj descriptiv din Alpii lui Albrecht von Hallcr in care se enumera fel de fel de plante, subliniind ca aceasta enumerare nu genereaza nici o imagine vizuala daca nu am vazut mai inainte plantele respective71. Citeaza, de asemenea, pasajul in care Ariosto o prezinta pe Alcina,7 2 pentru a ne dovedi ca nu ne-o putem reprezenta, desi autorul ii descrie foarte amanuntit parul, fruntea, sprincenele, buzele, dintii, gitul si sinii. Aceasta descriere enumerativa e pusa in contrast cu metoda folosita de Homer pentru a sugera frumusetea. Elena paseste in adunarea celor mai virstnici dintre troieni, si venerabilii batrini isi spun unii altora: Nu sint de osin-dit troienii si nici aheii ca-ndura necazuri de-atita vreme pentru o astfel de femeie"73. Neputind s-o descrie in partile ei constitutive, Homer ne face s-o vedem in efectul ei. Poetii sa ne zugraveasca placerea, atractia, iubirea, extazul pe care le provoaca frumusetea, si astfel vor fi zugravit frumusetea insasi"74*. Dar poetul poate arata nu numai efectele frumusetii, ci si frumusetea in miscare, si anume farmecul. Poezia, spre deosebire de pictura, isi poate permite sa zugraveasca uritenia extrema, stirnind astfel sentimente in care risid se imbina cu groaza, ca in cazul lui Tersit, la Homer, sau al lui Kichard 111, la Shakespeare. Totusi, Lessing condamna ceea ce e respingator si dezgustator atit in pictura cit si in poezie, citind, ca exemple literare negative, descrierea foamei la Dante (UgolinO) si la Bcaumont si Fletcher {The Seu VoyagE). Ultimele capitole din Laokoon se ocupa de probleme arheologice, Lessing combatind, de exemplu, parerea lui Winckelmann ca statuia lui Laocoon ar apartine epocii lui Alexandru cel Mare. Dorind neaparat s-o dateze dupa Eneida lui Vergiliu, el situeaza crearea ei abia in timpul domniei imparatului Titus. Cercetarile arheologice moderne1 au scos la iveala, in Rodos, inscriptii care arata ca autorii statuii au lucrat probabil in jurul anului 50 i. e. n., deci inainte de aparitia Eneidei**.
Trebuie sa recunoastem ca problema centrala ridicata de Lessing, aceea a deosebirilor dintre arte si a limitelor artelor, prezinta o deosebita importanta. Nu putem fi de acord cu Croce, care refuza sa admita vreo clasificare a artelor, situind creatia artistica doar in actul mintal al artistului, act pe care-1 considera neafectat de mijlocul de exprimare. in Emilia Galotti, Lessing pare sa subscrie la ideea ca Rafael ar fi fost pictorul cel mai genial chiar daca, din nefericire, s-ar fi nascut fara miini"75. Dar intreaga lui teorie contrazice aceasta idee: se poate spune chiar ca fata de problema elementului comun tuturor artelor Lessing nu manifesta interes sau adopta o atitudine ambigua. Distinctia lui principala, cea dintre artele care se desfasoara in spatiu si artele care se succed in timp, desi discutabila, este, in esenta, logica. Obiectiile lui fata de descrierile statice au fost salutare la vremea lor si, modificate corespunzator, pot fi aplicate chiar si astazi: cei mai multi dintre noi sarim peste descrierile din romanele lui Scottsau Balzac. Lessing sesizeaza exact esenta problemei atunci cind arata cit de greu ne este sa ne formam o idee de ansamblu dintr-o acumulare de trasaturi, si are de asemenea dreptate cind critica accentul ce se punea pe vizualizare in literatura, atitudine favorizata, in secolul al XVIII-lca, de fapt ca termenul imaginatie" era considerat, in mod curent, practic identic cu imaginatia vizuala. Literatura nu evoca imagini senzoriale, sau daca o face, o face incidental, ocazional si intermitent. Nici chiar in descrierea unui personaj dintr-un roman nu este necesar ca autorul sa sugereze imagini vizuale. Majoritatea personajelor lui Dosto-ievski sau lienry James nu ni le putem reprezenta, desi cunoastem in detaliu starea lor de spirit, motivarile, evaluarile, atitudinile si dorintele lor. Lessing subliniaza valoarea caracterizarii printr-o singura trasatura, prin acel unic epitet homeric metoda pe care o gasim, pregnant, la Tolstoi sau la Thomas Mann.
Cea mai clara formulare a conceptiei lui Lessing se aflaintr-una din notele pentru continuarea lui Laokoon: Eu sustin ca menirea unei arte nu poate fi decit ceea ce ea, numai ea singura, poate realiza, si nu ceea ce alte arte pot realiza la fel de bine, daca nu si mai bine decit ea. Gasesc in Plutarh o parabola care lamureste foarte bine aceasta afirmatie. Cel care vrea, spune el (De AudiL, p.43, edit. XyL), sa spintece lemne cu cheia si sa descuie usa cu toporul, nu numai ca-si prapadeste ambele scule, dar se si lipseste de foloasele ambelor scule"7"*. Daca nu apreciem pictura in literatura, muzica programatica, arhitectura poetica si alte asemenea combinatii ale artelor, inseamna ca sintem pentru puritatea efectului. Totusi, conceptia lui Lessing despre ceea ce este specific literar nu ni se va parea convingatoare. De fapt, el sustine ca principalul si cel mai nobil gen literar este drama. in parte, aceasta se explica pur si simplu prin faptul ca el pune semnul egalitatii intre actiune (HandlunG) si drama, desi recunoaste ca in poezie actiunea nu e in mod necesar miscare exterioara, vizibila. O alta explicatie trebuie cautata in imprejurarea ca Lessing si contemporanii sai au fost insensibili la poezia lirica, desi astazi noi vedem in ea esenta poeziei. in fine, o a treia explicatie ne este furnizata de interesul lui Lessing pentru drama, gen in care si-a incercat forta creatoare si care ocupa o pozitie centrala in teoria aristotelica a poeziei. Lessing isi exprima foarte clar parerea personala intr-o scrisoare catre Nicolai (26 mai 1769), incarc comenteaza o recenzie a lui Laokoon facuta de Garve. El recunoaste ca lucrarea lui nu raspunde la toate intrebarile (in fond, a planuit sa scrie o urmare a ei, Laokoon fiind numit Partea 1) si admite ca teoria expusa in text are nevoie de corective: in realitate, pictura, nu se limiteaza la semnele naturale, iar poezia nu se limiteaza la semne arbitrare. Dar este sigur ca cu cit pictura se indeparteaza de semnele naturale, sau le amesteca pe acestea cu semne arbitrare, cu atit se indeparteaza de perfectiune; in timp ce poezia este cu atit mai aproape de perfectiune, cu cit isi apropie semnele ei arbitrare de cele naturale. Astfel, pictura de calitate este aceea care n-are nevoie decit de semne naturale in spatiu, iar poezia de calitate, aceea care n-are nevoie decit de semne naturale in timp". Lessing nu neaga efectele picturii istorice si alegorice, dar ele i se par impure.
Poezia trebuie categoric sa incerce sa-si ridice seninele arbitrare la nivelul semnelor naturale, caci numai prin aceasta se deosebeste de proza si devine poezie. Mijloacele prin care realizeaza acest, lucru sint tonul cuvintelor, pozitia cuvintelor, metrul, figurile de stil si tropii, comparatiile etc. Toate acestea fac ca semnele arbitrare sa se apropie de cele naturale, dar nu le schimba cu adevarat in semne naturale; in consecinta, toate genurile care folosesc numai aceste mijloace trebuie considerate genuri poetice inferioare; iar genul poetic cel mai inalt va fi acela care transforma complet seninele arbitrare in semne naturale. Acesta este genul dramatic; caci in el cuvintele inceteaza de a fi semne arbitrare, devenind semne naturale ale unor lucruri arbitrare. inca Aristotel a spus ca poezia dramatica este cel mai inalt, ba chiar singurul fel de poezie, iar epopeii ii acorda locul al doilea numai pentru ca e, sau poate fi, in mare parte, dramatica".
Este o scrisoare extrem de revelatoare. Pentru a o intelege, sint necesare unele explicatii. Termenul semne naturale", imprumutat de la Dubos, e folosit aici, fara indoiala, intr-un mod ciudat si in sens foarte larg. in pasajul pe care tocmai l-am citat se mentioneaza onomatopeea, imitarea directa, cu ajutorul limbii, a unui lucru; se mentioneaza metrul, care e natural pentru ca are un efect fizic; si se mentioneaza, de asemenea, fapt destul de curios, metaforele, care sint considerate (dupa cum rezulta dintr-o ciorna) un mijloc de ridicare a semnelor arbitrare la valoarea celor naturale. intrucit forta semnelor naturale consta in asemanarea lor cu lucrurile, in locul acestei asemanari, pe care ea nu o arc, poezia recurge la o alta asemanare, pe care lucrul semnificat o are cu un altul, adica la o notiune ce poate fi reinnoita mai lesne si mai sugestiv"78*. O comparatie nu este altceva decit o metafora extinsa. Iata o ciudata teorie a imagisticii, care reduce metafora la compararea obiectelor nefamiliare cu obiecte mai familiare; dar chiar si cu aceasta limitare, ea nu poate demonstra ca limbajul metaforic e natural, nu arbitrar. Conceptia lui Lessing este strins legata de conceptia, comuna in secolul al XVIlI-lea, ca limbajul poetic primitiv, natural, e metaforic. Dar se pare ca el considera acest limbaj un simplu expedient folosit pentru a introduce semne naturale in drama. Aici, daca il inteleg bine pe Lessing, limbajul e natural pentru ca e vorbit de catre personaje si in conformitate cu caracterul lor, cu gesturi si expresii ale fetei, ca in viata reala, pierzind astfel calitatea fatala de conventionalism prezenta in toate celelalte utilizari ale limbii. Fiind limbajul firesc al emotiei, limba vorbita poate comunica sentimentele de compasiune si mila, cel mai inalt tel al dramei. Astfel, Laokoon nu e lipsit de legatura cu Hamburgische Dramaturgie: de la o lucrare la cealalta se trece in mod logic.
Conceptia lui Lessing despre artele frumoase este, fara indoiala, mult mai ingusta decit conceptia lui despre literatura, care pledeaza tocmai pentru o bogatie de efecte emotionale. in artele frumoase el se pronunta pentru un foarte abstract ideal de frumusete fizica, ideal caruia expresia ii este strict subordonata. Chiar si^ modul in care interpreteaza grupul statuar al lui Laocoon pare sa fie gresit: fotografiile moderne bune arata ca fata lui Laocoon e crispata de o durere violenta. HI respira adinc prin gura usor intredeschisa, isi suge abdomenul, scotindu-si astfel pieptul in afara, si-si arunca capul pe spate"79. intregul grup pare mai degraba un exemplu tipic de baroc" elenist decit de calm clasic, in orice caz, Lessing limiteaza atit de mult artele plastice la prezentarea frumusetii fizice, incit sterge cu totul distinctia dintre sculptura si pictura. El discuta sculptura intr-un mod carc presupune ca ceea ce spune despre aceasta se aplica si la pictura, creind astfel o confuzie intre doua arte care contrazice scopul lui declarat, acela de a diferentia artele. in pictura, Lessing a preferat, in mod evident, desenul simplu si n-a recunoscut valoarea culorii in compozitie. Desenul trebuie sa se limiteze la figurile umane, deoarece frumusetea fizica suprema nu exista decit la om, si chiar si la el, numai datorita idealului"80*. Pictarea animalelor, florilor si peisajelor e criticata, deoarece acestea sint incapabile de un ideal"81**. Aici Lessing pare sa impartaseasca teoria renascentista, care vedea in pictura o arta liberala ce trebuie sa spuna o poveste cu o semnificatie umana. Dar in acelasi timp el respinge in mod explicit pictura istorica, impreuna cu natura moarta si cu peisajul. Astfel, nu-i mai ramine decit prezentarea corpurilor fizice care, conform teoriei momentului fertil, poate transmite un mesaj uman prin sugestie. Nu ne surprinde ca Lessing s-a intrebat daca n-ar fi de dorit ca arta de a picta in ulei nici macar sa nu fi fost inventata"82* **. E un ideal monoton, pe care nici chiar cele mai bune desene de Elaxman, Da vid sau Ingres nu-1 pot face atragator. El sacrifica valorile umaniste ale vechii teorii ut pictura poesis fara a le inlocui cu valorile unui ideal nou, pur pictural.
S-a strins o mare cantitate de marturii pentru a se demonstra ca ideile lui Lessing n-au fost in intregime noi. Este foarte adevarat ca multe dintre problemele ridicate si dintre solutiile propuse de el au fost sugerate mai inainte. La Shaftesbury, de pilda, gasim o detaliata discutie a momentului fertil", iar la Dubos, James Harris, Diderot si, in special, la Edmund Burke exista multe anticipari ale distinctiilor facute de Lessing intre artele frumoase si poezieM. Dar anticipari razlete se pot gasi in cazul aproape oricarei idei. Important este ca Lessing si-a formulat teza principala intr-un mod remarcabil si convingator.
Influenta lui Laokoon, in special in Germania, a fost profunda si n-a constat numai in stavilirea modei poeziei descriptive. Vom vedea ca teoria critica a lui Hcrder a debutat ca o reactie la Laokoon, iar Goethe, in autobiografia sa, a adus un omagiu generos revelatiilor acestei carti si a scris el insusi despre Laocoon (1798). Poezia germana s-a orientat in mod constient spre drama, cerind poetilor, chiar si in lirica, miscare si dinamism cu orice pret.
Dar Laokoon nu reprezinta decit o parte din opera critica a lui Lessing. Teoria tragediei si interpretarea lui Aristotel cuprinse in Hamburgische Dramaturgie au fost aproape la fel de influente. Unele dintre ideile principale expuse aici le gasim anticipate in Literaturbrief nr. 17 si in corespondenta lui Lessing cu Mendelssohn si cu Nicolai din anii 1756 1757. Un studiu atent ar trebui sa stabileasca d