 |
|
Una dintre cele mai subtile, mai totale si mai ineficace interdictii despre care am auzit vreodata a fost aceea lansata de conducerea cetatii Efes impotriva dementului care a dat foc - pentru a deveni celebru - marelui templu al zeitei Artemis: interdictia de a nu i se mai pronunta sau scrie vreodata numele. Mi s-a parut subtila, pentru ca a continut in sine si intuitia motivului crimei, si pedeapsa maxima, absolut adaptata acestuia, absolut specifica. Dincolo de moarte - care in mod evident nu-l inspaimanta pe unul ce se hotarase sa se jertfeasca pentru a distruge (si a se agata astfel de eternitatea eI) una dintre minunile lumii - uitarea era cea care il ingrozea; impotriva amenintarii terifiante a acesteia isi oferise viata, intr-un targ (viata contra nemurirE) cat se poate de avantajos. A-l pedepsi cu uitarea, uitarea obligatorie, uitarea nu numai ca blestem, ci si ca lege, era cu adevarat tot ce se putea intreprinde dupa dezastru, atunci cand, nemaiputand fi salvat si impiedicat nimic, putea fi cel putin rupta odioasa legatura dintre numele minunii, oricum nemuritor, si numele crimei, intoarsa in neant. Si totusi, nici asta nu s-a putut. Subtila si totala, pedeapsa oripilatei cetati de la gurile fluviului Caistros a ramas absolut ineficace: numele lui Herostrat dainuieste in eternitate mai sigur decat prin admirarea artei, prin distrugerea ei.
M-am intrebat adesea ce a declansat, in sufletul popular, impotriva interdictiei, mecanismul neuitarii? Ce a facut sa se transmita ilicit, din generatie in generatie numele blestemat, dar pastrat si devenit simbol? Nevoia de simboluri? Sau poate chiar interdictia? Sau numai insolitul absolut (la vremea aceeA) al gestului care impunea prin originalitate si chiar prin sacrificiul atat de abstract motivat? M-am intrebat privind extraordinara, salvata zeita din muzeul din Efes, pe Artemis, fecioara cu nenumarati sani impodobiti de coliere de oua si animale salbatice, simbol complex si aproape absurd al fertilitatii si increarii, al puritatii si rodirii; m-am intrebat, privind mlastina acoperita de papura si matasea-broastei - din care mai creste, ca un ultim madular deformat de artrita si senilitate, o coloana strambata de timp, putin rasucita, ca de o durere de care nu mai e demult constienta - cel din urma vestigiu al templului ce figurase printre cele sapte miracole antice.
Desigur, dincolo de evidenta victoriei distrugatorului - pentru care timpul insusi a lucrat intr-un mod ticalos, revoltator - e foarte greu sau chiar imposibil de raspuns. Poate ca putin din fiecare argument - psihologic sau istoric - a contribuit la nemurirea antica a lui Herostrat. Dar, mult mai mult decat toate acele motive disparute printre ruinele civilizatiei grecesti si romane, evident mi se pare - si mi s-a parut intr-un mod infricosator acolo, pe malul mlastinei, in amurgul coborand peste marea departata si ea de vechile glorii - faptul ca numele lui Herostrat nu a putut sa piara, ci a ajuns pana la noi, si va fi dus mai departe, fiindca el a fost norocosul, ingeniosul cap al unei serii, pentru ca el a fost intemeietorul unei dinastii, prea puternic si prea puternica pentru ca bietele cohorte ale celor ce creeaza frumusetea si nesfarsitele multimi ale celor ce o admira sa fie in stare sa-i pedepseasca prin uitare, sa fie in stare - suprema forta! - sa-i uite.
Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care
|
Politica de confidentialitate
|
Scrierile si activitatea publicistica a lui Ana BLANDIANA
Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text
Proza
