 |
|
Oare cati ani am avut cand am inceput sa vreau sa fiu tanara? Douazeci si cinci? Treizeci? Nu, n-am gresit formularea intrebarii, oricat ar parea de insolita. A existat in mod evident un moment din care dorinta de a parea mai matura a inceput sa se estompeze, sa dispara, lasand locul, treptat, celeilalte dorinte, de sens contrar. Dar cand se plaseaza in amintirea varstelor mele obiective acest moment? Tin foarte bine minte lungul, nesfarsitul timp in care asteptam cu nerabdare, cu exasperare, sa cresc, sa pun de acord infatisarea si etatea mea reala, cu varsta sufletului si a mintii: sa aduc la un numitor comun al armoniei interioare evidenta precocitate intelectuala si aderarea oaselor, care se lungeau fara a se hotari asupra dimensiunilor definitive, ramanerea in urma a muschilor, neinstare inca sa rotunjeasca forme.
Tin foarte bine minte lungul timp in care, cand eram intrebata cati ani am, adaugam fara nici o ezitare unitati mincinoase de vreme, menite sa-mi defineasca un statut nu numai de independenta, ci si de respect. Dar nu-mi mai amintesc clipa exacta cand aceasta nerabdare a luat sfarsit, ca o fuga ajunsa la potou si multumita de timpul realizat. A urmat - asta stiu - un rastimp de indiferenta fata de propria-mi varsta, semn ca nu mai aveam nici un fel de probleme cu numarul anilor, devenit deodata fara importanta, ceva asemanator indiferentei fata de propriul trup atunci cand e perfect sanatos si nu ridica nici un fel de pretentii. A fost perioada lunga a acelor ani in care eram mereu cea mai tanara dintre cei asemenea mie, in care ordinea cronologica ma aseza mereu pe ultimul loc. Iar acest fenomen, concretizat intr-un fel de mirare omagiala care ma inconjura continuu, abia daca il receptam, considerandu-l firesc, obisnuit, aproape obligatoriu si poate etern.
Raspunsul intrebarii de la inceput cred ca aici trebuie sa-l plasez, la sfarsitul acelei perioade care nu daduse pe parcurs nici un semn ca ar avea un sfarsit. Pur si simplu am descoperit la un moment dat (sa fi avut douazeci si cinci de ani, sau poate treizeci?) ca nimeni nu se mai mira de raportul dintre varsta si paginile mele, ca tineretea mea reala, obositoare chiar, nu mai uimeste pe nimeni. Atunci a fost momentul, aceea a fost clipa din care am inceput sa consider tineretea nu ca pe un drept lipsit de importanta, care mi se cuvine, ci ca pe un dar de care trebuie sa fiu mandra si pe care trebuie sa-l merit. De atunci am inceput sa vreau sa fiu tanara si, intr-un anumit sens, de atunci am inceput sa si fiu; de atunci, din clipa in care am devenit constienta, de tinerete, din clipa in care i-am inteles importanta. Nu cred ca exagerez facand aceasta oarecum extravaganta afirmatie. Sunt dintotdeauna convinsa ca lucrurile nu exista decat in masura in care le credem si nu ne indoim de ele: de unde ar rezulta ca unei tinereti fara batranete nu i-ar lipsi, ca sa fie posibila, decat propriul fanatism.
Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care
|
Politica de confidentialitate
|
Scrierile si activitatea publicistica a lui Ana BLANDIANA
Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text
Proza
