CUM AM DEVENIT POET de Ana BLANDIANA (Proza)
As fi tentata sa raspund: nascandu-ma. Si sunt convinsa ca acesta este, de fapt, si nu numai in ceea ce ma priveste, singurul raspuns esential al intrebarii, imi dau insa seama ca ar fi prea putin. O sa incerc deci sa detaliez, sa descopar ce am facut eu - evident, in afara de a scrie - pentru ea destinul meu sa devina unul literar.
Trebuie sa incep prin a marturisi ca n-am crezut niciodata ca as putea deveni altceva decat scriitor (spun scriitor si nu poet, deoarece calitatea de scriitor am considerat-o intotdeauna o profesiune, desigur o profesiune extraordinara, miraculoasa intrucatva, dar totusi o profesiune, in timp ce aceea de poet mi se pare o stare, o stare de gratie, in care nu te poti mentine tot timpul, un grad de intensitate al profesiunii de scriitor; nu poti spune despre tine insuti "sunt poet", cum nu poti spune despre tine insuti, in limitele decentei, "sunt geniu"). Am inceput sa scriu de foarte devreme, practic de cand am inceput sa citesc, si toti cei din jurul meu au privit faptul ca pe ceva imbucurator, dar firesc, ca si cum ar fi fost fericiti ca si-au luat o grija, ca s-a lamurit mai din timp ceva ce oricum trebuia sa se stabileasca in cele din urma. Tot ce-a urmat a parut ca vine de ia sine, pe un drum in care surprizele nu puteau tine decat de viteza inaintarii. Din cand in cand, parintii intrau in alerta din cauza timpului exagerat petrecut printre carti si se simteau obligati sa intervina temperandu-mi pasiunea de care erau de fapt mandri: imi amintesc cum, imbolnavindu-ma de scarlatina, doctorul a fost rugat sa-mi spuna ca boala este o urmare a excesului de lectura, incat ani de zile cititul si scrisul au ramas pentru mine inconjurate de o anume vinovatie (care le facea si mai placutE) si de amenintarea de a ma imbolnavi din nou. In general, insa, eram lasata absolut libera sa citesc cat vreau si ce vreau, si copilaria mea s-a desfasurat in cadrul paradisiac al unui lung sir de incaperi uriase in care erau depozitate dealuri de carti apartinand bibliotecilor dezafectate ale episcopiilor romane din Oradea.
Scoala, cu sirurile ei derizorii de note bune, nu a fost decat o anexa a interminabilelor delicii ale lecturii, inspaimantata numai ca ar putea sa-si epuizeze vreodata obiectul pasiunii.
Vorbesc mereu despre citit pentru ca scrisul s-a legat intotdeauna de el, pentru ca nu a fost - atunci, la inceputurile lui, mai ales - decat un frate mai mic al lecturii. Si chiar daca a depasit-o in importanta cu timpul, cititul nu a incetat pana azi sa fie pentru mine cel mai important concurent al scrisului: un concurent care are, in plus, imensa calitate de a fi fericit.
Am inceput sa scriu din dorinta de a face, la randul meu, ceea ce admirasem mai mult - pagina scrisa - si am scris un timp, cu incantare, in felul tuturor scriitorilor pe care i-am iubit. Asa cum, in natura, ontogeneza repeta intotdeauna filogeneza (un embrion uman, de exemplu, trecand prin toate speciile inainte de nasterE), am trecut prin toate epocile istoriei literare, inainte de a ajunge la mine insami. Ultima a fost aceea a generatiei mele, in starea de spirit a careia se inscrie primul meu volum, volum pe care il consider apartinand pre-nasterii mele.
Intre prima si cea de a doua carte s-a intamplat ceva ce avea sa produca o adevarata cotitura in destinul meu artistic: moartea, in conditii tragice si inainte de a implini cincizeci de ani, a tatei m-a smuls din euforia generatiei, punandu-ma in fata unui dezastru care era numai al meu si a carui asumare a insemnat pentru mine definitiva iesire din copilarie. Nici un alt eveniment de atunci incoace nu a mai avut o asemenea pondere in destinul meu artistic si moral.
Spuneam la inceput ca n-am crezut niciodata ca as putea deveni altceva decat scriitor si ca cei din jurul meu au acceptat ca naturala - convingandu-ma poate si pe mine de firescul ei - aceasta situatie. Statutul neobisnuit, oarecum de exceptie, in care am fost inchisa astfel de la o varsta foarte frageda, a avut partile lui rele si bune, care, in egala masura, m-au marcat si mi-au determinat devenirea.
La inceput eram mandra de conditia mea deosebita de a celorlalti copii, si chiar daca, crescand, pe cat se accentua deosebirea, pe atat mandria mea scadea, a trebuit sa ajung la facultate ca sa realizez cat de frustranta este, in planul vietii, aceasta pozitie iesita din comun, aceasta atentie speciala care, ca un zid invizibil, te separa, fara a te ascunde, de ceilalti.
Pe cat inaintez in maturitate, urasc si ma inspaimanta tot mai mult conditia (atunci, cand estE) de monstru sacru a scriitorului, conditie care, sub pretextul piedestalului, il smulge pe scriitor dintre oameni, obligandu-l la istovitoare eforturi ca sa se sustraga curiozitatii publice si sa poata privi in continuare, atent si anonim, lumea prin care trece.
Atat de precocea descoperire a vocatiei a avut insa si partea ei buna: fixandu-mi devreme telul, m-a impiedicat sa ratacesc in cautarea caii de urmat, iar inaltimea lui mi-a dat o privire grava si critica asupra perspectivei. Am crescut cu desavarsire lipsita da ambitii (nici macar literarE) pentru ca stiam ca pe drumul meu nici un fel de cucerire nu mi-ar fi fost de folos, iar literatura nu puteam s-o cuceresc pentru ca ma aflam inlauntrul ei. Toate indoielile, toate suferintele, toate nesigurantele, toate comparatiile s-au desfasurat pentru mine in absolut, in sufletul marii literaturi, iar orgoliul asumarii lor se plateste atat de scump, incat in afara nu se mai vede decat o modestie inrudita cu indiferenta.
Nu stiu daca, vazute din exterior, randurile de mai sus par sa aiba - asa cum simt eu - o legatura cu devenirea mea poetica. Ele explica, in orice caz, insusirile (calitatile si defectele, care se confunda cu atata usurintA) mele de scriitor: seriozitatea care poate parea excesiva, lipsa gratuitatii, viziunea cuprinzand intr-o aceeasi aura binele si frumosul. Nu mi-am permis niciodata sa ma joc cu vorbele, pentru ca am visat intotdeauna un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome si diferite, asemenea acelor pereti de manastire medievala pictati cu peisaje in care, din anumite unghiuri, se descopera figuri de sfinti.
Pentru ca am inteles devreme ca scriitor nu este cel ce scrie, ci acela care se exprima cu ajutorul scrisului, scrisul a devenit pentru mine o nevoie vitala in cadrul careia obligatia de a ma exprima determina obligatia de a exista pentru a fi exprimata. Sunt ca un caier de lana care exista numai in masura in care este tors.
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.