De mai multe, de cel putin sase-sapte ori, in Triste si in Pontice, Ovidiu marturiseste - cu amara cochetarie a poetului admirat si infrant - ca nu mai e sigur de puritatea latinei sale de cand e obligat, pentru a se putea intelege cu cei din jurul sau, sa le vorbeasca limba. Prima lectura - in copilarie - a acelor orgolioase si precaute lamentatii a fost pentru mine, imi amintesc, prilejul unei fantastice reverii.
Doamne, imi spuneam, daca marele exilat al Romei a vorbit limba celorlalti stramosi ai nostri, atunci numai o nefericita lacuna face ca in locul lui "Decebalus per Scorilo" sa nu existe ode si egloge, elegii si epode din care sa intelegem mecanismele gandirii acestor atat de misteriosi parinti. Si, o data acceptata aceasta evidenta, uluitoare premisa, cine-mi mai putea opri sperantele sa se topeasca in vis? Dar daca, imi spuneam, marele poet isi va fi incercat lira metropolitana si in aceasta limba aspra, care-i suna inteleasa in urechi, si numai noi suntem de vina ca n-am gasit inca tablita, papirusul sau pergamentul revelator?
Si chiar daca, odata cu trecerea timpului, am renuntat sa mai sper minunea - atat de posibila totusi! - in stare sa ne dezvaluie tainele nasterii si sa ne proiecteze pe firmamentul gloriei lingvistice - poeticele scrisori trimise din Tomis de Ovidiu (care, de altfel, deplange faptul ca au nevoie de noua zile ca sa ajunga in cetatea eternA) au reprezentat intotdeauna pentru mine mult mai mult decat niste opere intrate in patrimoniul universal, decat niste simple dovezi ale retoricii latine si ale moravurilor romane. Ele au fost urma emotionanta lasata in marea literatura de radacinile noastre mute, pe care ma trudesc sa le reconstitui dupa tunelele sapate in materia atat de plastica a constiintei unui poet. Recitesc cu incantare si umor repetata precizare ca in aceste tinuturi nu creste vita-de-vie (si imi place sa o fac, mai ales, printre infinitele linii de fuga ale podgoriilor de la Ostrov si MurfatlaR); recitesc cu orgoliu descrierea colibelor zgaltaite de viscol (si-mi place s-o fac, vara, pe terasele suprapuse meridional de la OlimP); recitesc cu nostalgie descrierea armelor fioroase pe care neimblanzitii localnici nu le paraseau niciodata (si o fac contemplandu-mi atat de cumintii, neinarmatii mei contemporanI)
E august, e seara, e bine, o lumina de sfarsit de zi si de sfarsit de anotimp invaluie lumea obosita si dornica sa viseze, iar eu stau pe o bucata de stanca azvarlita romantic in mare - marea verde, mirosind imbatator a pesti vii si a ierburi putrede, asa cum mirosea cu siguranta si atunci - si ma gandesc la amprentele pe care aceste tarmuri, umplandu-ma de copilareasca, induiosata mandrie, le-au lasat acum doua milenii pe tablitele de ceara ale lui Ovidiu.
Si-mi imaginez istoria ca pe un urias odgon, rasucit din forte, legi si patimi, suspendat incredibil in eternitate, ca de un subtire, scump inel, de sufletul unui poet.
Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care
Politica de confidentialitate
|
Scrierile si activitatea publicistica a lui Ana BLANDIANA
Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text
Proza