Ion AGARBICEANU

In dimineata urmatoare, Rada trebui sa bata multa vreme la usa ca s-o trezeasca. Oaspetii de la cateva conace vecine tocmai soseau pentru excursia proiectata cu o zi mai inainte, intr-o clipa de insufletire. La amiaza inca nu stia nimeni despre ea. A fost insa destul ca sa se intalneasca trei prieteni de la niste conace vecine, si excursia fusese pusa la cale. Ana, desi nu aflase despre acest proiect decat in ultima clipa, fu totusi gata mai repede decat Rada, care o trezise. Nu dormise decat vreo doua ceasuri, dar se simtea odihnita, puternica si cu mintea limpede si patrunzatoare. Vazand-o, doamna Frunzescu banui ca s-ar fi intamplat ceva intre ea si Jean. ii fu insa deajuns sa-i observe discret cateva clipe pentru a se convinge ca nu era vorba de ceea ce se temuse dansa: inceputul unui sentiment de dragoste intre fiul ei si Ana. si cum nu descoperi nimic neobisnuit in comportamentul lui Jean, isi zise ca poate a avut loc un mic flirt intre ei, si fata asta ciudata il va fi luat in serios. Cu atat mai rau pentru ea, daca s-a indragostit de Jean!
Ana ii era simpatica si o primise in familie pentru a-i face placere Radei, pentru a-i darui o tovarasa de vacanta. Sentimentele ci si viitorul ei insa nu o interesau. In excursie pornira vreo doisprezece insi: cinci tineri si sapte fete. intre tineri, trei erau studenti veniti in vacanta; intre fete, doua erau sotiile a doi ofiteri, doi sublocotenenti, care, petrecandu-si concediul la socrii, venisera imbracati in civil. Urmau sa mearga pe jos pana la o padure de fag, cale de vreo doua ceasuri departare. Reusira sa plece pe la ceasurile noua, pana nu se puse caldura. Mancarea si bautura aveau sa fie aduse cu caruta, de la curtea mosierului Martinescu, al carui fiu, student in drept, propusese excursia, in entuziasmul improvizatiei, hotarasera ca el, pentru ca facuse propunerea, sa se ingrijeasca s i de mancarea si bautura pentru toti. Drumul trecea printre lanuri secerate de mult, in care acum se arau miristile, printre otavi matasoase, printre porumbisti inalte, in care s-ar fi pierdut calul cu calaret cu tot. Fusese, incepand din luna mai, o vreme blagoslovita pentru camp, si toata lumea era multumita. Jean Frunzescu facu, de la pornire, in asa fel incat sa n-aiba prilej de-a da ochi in ochi cu Ana. Pleca alaturi de domnisoara Martinescu, iar pe drum trecu mereu de la una la alta, plin de voie buna, discutand usor si ceremonios. Dar parea sa fie intr-o dispozitie prea indracita pentru ca Ana sa nu remarce ca era nefireasca. Tot drumul, pana la padure, ceilalti tineri, care abia acum o cunoscura pe Ana, roira in jurul ei. Dupa zbuciumul noptii, Ana parea sa fi uitat cu totul intamplarea din gradina, ofensa pe care i-o adusese Jean. Era vesela si stralucitoare in frumusetea celor optsprezece ani. Mergea cu pasul usor leganat, care-i invaluia trupul in armonii mereu schimbate. Capul si-l tinea inclinat putin pe spate, ca intr-o pornire de sfidare, lasind sa o ploaie soarele. Era singura dintre fete cu capul gol. Celelalte purtau palarii mari, de pai. Pe drumul pana la padure, Ana primi atatea complimente cate nu primise de cand se stia domnisoara. Lumina, viata care triumfa in natura, libertatea, aduceau cuvinte frumoase si magulitoare pe buzele tinerilor, descatusati, in natura inconjuratoare, de conventiile sociale. Ana-i asculta, cand si cand izbucnea intr-un ras senin, catifelat, dar simtea ca niciunul nu o impresiona. Ca si cand sufletul ei s-ar fi imbracat intr-o camasa de zale prin care nu puteau strabate sagetile de cuvinte frumoase cu care era luata la ochi. Constiinta ei cea noua sta de veghe, primind ceea ce auzea fara sentimentalismul de pana acum, urmarind o singura tinta: sa cunoasca mai de-aproape lumea asta de tineri bogati, care, toti, iata, se poarta cu totul altfel decat in saloanele si la mesele unde ii cunoscuse. si mai ales era curioasa sa stie daca toti samana cu fratele Radei. Trecura prin locuri incantatoare, si Ana se mira ca nimeni dintre cei din jurul ei nu le baga in sama. Fetele mai scoteau din cand in cand cate o exclamatie admirativa, cate una din ele mai intra in luncile in care unduia otava in valuri verzi la adierea vantului, sa rupa o floare. Dar tinerii parca n-ar fi avut ochi decat pentru fete. Totusi, Ana parea incantata de tovarasia lor, de flirtul continuu, dar in sufletul ei nu dadea nici o importanta cuvintelor, toata veselia ei fiind numai de circumstanta, conventionala. Padurea de fag la care, in sfarsit, ajunsera, era la marginea unui lac, pe mosia lui Martinescu, si era mai mult un crang decat o padure. Caruta cu proviziile sosise inaintea lor acolo, si pe iarba verde, la umbra, era intinsa masa cu fel de fel de bunatati, mancare si bautura. Tabarara cu totii, ca lacustele, si o vreme fu amestecul limbilor: vorbeau toti deodata, cu gura plina, si gesticulau intr-o mare insufletire. Unii ramasera in picioare, altii sezura pe iarba. Toata lumea lauda mancarea si bautura si facea complimente domnisoarei Martinescu si fratelui ei.
- O sa-i duc mamei toate vorbele astea bune, caci eu, dragii mei, n-am nici un merit, zise domnisoara Martinescu.
- Iar eu, pentru, rachiu si vin, o sa-i transmit complimentele tatei, zise fratele ei. Rada sedea langa Ana si o imbia mereu. Ea singura era straina in societatea aceasta. Ceilalti se cunosteau demult, isi stiau relatiile, calitatile, defectele. Abia isi potolira foamea, ca se si pusera pe glume, pe aluzii, pe ras; sagetile cuvintelor in doi peri zburau de la unul la altul, si incepu o petrecere tinereasca insufletita, nevinovata. Crangul rasuna de valuri de ras argintiu, de tipete usoare, de larma placuta a vocilor tinere. in bucuria generala, sincera, nevinovata, Ana se simtea cu mult mai multumita decat in ploaia de complimente cu care o insotisera tinerii pe drum. I se parea ca acesta este elementul potrivit vacantei. si tinerii si fetele parca uitasera toate vorbele galante, cautate, toate atitudinile nefiresti, sau conventionale, si se lasau in voia sinceritatii. Ana mai mult asculta decat lua parte la conversatie. La inceput, grupul isi deserta tot sacul cu noutati. Era un an de cand nu se mai intalnisera, si se intamplasera trei cununii in cercul cunoscutilor comuni; unii le aprobau, altii, dimpotriva, le dezaprobau. Dupa unii erau parechi potrivite, dupa altii erau nepotrivite, si divortul era mai mult ca sigur. Discutia se aprinse pe tema aceasta.
- Viitorul va alege
-spuse unul dintre ofiteri. Parca eu m-am potrivit intru toate cu nevasta-mea? Cu vremea, insa, barbatul lasa dintre-ale lui, femeia e tot mai multumita ca are ea dreptate, si, de la o vreme, te trezesti in casa cu cea mai incantatoare armonie conjugala.
- Sa-ti fie rusine, Nicule!
Cum ai lasat dintr-ale tale? Da' nu-s eu roaba, pana azi, capriciilor tale? zise nevasta-sa, o bucatica de femeie bruneta, pe fata careia nu vedeai decat o pareche de ochi de pacura, incadrati de niste sprancene groase, imbinate.
- Capricii la mine?!
Eu si capricii?!
Aud acum intaia oara!
Barbatii n-au capricii, draga!

- Nu-s capricii, ci slabiciuni
-zise sotia celuilalt ofiter. Toti barbatii sunt plini de slabiciuni. Dumnezeu stie de ce ni se spune noua, femeilor, sexul slab. Armonia in casatorie depinde de puterea cu care femeia poate suporta slabiciunile acestea. Convorbirea se invalmasi. Toata lumea avea de spus un cuvant, pana si cele doua fete mai tinere.
- Dumneata, domnisoara Ana, nu ai nici-o parere? intreba studentul Martinescu. Se facu liniste, si toate privirile se indreptara asupra Anei.
- Pareri pot sa am si eu. Vreti o parere de circumstanta, sau una sincera?
- Si ce intelegi dumneata prin parere de circumstanta? intreba unul din ofiteri.
- Una de ocazie, pentru a ma afla si eu in discutie, cum sunt cele mai multe ce se debiteaza in astfel de imprejurari.
- Nu !
Preferam sinceritatea. De altfel, sa ne crezi, si noi suntem sinceri, zise unul din ofiteri.
- Sa nu-l crezi, domnisoara Ana!
Toti barbatii sunt inclinati spre minciuna, interveni repede nevasta-sa.
- Eu cred
-incepu Ana
-ca nu sunt doi oameni pe lume care sa se potriveasca intru toate. Omul nu-i un mar pe care sa-l poti taia in doua parti identice. Cred ca datoria barbatului si a femeii e sa se cunoasca, inainte de casatorie, cat pot mai bine. si daca nu se potrivesc cel putin in trasaturile fundamentale ale caracterului, sa nu se casatoreasca.
- Ei, n-am spus eu?
- izbucni o voce de femeie. Chiar asta am sustinut-o si eu, ca Vica si Marina sunt doua caractere care nu se potrivesc, in felul lui, fiecare este o fiinta admirabila. Dar cine i-a pus sa se casatoreasca? Draga, nu-mi vine sa cred, dar se spune ca o brutalizeaza.
- Nu mai vorbiti pe tonul asta tragic despre casatorie
-interveni Jean Frunzescu. Mai de mult puteau fi casatorii tragice, dar azi nu mai sunt.
- Crezi ca toti ajung la armonia aceea conjugala de care s-a vorbit aci? intreba una din fete.
- Armonia conjugala n-a existat nici in trecut. Aici sunt cu totul de parerea domnisoarei Muja; nu se afla doi insi pe glob care sa se asemene intru toate. Nu e posibila deci o armonie conjugala. Dar cand, din lipsa ei, casnicia tinde spre tragedie, salvarea e aproape.
- Ce salvare? intrebara mai multe glasuri.
- Divortul!
rase Jean.
- Foarte multumesc de o asemenea salvare!
Nici nu vreau sa ma gandesc, zise sotia unuia din ofiteri.
- Nici eu!
declara sotul ei. Izbucnira in hohote de ras.
- Reinnoirea aliantei!
Frumos!
Desi sunteti inca departe de nunta de argint, nu numai de cea de aur
- zise Jean. Daca nu va ganditi, inseamna ca va puteti suporta inca destul de bine unul pe celalalt. Sa va vad peste vreo cinci-sase ani, cand nu va veti mai putea suporta.
- Vai, Jean, de ce vorbesti asa?!
striga suparata Rada.
- Pai, noi discutam impersonal. Eu vreau sa spun: nu ei, dar altii, cand nu se mai pot suporta, nu mai asteapta sa ajunga la momentele dramatice, cum se intampla pe vremuri, pentru ca azi exista o supapa: divortul.
- Dar pe vremuri nu era? Ce, l-a inventat societatea de azi?
- Aproape. Mosii si stramosii nostri nu prea divortau. tineau de legile bisericii: Ce-a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desfaca. si azi se mai spune la cununie sentinta asta. Numai ca, spre norocul nostru, azi nu o mai ia nimeni in serios. De altfel, sa nu va scandalizati daca va voi spune ca axioma asta nici nu e logica, dupa parerea mea. Nu Dumnezeu impreuna doua fiinte de sex opus, ci ele insesi se unesc, dupa buna voia lor.
- Vai, Jean, acum te-ai apucat sa spui prostii !
se tangui Rada. Fetele se inrosira, mai ales cele doua tinere.
- Dar, sa-mi dai voie !
Nu e nici-o prostie!
Nu-i vorba de
- Se opri deodata. Voia sa zica: nu-i vorba de impreunarea aceea la care te gandesti tu si domnisoarele astea impurpurate, dar se razgandi si continua: E vorba de alegerea tovarasului de viata, de casatorie. Nu Dumnezeu face sa se intalneasca si sa se iubeasca doi oameni
- Ba da, ba da!
Pentru asta sunt gata sa jur
-zise bucatica de femeie casatorita cu unul din ofiteri. Pe Nicu, mie, Dumnezeu mi l-a scos in cale!
Sunt cu totul sigura ca este un destin si in casatorie, si destinul nu-i altceva decat vointa lui Dumnezeu.
- Si Nicu e de aceeasi parere? glumi celalalt ofiter.
- Cu totul de aceeasi, declara imediat Nicu, dar cu o asemenea emfaza, incat izbucnira cu totii in ras.
- Dumnezeu are griji cu mult mai mari
-continua Jean
-decat sa ne poarte pasii spre viitoarea sotie sau spre viitorul sot. Noi ni-i purtam, si, daca gresim, noi tragem ponoasele. Sa nu dam vina pe Dumnezeu. Dar societatea moderna a gasit si mijlocul de a corecta greseala.
- Preamaresti divortul, va sa zica!

- exclama domnisoara Martinescu. Bine ca stiu !
Am sa ma pazesc, la vremea potrivita, de asemenea perspective, spuse ea ca-n gluma. Tot grupul stia ca cei doi erau buni tovarasi de societate. Cele doua femei maritate sustinura cu o serie de argumente ca divortul este o nenorocire, o pacoste a societatii de azi; ca viata familiala era mai buna pe vremea cand divorturile erau rare. Alta educatie era pe atunci, alte caractere. Azi cam a treia femeie e divortata.
- Nu exagerati !
A zecea, spuse Jean.
- Fie si a zecea!
Dar e o plaga sociala. Ce se alege de copii? Dar cu alta
-cu a doua, cu a treia nevasta
-traiul va fi mai fericit?
- Varietas delectat!
zise unul din ofiteri.
- Aceeasi afirmatie superficiala se poate face si despre femei, zise bruneta cea mica, profesoara de liceu.
- As cuteza, totusi, sa pun la vot parerea mea. Cine aproba divortul, sa ridice mana!
zise Jean. Nu ridica mana decat el si Anastasia Dragu, cea mai tanara dintre fete. Dar repede si-o trase si ea, ascunzandu-si-o la spate. Toti izbucnira in ras.
- M-am inselat!

-zise Jean. Credeam ca cel putin una dintre femeile de fata va tine cu mine. Regret ca m-am inselat.
- La cine te gandesti? intreba Rada.
- La domnisoara Ana.
- La ea?!
Dar de ce tocmai la ea?!
se intrebara cu totii.
- Pentru ca, dupa convingerea mea, e o fata cu mult simt al realitatii si cu mult spirit practic. Toate privirile se intoarsera spre Ana. Ea, inca de mai inainte, cand Jean indraznise s-o aduca in discutie, simtise sfidarea pe care i-o aruncase tanarul, de parca purtarea lui din sara trecuta n-ar fi contat. Era in glasul lui si o adiere de ironie, de dispret chiar, cum li se intimpla adeseori celor ce n-au reusit intr-o actiune, care, in loc sa se dispretuiasca pe ei, dispretuiesc piedeca ce li se pune in drum. Dar inca de la intaia sfidare, Ana isi daduse capul pe spate mai mult decat de obicei. Sufletul ei se simtea la adapost subt camasa lui de zale. Acum fu si mai nepasatoare, raspunzandu-i direct acestui nerusinat care indraznea s-o apostrofeze mereu, aci, in public, inainte de a-i fi dat macar o explicatie pentru purtarea lui grosolana din sara trecuta. si in atitudinea aceasta dispretuitoare a lui Jean ea descifra cutezanta obraznica pe care o putea avea un tanar din asa-numita Junie buna fata de ea, in primul rand pentru ca nu era o fata din randurile lor, pentru ca era o fata saraca.
- Mi-ai face o deosebita placere
- zise ea, suportind fara sa clipeasca privirea lui si privirile celorlalti
-daca mi-ai lamuri mai de-aproape ce intelegi subt acel simt al realitatii, pe care mi-l atribui cu atata marinimie. El nu raspunse indata.
- Ce legatura vezi intre simtul realitatii si aprobarea divortului? adaoga ea.
- Recunosc ca mi-e mai usor sa raspund intrebarii din urma. Realitatea este asa: sa cunosti viata, sa nu traiesti din vis, sa nu te iei dupa himere. Dar dumneata ai recunoscut realitatea ca nu exista doi oameni care sa se asemene intru toate. A doua realitate e insa concluzia logica: cei ce nu se aseamana, cand nu se mai pot suporta, divorteaza. Deci dumneata trebuie sa aprobi divortul.
- Concluzia logica ar fi alta: cum nu este asamanare desavarsita intre doi insi, si cum fara ea traiul, casnicia este o tragedie, sa fie desfiintata insasi institutia casatoriei. Sau: toate casatoriile sa se desfaca prin divort. Dar nici realitatea nu e aceasta, cum stim cu totii, nici eu nu pot fi atat de marginita sa sustin ceva ce contrazice realitatea. Casatorii fericite sunt destule. Divorturile, oricat ar fi de multe, sunt totusi exceptii de la regula generala, ca si casatoriile fericite.
- B ravo, Ana !
striga insufletita Rada.
- Felicitarile noastre, domnisoara, zisera cele doua femei maritate.
- Te rog, te rog, inca n-am terminat, domnule Frunzescu
-ii spuse ea, evitind, cu o intonatie semnificativa, numele Jean. Rada intoarse capul si o privi uimita. Iata ce cred ca trebuie sa mai adaog: Cu toate deosebirile, sunt oameni fericiti in casnicie, care nu se gandesc niciodata la divort, se suporta, cum spui dumneata. Pentru ca sunt deosebiri si slabiciuni care se pot suporta, cu putina ingaduinta, si mai ales cu multa iubire. Dar sunt si slabiciuni care nu pot fi suportate, defecte organice, ori spirituale, pacate si Inclinari bolnave, care nu pot fi suportate. si pe acestea, dupa parerea mea, e bine si trebuie sa le cunosti inainte de casatorie. Numai ele pot duce la divort.
- Asadar, recunosti ca e bine sa fie si divort, insista Jean. Ana il privi de sus, cu o raceala de gheata.
- Recunosc ca sunt ticalosii si ticalosi care trebuiesc cunoscute si cunoscuti inainte de casatorie, pacate si defecte legate organic de cineva, care n-au ce cauta in casatorie, in familie. Jean Frunzescu deveni palid. Tot sangele ii fugi din obraji, isi cauta indata de lucru, umpland paharele cu vin. Mana ii tremura insa usor. Sticla canta putin pe buzele paharelor. Ana il urmari si avu o senzatie de superioritate, de biruinta. in sfarsit era razbunata ca omul acesta, fara a-i da nici o explicatie pentru purtarea lui necuviincioasa, fara a-si cere iertare, cutezase sa o provoace direct, de fata cu atat a lume.
- Are dreptate domnisoara Muja
-spuse una din cele doua sotii de ofiteri. Eu sunt gata sa suport si sa ma impac cu micile defecte ale sotului meu, dar o ticalosie nu i-as, suporta-o!
Pentru o fapta infamanta a lui as fi in stare si eu sa divortez.
- Daca de asta e vorba, atunci poti introduce actiunea, draga mea
-zise celalalt ofiter. Oare a o curta pe sotia celui mai bun prieten nu-i o i apta infamanta, dupa parerea dumitale? Rasera toti, si Jean le fu recunoscator ca-l scoasera astfel din centrul conversatiei. Privirea aceea inghetata si cuvintele cu talc ale Anei il umilisera adanc Putea fi privita ca o ticalosie purtarea lui de-asara? Ar fi vrut acum, dupa lovitura primita, sa creada ca purtarea lui nu fusese decat o gluma. Dar nu reusea. stia ca nu fusese o gluma, ca o pandise pe Ana, prin gradina, multa vreme, pana ramasese singura, ca dorise sa-i inconjoare mijlocul, sa o simta aproape de el. si cum nu se putea dezvinovati de acuzatii de ticalosie, ca sa nu se simta prea umilit, se gandi: Dar, in definitiv, cine-i fata asta de i-a putut trece prin minte ca eu m-as fi casatorit vreodata cu ea, ca sa-mi spuie ca pe ticalosi e bine sa-i cunosti inainte de casatorie?!
O liceana ce trece in clasa a saptea!
De, copila nu mai e, dar obraznica este, cum numai o femeie cu experienta poate fi !
» Intra in vorba cu ceilalti, isi facu de lucru cu paharele, dar o clipa indrazni totusi s-o priveasca pe Ana. Ana radea din toata inima, cu capul rasturnat pe spate, de glumele ofiterului de alaturi. Jean Frunzescu ingalbeni din nou: niciodata parca nu i se paruse atat de frumoasa. Nu mai cuteza sa se mangiie cu intrebarea cine era fata asta obraznica?. Simtea ca este cineva si presimtea ca va mai avea cu ea de furca in viata. Dupa ce trecura in revista si criticara toate cunostintele mai apropiate, incepura sa vorbeasca despre lecturile mai recente. Erau, aproape fara exceptie, carti straine, citite in original, in limba franceza sau in traducere romaneasca. Erau carti de autori noi, necunoscuti inainte de razboi, si erau o sumedenie de romane politiste. in urma observatiei facute de studentul Martinescu, ca Victor Margueritte nu e scriitor, ca Baietana si Corpul tau iti apartine, nu numai ca nu sunt romane, dar nici macar literatura, ci doar scrieri de coruptie, comerciale, nu arta, se incinse o discutie inversunata. La conversatie nu lua parte Ana Muia si cea mai tanara dintre fete, Anastasia Dragu. Ceilalti, insa, se napustira asupra lui Martinescu.
- Observatia dumitale nu m-ar mira, daca ai fi student in teologie, domnule Martinescu. Dar dumneata studiezi dreptul, si trebuie sa stii ca natura omeneasca e destul de corupta, asa ca nu mai e nevoie de nici-o instigatie. Romanele acestea nu fac decat sa infatiseze natura omeneasca asa cum este, zise profesoara.
- Doamna profesoara se recunoaste in Baietana, domnule Martinescu, insinua cu rautate Jean Frunzescu. Femeia-i arunca o privire manioasa.
- Sa-ti fie rusine!

- Poftim!
Nu este exclamatia dumitale ce mai pretioasa confirmare a parerii mele? intreba surazand Martinescu.
- Dar intelege, domnul meu; autorul descrie o realitate, viata reala. Dar viata imbraca forme nenumarate, si toate sunt reale. Daca admit ca natura omeneasca e corupta, nu urmeaza de aici ca reprezint chiar eu coruptia si ca ma recunosc in libidinoasa aceea. Dar sunt si astfel de fiinte; traiesc, in carne si oase, printre noi. De ce n-ar putea fi subiecte de roman?
- Pentru ca nu tot ce exista in realitate este si subiect de arta, draga doamna.
- Adevarat!
rasuna corul celorlalti.
- Depinde de indrazneala, de mentalitatea scriitorului, interveni Jean Frunzescu.
- Nu !
Depinde numai de talentul adevarat, afirma cu neanduplecare Martinescu.
- Talentul nu face decat sa exprime mai bine sau mai putin bine viata, realitatea, dupa intensitatea, dupa forta lui, se ambitiona sa sustina profesoara.
- Nu!
Veti binevoi sa nu va suparati daca va contrazic, doamna. Primul rost al talentului si intaia dovada a existentei lui este sa simta ce poate fi subiect de arta si ce nu poate fi. Sunt realitati in viata omeneasca, in viata sociala care nu pot fi luate drept subiecte de arta. Sunt prea animalice, tin prea mult de viata vegetativa, de nevoi ale organismului. Cine ar cuteza sa le descrie intr-o carte literara ? Tot asa si instinctele vitale ale omului, instincte pe care natura le-a lasat sa traiasca in subconstient si sa ne dirijeze de acolo numai cand e nevoie de un act al vietii fiziologice. Dar arta nu are nimic de-a face cu fiziologia. Nu e creata de legile organismului nostru. Arta e creatia spiritului si se adreseaza spiritului, nu trupului. Ei bine, acel autor francez
-autor pentru mahalalele Parisului
- se adreseaza numai trupului, concupiscentei carnii. Dar asta nu mai e arta, ci mestesug de ati vinde bine cartea. Pentru ca cei mai multi inteleg si iubesc mai mult trupul decat spiritul.
- Exagerezi!
Pe mine ma intereseaza omul intreg, cu trup, cu suflet
-zise unul dintre militari
- pentru ca numai asa e complet.
- Evident ca ne intereseaza, dar altceva e interesul si altceva e obiectul artei. De altfel, pentru a nu lungi zadarnic discutia, va rog sa-mi spuneti daca, citind astfel de carti, nu le ascundeti pentru a nu ajunge in mana copiilor. Cele doua domnisoare se inrosira ca bujorii, chiar si Rada. Ana continua sa asculte linistita. Ea nu citise nici-una dintre cartile acelea la moda, pe care elevele de liceu si le imprumutau in taina si care erau parcurse cu sufletul la gura.
- Desigur ca nu constituie o lectura pentru tineret
-se grabi sa raspunda profesoara, simtindu-se direct vizata. Totdeauna au existat in literatura carti primejdioase pentru tineret, ceea ce nu insamna insa ca nu sunt adevarate creatii literare.
- Si focul e primejdios, dar ce ne-am face fara el. Copiii insa nu trebuie sa se joace cu focul, zise Jean, si privi zambind la cele doua fete mai tinere.
- Mi se pare insa ca tocmai tineretul le citeste mai mult. si inca nu s-a gasit mijlocul de-a ascunde o carte rea de ochii tineretului
- spuse un barbat roscovan care tacuse pana atunci. Eu nu cunosc decat un singur mijloc de a le face nevatamatoare, si aici sunt cu totul de parerea lui Martinescu: astfel de carti nu trebuie sa fie tiparite. Nu e de-ajuns libertinajul extraordinar care s-a instapanit indata dupa razboi ? Nu vedeti ce muzica se compune, ce dansuri salbatice sunt la moda, ce rochii scurte poarta doamnele? Mai e nevoie si de o literatura decoltata pentru a innebuni lumea si indeosebi tineretul? Nu vedeti ca au inceput sa apara si la noi femei si fete tunse dupa modelul acelei Baietane? Cel ce vorbea era un advocat care facuse razboiul, purta o cicatrice pe fata, si care se inscrisese acum, Dumnezeu stia de ce, la politehnica. Era cunoscut ca om serios, care rar se amesteca in discutii. Cuvintele lui din urma ii sculara in cap toata lumea feminina: toate femeile prezente erau pentru rochiile scurte si parul scurt. Uitara de moralitatea sau imoralitatea artei si se aruncara cu toti asupra modei. Intre femeile prezente nu era insa nici una tunsa, dar din patima cu care sustineau caracterul higienic al modei acesteia se vedea ca toate ar fi dorit sa fie. Barbatii, afara de Jean, erau impotriva. Cei doi ofiteri declarara ca ei ar face chestie de divort daca sotiile lor ar voi sa se tunda.
- Nu!
Pe onoarea mea, mi se face rau cand vad un cap chel de muiere!
declara unul dintre ei.
- Nesincer ca totdeauna!
Ma rog, cum ti se face rau, cand flirtezi cu doamna Lazarescu? stiti, dragele mele, doamna asta e vaduva unui capitan, si ea a fost printre cele dintai care s-au tuns in orasul nostru. Nu te-am auzit eu spunandu-i cat de mult a intinerit de cand s-a tuns ?
- Eram ironic, draga!
Dar, in sfarsit, fie la dansa acolo. N-am nici in clin nici in maneca cu ea!
Dar nu admit si nu voi admite niciodata sa-mi vad nevasta cu ceafa goala si cu frizura pe frunte, ca un licean. E respingator, draga!
Chestiunea agita multa vreme pe toata lumea, ca si rochiile scurte. Cum se golisera destule sticle de vin, incepura sa se auda vorbe si aluzii cam decoltate, de care insa nimeni nu se scandaliza, ci toata lumea facea haz. Ana Muja se declarase si ea pentru noua moda ce patrundea in lumea feminina, spunand ca nu are nici un rost ca o femeie sa poarte atata povara pe cap, mai ales acum, cand incep si femeile sa intre in serviciile publice, sa fie functionare, profesoare. Enomomisesc timp scapand de atata pieptanat, incolo, pentru ea, chestiunea nu era de mare importanta: nu o sa fie nici mai fericita, nici mai nefericita daca va purta plete sau se va tunde. Nu pune nici un pret pe aspectul traditional al femeii.
- Faci foarte rau, domnisoara Ana, ca vorbesti asa
-zise tanarul Martinescu. Cand cineva are un par frumos ca dumneata, trebuie sa tina la traditie. Le mai inteleg pe femeile cu plete sarace; pentru unele e poate o salvare sa se vada tunse. Dar dumneata si domnisoara Rada?!
Ar fi mare pacat!
O femeie nu poate fi frumoasa, aruncand intr-o frizerie o astfel de podoaba a capului.
- Si traba numaidecat ca o femeie sa fie frumoasa? Eu cred ca principalul este ca omul sa fie fericit in viata, iar nu frumos.
- Si frumusetea nu e un element al fericirii?
- Se poate, cand e combinata si cu alte elemente. Singura, rareori aduce fericirea!

- Si o spui asta chiar dumneata, la varsta dumitale?
- N-am experienta, nu-i asa? Sunt destul de mare, domnule Martinescu, pentru a sti ca, de pilda, nici-unul dintre domnii necasatoriti de-aici n-ar lua o fata numai pentru frumusetea ei.
- Asa crezi dumneata? Nu stiu, poate sa ai si poate sa nu ai dreptate. Sunt insa convins ca nici-o femeie nu s-ar sluti taindu-si parul, daca n-ar crede ca-i sade mai bine asa. Adica pentru a se face mai frumoasa. si mai sunt incredintat ca daca cineva te-ar putea convinge pe dumneata ca-ti sta mai bine asa cum esti, nici nu te-ai mai gandi la foarfecele frizerului.
- Dar nu-i nici-o primejdie, dragul meu
-zise profesoara. in liceu nu se va introduce niciodata moda asta noua. E o coafura pentru femei, nu pentru fete.
- Ba se va introduce!
strigara mai multi in cor.
- O vor introduce insesi profesoarele!
si le vom vedea tunse nu numai pe femeile tinere, ci si pe cele batrane. Nici un parjol nu se intinde mai repede ca moda la femei
-declara Jean cu ton de autoritate in materie. Marturisesc ca eu ma cam cutremur de pe acum, gandindu-ma cum vor arata tunse cateva batrane pe care le cunosc!
Uf!
si totusi moda va patrunde si va birui. Asta e soarta sexului slab: sa sara in fantana modei una dupa alta, ca oile Discutand cu aprindere, se ridicara de pe pajiste si, grupuri-grupuri, se pierdura in cring, pe carari largi, anume taiate pentru plimbare. Ana mergea alaturi de Rada; inca nu fusesera nici-o clipa singure, de cand plecasera de-acasa. Rada observase de mult ca Ana nu-i in apele ei. E adevarat, participa la petrecere, raspundea uneori, ba cateodata o auzea chiar si razand, dar de cateva ori o surprinse cu fata intunecata.
- Nu-ti place tovarasia noastra?
- o intreba ea. Sunt toti baieti buni, si fetele asemenea.
- Sunt incantatori cu totii
- ii raspunse Ana. Am petrecut minunat.
- Nu prea se vede!
Dimpotriva, te-am vazut in mai multe randuri ingandurata.
- Ei, da' de unde!
Eram si eu atenta. E o societate pe care nu o cunosc, dar te asigur ca am petrecut foarte bine.
- Desigur, nu s-au purtat ca intr-un salon, si, poate, sunt si cativa care nu prea fac de societatea noastra
-ofiterii aceia!
Da' ce sa faci? Aici, la tara, ne distram cum putem!
Spre sara, rupti de foame, ajunsera la conac, dupa ce se despartira, cu mare galagie, la o rascruce, de ceilalti.

Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.