MISTERUL REVOLTEI de Ana BLANDIANA (Proza)
Se implinesc azi, 28 februarie, doua sute de ani de la moartea lui Horea si Closca, si nu pot sa las sa treaca, fara a o insemna, aceasta zi, chiar daca cele doua secole comemorate din toamna si pana acum mi-au muiat de mai multe ori penita in cerneala intr-un mod care ar putea parea nu numai pios, ci si obsesiv. Dar nu mi se pare prea mult, pentru ca nu cred ca gresesc atunci cand inclin sa consider evenimentele din 1784-'85 printre cele mai revelatoare ale istoriei noastre si personalitatea lui Horea cea mai intens definitorie pentru caracterul poporului pe care l-a condus si in numele caruia a murit. Se implinesc azi, 28 februarie, doua sute de ani de la aceasta moarte petrecuta parca mai mult in istorie si legenda decat in biologie, de la aceasta moarte a carei salbaticie functioneaza inca si acum ca un aparat de masurare a adevarurilor celor doua tabere aflate in lupta, ca o hartie de turnesol capabila sa revele de partea cui se incapataneaza sa ramana dreptatea. Caci, iata, faptul de a fi murit in felul in care au murit nu este pentru corifei nici pe departe, asa cum a putut aparea in epoca, sigiliul unei infrangeri, ci, dimpotriva, semnalul declansarii unei apoteoze mereu crescatoare, de neoprit. Martiriul nu a sters faptele rasculatilor, ci s-a asezat, zguduitor si crucial, printre ele, nu a semanat spaime ci, dimpotriva, neuitarea pe tulpina careia s-au altoit apoi incrancenari si revolte. Curajul de a se fi rasculat ar fi putut fi, poate, uitat, succesele razmeritei s-ar fi putut, poate, pierde din memorie, dar infricosatoarea represiune a ramas inscrisa pentru totdeauna in cugetele urmasilor, ca o dovada - adusa aminte in clipele de umilinta si slabiciune - ca, iata, cineva a fost in stare sa spuna nu, si sa plateasca atat de nemasurat pentru asta, incat a acontat cu propriul sau sange, pesin, istoria secolelor urmatoare.
Cu multi ani in urma, intr-o vara in care se sarbatoreau cinci sute de ani de la ctitorirea Putnei, am asistat la una dintre cele mai emotionante manifestari ale unei nemuriri: mii si mii de tarani venisera la mormant cu pomeni pentru sufletul lui Stefan cel Mare.
Horea n-are mormant, dar imi imaginez azi, pe zapezile Transilvaniei, vinul picurand pentru sufletul lui, rosu asemenea sangelui de pe Dealul Furcilor in troienele de acum doua sute de ani, si simt ca mai mult decat o aducere aminte a suferintei de atunci, mai rascolitor decat comemorarea mortii si a devenirii sale este gandul - ascutit - ca Horea a existat.
2
Horea este, in mod evident, unul dintre personajele istoriei noastre despre care s-au pastrat cele mai multe documente, la care s-au facut cele mai largi referiri, care au fost cel mai mult analizate de catre contemporani, in jurul lui s-au rotit cele mai multe legende si s-au tesut cele mai subtile explicatii. Si totusi, Horea ramane cel mai misterios dintre numele pe care timpul le-a izvorat, fara a fi in stare sa le si inghita in curgerea lui, cel mai enigmatic dintre titlurile de glorie pe care poporul roman le poarta, cu aproape mirata mandrie, de doua sute de ani. Misterul care invaluie figura lui Horea nu provine din lipsa documentelor si informatiilor contemporane si nu se bazeaza pe ceea ce nu stim, ci pe ceea ce stim despre el.
Nimeni nu s-a indoit vreodata, nici in epoca, nici in istorie, ca el, Horea, a fost conducatorul rascoalei. Ilustratori departati si-l imagineaza in romantice costumatii in fruntea multimilor dezlantuite, spaima sau admiratia lor, ura sau curiozitatea fantazeaza infatisari si situatii care poarta intotdeauna numele sau. Iar fascinatia pe care personalitatea sa, dominanta si impalpabila, o exercita asupra tuturor este atat de mare, incat nimeni - nici din tabara dusmana, nici din propria sa tabara - nu se mira ca, la nici unul dintre momentele cruciale ale rascoalei, el nu este prezent fizic, explicit. A cunoscut intr-o asemenea masura stiinta disimularii si a persuasiunii, forta de a stapani spiritele si arta de a le modela, incat gesturile exterioare nu le-au mai fost necesare faptelor ca sa se intample dupa vointa sa. De cele mai multe ori el nu a fost un trup, ci un cuvant in lupta, de cele mai multe ori, pentru a-l intelege, trebuie sa cobori pana la radacina diforma si dureroasa a sensurilor. La Criscior si la Deva, la Mesteacan si Abrud, altii au mers in frunte cu sabia in mana (Crisan a fost intotdeauna primul dintre eI), dar nimeni niciodata nu s-a indoit ca totul se petrecea in numele lui Horea, nimanui nu i-a dat prin minte sa-i conteste suprematia si prestigiul.
De aceea, raspunsurile interogatorului final, care, - printr-o maiastra demonstratie de manuire a posibilitatilor absurdului - negau orice participare la rascoala, reuseau performanta de a sugera in acelasi timp nevinovatia si misterioasa importanta a celui intrebat, ca si cum totul s-ar fi desfasurat dupa un scenariu prescris, in care tot ceea ce se vedea nu era decat conventie menita sa acopere adevarata realitate, iar martiriul, inteles si dinainte acceptat, o treapta necesara si fireasca a desfasurarii lucrurilor.
Misterul care a amplificat personalitatea corifeului rascoalei din 1784 cu o aura mereu crescatoare si incitanta (mister care a luat pentru dusmanii sai, in anumite momente, cum au fost acelea ale procesului si ale executiei, forme paroxisticE) era desigur atributul si opera unei personalitati de exceptie, capabile sa stranga in sine nu numai durerea, ci si taina unui intreg popor, dar dincolo de asta, si mai presus de asta, era insusi misterul declansarii revoltei, secretul, niciodata dezlegat, al raportului dintre rabdare si izbucnire. El, Horea, a fost in istoria noastra chiar numele acestui mister pe care nu l-a gasit de-a gata, ci l-a construit cu migala si geniu, intr-o disperata intelegere a esentelor sufletesti ce trebuiau ridicate inspre istorie. Sa nu uitam ca el este nu numai purtatorul cartii - de nimeni vazute - de la imparatul, ci si al amenintarii cu arderea a satelor care nu se vor rascula.
3
O rascoala este asemenea unei ferestre prin care se poate privi in sufletul unui popor; o fereastra deschisa care, in acelasi timp, lasa sa patrunda vantul dinafara si lasa sa razbata tipetele si hohotele din interior. O rascoala este o fereastra deschisa in acelasi timp spre istorie si spre adanc.
Incerc sa privesc prin rascoala lui Horea sufletul poporului sau. Citesc si recitesc monografia lui David Prodan cu sentimentul ca astfel voi putea intelege mai bine, ma voi putea apropia de raspunsul la implacabila intrebare: Cum suntem?
In mod evident, in cele cateva luni de la sfarsitul secolului optsprezece se strang, ca intr-un focar, caracterele poporului roman de-a lungul unor intregi milenii, trasaturile particulare ale devenirii sale in contextul, deosebit prin sange si geografie, al celorlalte neamuri, si asta nu numai pentru ca e vorba de cea mai mare ridicare de mase din istoria noastra, ci si pentru ca in fruntea ei a stat o minte capabila de sinteza, in stare sa calculeze pe tabla de sah a timpului mai multe miscari inainte. Nu e deloc usor de vazut. Un popor de tarani este intotdeauna un popor ascuns, chiar daca umorile sudice si visele solare ii izbucnesc in cantece si increstaturi. Si, totusi, ceea ce se vede din prima clipa, cu ochiul gol, ajutat numai de lentila lacrimei, este ca rasculatii nu fusesera nascuti pentru a fi rasculati, ca tot ceea ce s-a petrecut in planul istoriei nu le statea in fire si nu-i caracteriza - cutremurator, sfasietor - decat prin puterea cu care incercasera sa amane faptele pana in punctul in care nu mai putusera fi amanate, decat prin lipsa de bucurie cu care le indeplinisera. Ce poate fi mai impresionant decat incercarile - mereu repetate, mereu luate de la capat, increzatoare la inceput, deznadajduite in cele din urma - de a iesi la capat cu binele, de a ramane intre hotarele, chiar daca nedrepte, ale dreptului si ale legii? Ce poate fi mai revelator decat naivitatea (dar se poate, oare, folosi acest cuvant in cazul unui popor vechi si obligat sa devina intelept, cum sunt motii?) cu care preferau sa-si converteasca in loc sa-si omoare dusmanii, intr-un fel de absurda speranta ca, scotandu-i din legea lor, pot sa-i redea vietii sub o credinta mai dreapta, intr-o disperata incercare de a gasi un inlocuitor, oricat de iluzoriu, oricat de provizoriu, mortii? De la drumurile la Viena pana la ultimatumul din fata Devei, ceea ce se vede este o vointa de echilibru si de dreptate rostita cu tristete si cu masura, cu inteligenta si cu parere de rau. Armele au aparut numai atunci cand tacerea si cuvintele au devenit inoperante, si au lovit - mai putin si mai rar decat ar fi putut-o face - numai cand nu se mai putea altfel. Nici betia de sange, nici furia razbunatoare, nici patimile oarbe nu s-au dezlantuit cu inversunarea din alte locuri. Curtile au fost mai adesea arse decat jefuite, dusmanii mai adesea botezati decat ucisi, ca si cum - inconstient chiar - fiecare gest ar fi vrut sa arate ca nu era vorba de schimbarea locurilor la masa cu bogatiile pamantului ci de schimbarea insesi a tiparelor murdare si grele de vinovatie, ale lumii
Prin fereastra rascoalei lui Horea se vede un popor rabdator si pasnic, pentru care revolta nu e decat o suferinta in plus.
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.
