George Bernard Shaw ar putea aparea, la prima vedere, ca prototipul criticului anti-victorian, dusman al ipocriziei si multumirii de sine, nimicitor (proclamat cu de la sine puterE) al valorilor burgheze Wagnerianul perfect (1898) ofera, de pilda, o absurda lectura in cheie alegorica a Inelului Niebelungilor. Albe-rich este un capitalist hraparet si exploatator iar Siegfried o persoana total imorala, un anarhist innascut, idealul lui Bakoonin [sic], o anticipare a supra-omului lui Nietzsche"1. Cind alegoria inceteaza, Shaw declara pur si simplu ca drama se preface in opera iar trama narativa nu mai poate fi luata in serios. El insusi nu pare sa-si fi dorit ca propria sa teorie sa fie luata in serios: ea nu a fost altceva, la timpul ei, decit un instrument de socare a publicului wagnerian ce se aduna la Bayreuth ca sa-1 adore pe compozitor, reamintind astfel tuturora ca Wagner a participat in carne si oase la revolutia din 1848.
Cu toate acestea, critica literara publicata de Shaw inainte de Wagnerianul perfect trebuie luata in serios, dar nu in primul rind, pentru interpretarea din unghi social al literaturii. Criticul nici macar nu incearca sa aplice teatrului si dramei metoda sociologica (ca sa nu spunem marxista). Shaw se arata pur si simplu ideologizant si didactic. in ciuda rupturii sale declarate cu traditia, el apartine filierei victoriene de sustinatori ai realismului bunului simt, optimismului; el face parte din grupul dusmanilor romantismului si ai pesimismului. Critica dramatica publicata de el in coloanele hebdomadarului The Saturday Review (1895-98) se aseamana mult cu aceea a lui George Henry Lewes, autorul cronicii teatrale publicate in The Leader intre 1850 18543. Shaw insusi recunoaste, de altfel, ca Lewes in anumite privinte, m-a anticipat": fara indoiala, Lewes are ceva din vulgaritatea si im-pudenta" lui Shaw, prin care se exprima o antipatie comuna fata de dramaturgii elizabetani3.
Activitatea de critic dramatic a lui Shaw a fost precedata de apologia lui Ibsen. Chintesenta ibsenismului (1891) a fost, la vremea publicarii ei, un important pamflet de aparare a mesajului lui Ibsen, un atac frontal impotriva conventiilor sociale si ipocri-ziilor timpului sau, nesatisfacator insa, sub raportul criticii literare. Piesele sint repovestite de dragul mesajului lor, ca si cind n-ar fi decit mici fabule de-ale lui G.B.S. in persoana: nu transpare nimic, in abrevierea lui Shaw, din complexitatile Ratei salbatice, iar Micul Eyolf este supus unor deformari grosolane, cu unicul scop de a sluji vederilor sale. Allmers^ne spune Shaw, este un fel de sultan", relatia lui cu Asta ii confera o binecuvintata pace si mingiiere", criticul insistind apoi, in continuare, in mod cu totul fals, asupra faptului ca sotia lui Allmers este instarita4. Noul element" adus de Ibsen e prezentat drept tragedia care, in loc de a impodobi sufletul in capcane eroice, il dezvaluie integral": o demascare antitragica, asadar, in care principalul aport inovator al lui Ibsen ar fi, pur si simplu, introducerea discutiilor pe scena5. Actiunea si intriga sint minimalizate, situatiile sint din cele obisnuite, violentele sint sistematic ocolite. Am putea crede ca Shaw isi descrie propriile sale piese: abia daca transpare, ici si colo, cite un element din trasaturile caracteristice care il individualizeaza pe Ibsen. Pare apoi curios ca un pamflet consacrat, in principal, discutarii unui caz feminin sa fie considerat opera de geniu"8.
Shaw considera teatrul (ca si Schillcr de altfeL) o institutie morala", la fel de importanta ca biserica in evul mediu", o uzina a gindurilor, un consilier de constiinta, un factor de elucidare a conduitei sociale, un scut impotriva disperarii si plictiselii, un templu, in sfirsit, al Progresului in slujba Omului"7. Shaw se refera, prin forta imprejurarilor, la scena engleza din ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, o perioada in care teatrul din tara sa se restabilea cu greu din epoca de lamentabila stagnare din primele decenii si perioada de mijloc a veacului. Criticul fusese spectatorul unor continue perindari de melodrame frantuzesti (sau de inspiratie franceza), in general, comedii de salon si farse, cu citeva anemice exceptii, precum incercarile unor Henry Arthur Jones si Arthur Wing Pinero, de a strecura unele probleme sociale pe scena, fara a tulbura, se intelege, apele prea mult. in afara de acestea, exista desigur
Shakespeare, montat cu splendoare si fast de marii organizatori de spectacole grandioase, in general in dispretul textului. Este, fireste, dificil sa apreciezi corect critica facuta de Shaw jocului si a regiei, in lipsa probelor vizuale, natura insasi a pieselor si montarilor comentate fiind atit de volatila si efemera, incit pina si nedezmintita agerime, vivacitate si ascutime de spirit a lui G.B.S. nu izbutesc, aici, sa mai mentina astazi atentia cititorului treaza. Shaw se desfasoara cu toata usurinta impotriva acestor piese: nimic nu-1 impiedica sa ridiculizeze sentimentalismele, improbabilitatile, absurditatile acestor productii. El dispune fara probleme de competitorii sai, elogiaza, daca vrea, cu oarecare detasare, pe un camarad de breasla precum Wilde, hartuind in schimb, persecutind, ridiculizind sau spumegind impotriva unor mari actori si actrite ale vremii: Eleanora Duse, Sarah Bernhardt, Henry Irving, etc. G.B. Shaw a indeplinit, in acest fel, functia unui adevarat jandarm al artei dramatice"8.
Criteriile aplicate de Shaw sint cit se poate de simple. Este piesa asemenea vietii reale? Comunica ea spectatorului idei rezonabile, progresiste? Pina si clasicii sint judecati prin prisma unor standarde asemanatoare. Astfel aprecierile critice la adresa lui Shakespeare sint cu totul conforme celorlalte judecati ale sale cu privire la altii. Piesele lui Shakespeare, sustine Shaw, sint dupa cum era de asteptat deseori cu totul improbabile, nerea-liste, melodramatice prin intriga; personajele se complac intr-o retorica fara sfirsit, in bombasticisme, ba chiar in grosolanii deliberate si glume desucheate. Shakespeare nu propovaduieste emanciparea femeii, revolta maselor, sau sentimentele anti-raz-boinice. Nu crede in progres. Mergind mai departe, intaritat de cultul contemporanilor sai fata de marele Will, de redescoperirea acestuia de catre Swinburne si altii, Shaw impinge condamnarea lui Shakespeare pina la absurd. Evident, multe din aceste critici sint facute pentru a epata. Shaw putea sta, intr-adevar, si in miini, daca era cazul, vreme indelungata. Max Beerbohm, remarca, in aceasta ordine de idei, cum desi multi ani au trecut, scumpul nostru prieten nu s-a clintit"9. Exista, pe de alta parte un graunte de adevar in stravechea zicala dupa care lumea apare intr-o lumina diferita, privita, cu capul in jos, printre picioare; e clar ca Shaw a reusit sa vada, si sa faca pe altii sa vada, pe Shakespeare cu alti ochi. E poate prea aspru atunci cind condamna fara apel pe contemporanii lui Shakespeare, desi, intre ei, Webster ar putea merita calificativul de laureat a la Tussaud"*, iar Beau-mont si Fletcher s-ar putea, intr-adevar, sa nu fi stralucit prin forta reala si seriozitate"10. Dar este deplasat sa numesti pe Ben Jonson un pedant animalic", sau sa desfiintezi pe Marlowe pentru tam-tamul gaunos al versului sau majestuos" sau pentru umoarea sa vulgara si nesarata"11. Am putea, la rigoare, admite justificarea punctului de vedere dupa care Cymbeline este o maculatura scenica de cea mai joasa speta", vulgara, prosteasca, jignitoare, indecenta", strabatuta de o retorica monstruoasa si bombastica"12, sau ca Othello este pura melodrama, Iago, ca personaj, fiind un nefericit talmes balmes de motive"13. Julius Caesar, ca personaj, ar putea fi travestit, la rigoare, intr-un fanfaron stupid"14, Richard al III-lea ar putea fi considerat un print al marionetelor"15; ar putea chiar sa fie adevarat ca piesele istorice ale lui Shakespeare nu contin nici urma de atmosfera medievala"16. Este insa sigur ca Shaw e cu totul eronat atunci cind sustine ca Shakespeare ar fi un pesimist vulgar". El mai afirma ca personajele lui Shakespeare nu au nici o religie, nu au opinii politice, sperante, convingeri de nici un fel"17. Pe diverse tonuri, Shaw sustine in repetate rinduri ca Shakespeare nu a inteles nimic si n-a crezut nimic", sau (cumva contradictoriU), ca n-a fost altceva decit un snob respectabil desavirsit"18. Shaw reactioneaza impotriva acelei exaltari sentimentale a lui Shakespeare in virtutea careia unii vedeau in dramaturg un filosof si un moralist abstract; dar, pe de alta parte, in asemenea generalizari abuzive, criticul dovedeste o incomprehensiune anistorica fata de cugetarile si atitudinile clar exprimate de Shakespeare. Shaw nu este insa cu desavirsire ireceptiv fata de statura lui Shakespeare: in discutarea separata a pieselor, de pilda a Hamlet-ului lui Forbes Robertson, sau in preferinta manifestata fata de asa-numitele piese-pro-blcma"20, apare totusi o preocupare continua si constanta fata de cel care este cel mai mare dintre poetii englezi. Shaw incearca, in primul rind, sa demonstreze ca valoarea lui Shakespeare rezida in iscusinta verbala si in muzicalitatea cuvintului, sau, in alte cazuri, in puterea comica. intr-o scrisoare adresata Iu V.C. Cert-kov, isi exprima dezacordul fata de unele aspecte continute in cunoscutul atac al lui Tolstoi impotriva lui Shakespeare: M-am straduit sa deschid ochii publicului englez asupra caracterului gaunos al filosofici lui Shakespeare, asupra superficialitatii si lipsei de originalitate a vederilor sale morale, a slabiciunilor si confuziilor ginditorului, a snobismului sau, a prejudecatilor sale vulgare, a ignorantei sale, a tuturor aspectelor legate de nemeritata sa reputatie de mare filosof". Dar Shaw nu neaga umorul si veselia dramaturgului, capacitatea lui de a crea caractere mai reale pentru noi decit oamenii in carne si oase; apoi, sensibilitatea lui, si, mai presus de orice, uimitoarea sa forta de muzician al cuvintului"21. Atunci cind, in 1929, Shaw punea faimoasa intrebare Mai bun decit Shakespeare? raspunsul era negativ. Nimeni nu va scrie niciodata o tragedie mai buna ca Lear Nu pretind nici eu sa scriu piese mai bune"22.
Luindu-si ramas bun de la critica teatrala, plin de sine, Shaw afirma: sint un om extraordinar de spiritual si stralucitor prin inteligenta"23. Dar spiritul, stralucirea si inteligenta calitati pe care nimeni nu i le va tagadui vreodata ramin totusi insuficiente pentru intelegerea poeziei. Shaw intr-adevar, n-a stralucit prin afinitati fata de poezie. Atunci cind a fost solicitat sa scrie despre Keats, nu s-a putut decit scuza: Nu pot personal sa spun nimic altceva decit ca despre Keats nu se poate scrie"; nu-i mai putin adevarat ca, cu un alt prilej, Shaw citeaza strofele poemului lui Keats Isabella, in care este vorba de cei doi frati instariti si cruzi, oglindind fidel dupa el adevarurile cuprinse in raporturile comisiei industriale citite de Marx"24. Era in firea viziunii lui Shaw despre poezie sa-1 elogieze pe Poe, la care apreciaza frumusetile sonore; dupa cum era de asteptat sa reduca pe Shelley la statura lui de revolutionar25. Fata de problemele romanului, Shaw nu manifesta interes deosebit, caci, sustine el in mod surprinzator: ele nu pun nici o chestiune de ordin tehnic"26. Atunci cind discuta cite un romancier, nu trece niciodata dincolo de ideologia scriitorului: il intereseaza Si tu vei fi tarina de S. Butler, apoi Gcorge Eliot si Dickens, desi cu oarecari rezerve. De pe pozitia melomanului, isi ingaduie sa sicaneze pe Dickens la care cusurul ar fi trasaturile provinciale si filistine: Pentru Dickens, marile idealuri sintetice nu exista, la fel cum nu exista marile preludii de Bach, simfoniile lui Beethoven, picturile lui Giotto si Man-tegna, pinzele lui Velazquez si Rembrandt. in loc sa fie mostenitorul tuturor epocilor, el ne apare ca stapinul unei proprietati literare inguste si decrepite, mostenita de la Smolett si Fielding"27. Shaw, desigur, priza muzica germana, biologia si sociologia contemporana, mult mai mult decit Dickens. Totusi, in ultima instanta, experienta lui literara pare sa fi fost aproape la fel de limitata. Nu exista nici un indiciu de preocupare fata de literaturile straine, fata de trecutul mai indepartat sau fata de arta modernista a zilelor sale: vederile lui Shaw despre poezie sufera de pe urma unui divort intre continut si forma, a lipsei de receptivitate fata de problema raului si tragediei, a unei ideologii foarte inguste mostenite de la iluminism; Shaw este irational in bizuirea sa pe instincte, profund lipsit de sensibilitate fata de viata interioara a omului si, tocmai de aceea, fata de poezie si de arta.