 |
|
Locurile au si ele o varsta? Peisajele obosesc si ele? Privelistile au stiinta de a imbatrani? Nu ma refer la elementele decorului in care a intervenit mana omului si care prin aceasta simpla atingere au devenit perisabile, cunoscatoare ale notiunii de timp. Si nu ma gandesc nici la ritmica oboseala a toamnei, cand totul pare ca trece, si trece intr-adevar, intr-un subtil si fermecator provizorat al disparitiei, a carei existentiala cochetarie mimeaza de fiecare data definitivul, intrebarea mea se leaga de acest camp intins si neted, acoperit acum cu un lan de secara care face valuri verzi-albastre ca intr-o fotografie orwo-color; acest camp imi umple intreaga privire, viu, puternic, rotunjit usor inspre zare; acest camp in care plantele cresc, insectele foiesc, animalele misuna, taratoarele luneca, pasarile zboara, ca intr-o complexa si tanara apoteoza a vietii, ca intr-un fel de ilustratie smaltuita si inrourata a creatiunii triumfatoare. Nici varstele, nici timpul nu par sa aiba vreun amestec in aceasta explozie de vitalitate, mai presus de toate prezenta, locuind mereu si din plin numai clipa in curs. Si totusi, in chiar acest camp, cu numai cateva luni in urma au fost gasite, la cativa metri adancime, cioburi si urme neolitice.
Cu zeci de mii de ani inainte, campul acesta nu numai ca traia, la fel ca acum, dar o facea cu cativa metri mai aproape de centrul pamantului. Vanturile si ploile, zapezile si viscolele care au ros crestele muntilor si le-au scazut din maretie, au depus peste aceasta intindere plata infinitesimale particule de pamant, neglijabile adausuri de praf si de pulbere care, insumate intre ele, au nascut straturi, straturi de tarina, metri intregi de sol, dezvaluind, o data cu argumentele istoriei, si varsta campiei din fata mea. Inconstienta sau disimulare? - ma intreb privind undele adolescente ale pamantului acoperit de secara, trupul lui calm si evident elastic, netradand nici oboseala mileniilor, nici greutatea erelor. Incapacitate de a simti sau forta de a nu baga in seama tot ce vine, tot ceea ce trece, tot ceea ce-l transforma? Acele fragmente de ceramica neolitica fusesera oale si ulcele pe suprafata - cu cativa metri mai coborata - a unui pamant la fel de tanar si de valurit de alte si alte generatii de ierburi? Nu-mi era greu sa-mi imaginez clipa aceea indepartata, cu munti mai inalti si campii mai aproape de centrul pamantului, dupa cum nu-mi era greu sa-mi inchipui o alta clipa - pierduta intr-un posibil, chiar daca incalculabil viitor - in care, erodati de intemperii si istorii, muntii nu vor mai exista, campiile vor creste ca un aluat dospit si - intalnindu-se cu sine insusi la mijlocul democratic, pentru o clipa, al drumului - pamantul intreg va fi un podis, egalitar si plat, echitabil poate, dar plictisitor. Ceea ce nu puteam sa realizez era forta sau inconstienta cu care, ca si cum nimic, niciodata, nu s-ar fi intamplat, el se va lasa in continuare valurit de ierburi si spice, ca o ilustratie inrourata a creatiunii triumfatoare, vesnic prezent si locuitor al clipei, rodind.
In timp ce alte intemperii si alte istorii vor misca alte infinitesimale particule, inaltand din praf si pulbere alti munti, coborand alte campii inconstiente
Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care
|
Politica de confidentialitate
|
Scrierile si activitatea publicistica a lui Ana BLANDIANA
Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text
Proza
