Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Domnisoara Ana - Capitolul 10 de Ion AGARBICEANU



Erau la mare de o saptamana, dar numai doamna Frunzescu si cele doua fete. Familia Frunzescu inchiriase, din mai, etajul cochet al unei vile, unde mergeau de ani. Era la zece pasi de plaja, cu o priveliste larga pana-n zorile fumurii unde se imbina cerul cu intunericul marii. Soarele-i rasarea in fata si o batea ziua-ntreaga. Dar adierea sarata si umeda a marii imprastia naduful din camere prin geamurile mereu deschise. impotriva tuturor prevederilor, venisera fara Jean. Ana fusese gata, a doua zi dimineata, de plecare, si caii erau inhamati la trasura, cand Jean Frunzescu primi o telegrama in urma careia trebuia sa plece imediat intr-un oras din Transilvania, la o fabrica, unde ceruse sa fie repartizat pentru practica. Se facuse un loc vacant si trebuia ocupat indata, daca nu voia sa-l piarda: mai erau vreo trei care puteau sa intre imediat in serviciu. Asa explica el telegrama primita din partea fabricii. Doamna Frunzescu ramase uimita: de cand se inapoiase de la studii, Jean nu le spusese niciodata ca va trebui sa faca practica si in vara asta.
- E o gluma, zise ea.
- Din nenorocire nu-i o gluma. Am nevoie de practica asta ca sa ma pot inscrie la examenul de diploma. Dar credeam ca imi va veni randul abia in septembrie.
- Si de ce, ma rog, nu ne-ai spus nimic pana acum ?
- Nu voiam sa va stric vilegiatura, si, cum ti-am spus, credeam ca randul fabricii va veni dupa mare.
- Dar bine, ai putea s-o amani pana-n septembrie !
El statu o clipa pe ganduri, apoi zise :
- O sa incerc. Dar pentru asa ceva trebuie sa ma duc la fata locului. Prin scrisoare e prea tarziu, iar prin telegrama nu poti aranja nimic. Hotarara sa plece imediat, si, daca va reusi, sa se intoarca cu primul tren, pentru a nu amana plecarea la mare. intamplarea le facu, pe mama si pe fata, sa uite ca Ana astepta sus, la etaj, cu bagajul facut. A


na nu stia nimic de telegrama, si se impacienta ca nu mai vine sluga sa-i duca geamandanul la trasura, intelegand ca nimeni nu are grija de ea si neindraznind sa cheme pe cineva sa o ajute, se imbraca si incepu sa-si tarasca singura geamandanul in jos pe scari. Cand, uitindu-se intamplator pe fereastra, o vazu in curte, langa bagaj
-trasura inca nu trasese la scara
-doamna Frunzescu inlemni. Uitase cu totul de ea, dupa primirea telegramei, preocupata sa-i faca la repezeala bagajul lui Jean. Ramase locului; i se taie rasuflarea; un gand o fulgera: Fata asta si cu Jean sunt intelesi!
Vor sa plece impreuna!
Cum de nu mi-am dat sama pana acum? il supraveghease pe Jean, dar nu surprinsese la el nici o manifestare de sentiment mai adanc fata de Ana. si totusi acum era limpede !
De-aici schimbarea Anei si criza ei de nervi din timpul cinei!
De-aici hotararea ei nestramutata de a pleca!
Erau intelesi!
Doamne, dar oare si-a pierdut Jean mintile?!
Ce combinatie poate avea el cu o fata de liceu?!
Se-ntelege, telegrama aceea-i fictiva!
L-a pus pe vreun prieten sa i-o trimita!
Niciodata nu a facut, pana acum, practica intr-o fabrica din Ardeal!
A inventat telegrama pentru a putea pleca odata cu Ana, pe acelasi drum!
Dar era o imposibilitate, o prostie, o aventura care trebuia numaidecat oprita!
Da, Ana nu va pleca nicaieri!
Trasura il va duce la gara numai pe Jean!
Rascolita in suflet, intra in casa si, ajutata de Rada, aduna cele din urma lucruri necesare baiatului. Nu-i spuse fetei nici un cuvant din banuielile ei. Ce? Banuieli? Era sigura!
Dar cum de s-a putut hotara o fata ca Ana sa plece in lume cu un student?!
si cum de-a indraznit sa-i faca ei, tocmai ei, o asemenea figura?!
Nu cunoastem generatia de azi, nu-i cunoastem nici macar pe proprii nostri copii !
, isi zise ea, hotarata sa impiedece nenorocirea spre care se avanta Jean. Cand iesira toti trei in curte
-doamna Frunzescu, Rada si Jean
-si o vazura pe Ana langa geamandanul ei, Rada se trezi ca dintr-un vis. Jean paru a nu se mira.
- Domnisoara Ana poate foarte bine sa vina cu mine. Calatorim cu acelasi tren. Desi eu as tine foarte mult ca domnisoara Ana sa ramana la noi, sa plece la mare cu voi. in cazul in care eu as trebui sa raman la fabrica, n-ati fi singure de tot. Ia te uita ce ipocrit!

- isi zise maica-sa. O invita ca si cum n-ar fi intelesi sa plece impreuna, ca si cum ar crede ca Ana mai poate fi tinuta aici!
Dar, spre marea ei surprindere si consternare, Ana, cu fata palida ca o moarta, dupa ce-i arunca lui Jean o privire lunga, scrutatoare, raspunse:
- Eu nu stiam ca pleci tot azi si dumneata. Daca-i asa, eu voi ramane aici pana mane, sau pana la plecarea dumnealor la mare. Nu!
Nu-i nimic!
O sa-l rog pe Vasile sa-mi duca geamandanul inapoi in odaita. Ce joc e asta?!
Ce-a putut interveni? Nu mai inteleg nimic!
Desi e taina lor
-cum cred ei
-se vede ca Ana tot se rusineaza sa plece, subt ochii mei, cu Jean, isi spuse doamna Frunzescu. Trasura porni, si femeile ramasera in curte, privind in urma ei. Pe fata Anei nu se putea citi nici o surprindere, ci numai o adanca mirare. O mirare binefacatoare, caci ochii ei incepura sa lumineze. Rada iesi din zapaceala ce o cuprinse si isi aduse aminte ca Ana nu stia nimic de telegrama, incepu sa-i spuna repede tot ce s-a intamplat. Ce gisculita-i si fata asta a mea !

- isi zise doamna Frunzescu. Nu o duce mintea ca ei au fost intelesi!
Desigur ca, in ultima clipa, fata s-a rusinat sa plece cu el chiar de subt ochii mei. Spune ca va pleca mane? Ei bine, nu va pleca nici mane!
Spre marea lor surprindere, Ana nu paru suparata de intamplare, ci, dimpotriva, multumita. Nu starui sa plece in ziua urmatoare, iar spre sara, cand sosi telegrama prin care Jean le vestea ca trebuie sa ramana la fabrica, Ana declara ca s-a razgandit si ca le va insoti la mare. Iata ceva de neinteles!
isi zise doamna Frunzescu, in vreme ce Rada, bucurandu-se, se repezi la Ana si o imbratisa. In ziua urmatoare plecara tustrele la mare: Rada incantata, Ana inseninata, iar doamna Frunzescu chinuita de enigma sufletului ei: Daca au fost hotarati sa plece impreuna, cum de vrea sa plece la mare?. Enigma o putea dezlega, in parte, numai Ana. in sara aceea, dupa ce doamna Frunzescu intelesese ca toate staruintele ei de-a o face sa ramana la conac erau zadarnice, nimeni dintre meseni nu ascultase cu atata bagare de sama ca Jean ce povestise maica-sa. Ea facuse presupunerile care-i trecusera prin minte si nu o uitase nici pe aceea ca poate fata s-a indragostit de cineva si de-aceea vrea sa plece, insa vorbise cu adanc regret despre hotararea Anei de a nu-i insoti la mare. Unele dintre banuielile ei fusesera aprobate de comeseni. Da, trebuie sa fie vorba de o criza. Altfel, o fata bine crescuta, si mai ales aflindu-se intr-o familie straina, nu-si iese astfel din fire. Era cu putinta sa se fi indragostit de cineva!
in ultimele zile cunoscuse multi tineri, si fetele acestea de liceu se inflacareaza repede. Jean Frunzescu nu spunea nimic, ci asculta. Din ziua excursiei, cand Ana, la provocarea lui directa, spusese ca pe misei trebuie sa-i cunosti inainte de casatorie, el nu se mai putea indoi ca atunci, sara, in gradina, o ofensase greu pe Ana cu purtarea lui nesabuita si desteptase in sufletul ei o intensa dusmanie. Aceasta era pentru el si explicatia faptului ca Ana il evita sistematic, si explicatia hotararii ei de a nu-i insoti la mare. Daca aici il inconjura ca pe-un viespe, cum ar fi suportat sa-l vada zilnic, langa ea, pe plaja? Jean Frunzescu incepu sa regrete purtarea lui usurateca din sara aceea. Nu se putea minti. stia ca s-a apropiat de ea dorind-o; nu ca s-o necinsteasca, ci doar pentru placerea de a-i simti trupul gingas langa al lui. Nu banuise ca o fata de clasa a sasea va intelege intentia lui. El uitase ca Ana nu mai era o copila, ca implinise optsprezece ani. Dar acum nu se mai indoia ca fata intelesese si era sigur ca din cauza lui se hotarase sa nu mai plece la mare. Dorea din toata inima sa-si repare greseala, sa o faca pe Ana sa ramana si sa-i insoteasca la mare, dar totodata stia ca, daca va merge si el, ea va refuza sa-i insoteasca. Dorinta lui intensa de a repara ceea ce stricase il sfatui. A doua zi dupa ce Ana se hotarase sa plece acasa, la pranz, inainte de a se aseza la masa, se folosi de un moment de neatentie a Anei si, apropiindu-se de ea, i-a spus:
- Am fost atata vreme prieteni buni. Eu sunt vinovat ca s-a stricat prietenia noastra. Sunt nevoit sa-ti spun ca-mi pare rau de ceea ce am facut. A fost o prostie. stiu ca acesta este motivul pentru care vrei sa pleci acasa. Ei, iata, eu sunt gata sa ies din combinatie. Nu voi merge eu la mare, pentru ca sa poti merge dumneata. tin foarte mult sa vezi marea. Si, grav, se ridicase si trecuse in celalalt capat al mesei. Surprinsa de prezenta lui langa ea, Ana nu avu ce face si trebui sa-l asculte, dar cuvintele lui i se parura straine si nu crezuse ca Jean se va tine de cele spuse. Nu credea in sinceritatea vointei lui de a-si repara greseala. Pana in ziua cand plecase la drum, chemat de telegrama data de un prieten cu care se intelesese in prealabil, telefonic, si mai ales pana cand sosise telegrama lui Jean prin care-i comunica mamei sale ca nu-si poate amana stagiul. Plecarea lui Jean ii demonstrase Anei ca el se tinuse de cuvant, si aceasta promisiune tinuta ii provocase un adanc sentiment de satisfactie. Abia atunci isi adusese aminte ca in cuvintele fugare pe care i le spusese, Jean ii ceruse iertare pentru purtarea lui urata. Desi cu sufletul inca greu ranit, se infiorase de mandrie: iata ca ea, prin purtarea ei, l-a determinat sa-si ceara scuze. Era oare inceputul la ceea ce hotarase in prima ei noapte de zbucium matur? Reusise, prin atitudinea ei demna, sa domine un barbat, sa i se impuna? Un lucru era sigur: Jean abia astepta sa mearga la mare, si, inainte de a o jigni, nici nu-i trecuse prin cap sa se lipseasca de aceasta placere. Dar daca e asa, daca e pe drumul cel bun, ce a determinat prima ei biruinta? Numai atitudinea dispretuitoare pe care a avut-o fata de el, sau si fiinta sa? Daca n-ar fi fost frumoasa i-ar fi pasat lui Jean ca ea il dispretuieste? Hotarat, nu !
Oricare ar fi fost motivul lui, pe ea o interesa, in primul rand, biruinta: ei, care o satisfacea, care-i magulea mandria. Vedea astfel confirmata intuitia ei din prima noapte de zbucium, ca prin frumusete va putea domina barbatii, ca va putea beneficia de mijloacele lor materiale, fara de care i se parea ca nu are nici un rost sa patrunda in clasa sociala la care ravnea. Toate aceste constatari ii inseninasera sufletul, desi acum avea si un alt motiv, mai grav, sa creada ca si-a gresit cariera: multiplicarea, generalizarea pe care i-o facuse purtarea lui de-atunci; dezvaluirea unei etice de clasa, si anume, chiar a paturii pentru care ea facuse si facea atatea sacrificii. Cu avere sau fara avere, viata nu era de dorit intr-un mediu in care nimeni nu punea nici un pret pe castitatea sufleteasca, cu atat mai putin pe cea trupeasca. Promiscuitatea aceea de brute, de trai in trei si in patru, nu avea nici o atractie pentru ea. Totusi satisfactia pe care i-o daduse Jean, prin scuzele si renuntarea lui de a merge la mare, o imbuna intr-o oarecare masura si nu mai insistase sa plece acasa. Repetandu-si mereu cuvintele pe care el i le spusese atunci in graba, o impresiona in mod deosebit dorinta lui ca ea sa vada marea: tin foarte mult sa vezi marea!

-asa-i spusese. Erau de o saptamana la mare. Locuinta nu era foarte incapatoare, dar era draguta si ocupa una dintre cele mai frumoase pozitii de pe tarm. Inca din prima saptamana, Ana redeveni vesela, fericita, zburdalnica, neastamparata, ca in cele dintai zile ale vacantei la conac, in imediata apropiere a vilei lor era un colt de plaja izolat, ascuns si aparat de un tarm inalt, prapastios, la care se cobora pe trepte sapate in pamant. Plaja principala era mai departe. Dar nu numai din cauza departarii coborau la plaja aceasta mica, ci si pentru ca doamna Frunzescu se obisnuise aici de ani. Era un loc discret; numai familia ei si alte trei-patru, de mai la vale, foloseau plaja aceasta. si mai era un motiv: plaja principala era supraaglomerata. si, spunea doamna Frunzescu, unde-i aglomeratie este promiscuitate.
- Acu sase-sapte ani
-mai spunea doamna Frunzescu
-nu erau pe plaja mai multi de p
atru-cinci sute de oameni. Azi, sunt mii. A navalit aici toata negustorimea; Ani in sir n-a fost nici-o familie de negustori. Era un fel de statiune de elita. Nu erau hotele mari, restaurante. Nu: era muzica, nu era cazino, nu era lux. Acum e un lux si o promiscuitate de ti se face rau. Strabatand cu trenul intinsa campie a Baraganului, Ana privea cu nesat, prin geamul deschis al compartimentului, peisajul care nu semana cu nimic din ceea ce vazusera ochii ei pana atunci. sesul nesfarsit ii destepta pentru intaia oara senzatia imensitatii, care, la inceput, o coplesi, apoi o umplu de incantare si de o pornire de a pluti in infinit. Ca si in drumul pana la conac, nu-si putea infrana sentimentul de incantare si de mandrie la gandul ca toate tinuturile prin care trecea sunt toate ale Romaniei, ca toate sunt tara romaneasca. si cu cat locurile ii erau mai necunoscute, cu atat o stapanea un suflu mai puternic de duiosie cand isi spunea: si aici e Romania!
, cu sentimentul ca in jurul si deasupra ei plutea o putere protectoare. Cand, apropiindu-se de Constanta, doamna Frunzescu ii arata, de la geam, marea, Ana o cauta zadarnic multa vreme si nu o vazu, desi privea intins si scrutator in directia aratata, in sfarsit, simti ca i se opreste respiratia si intreba :
- Ceea ce se vede negru? Parc-ar fi un imens ogor arat de curand si care se suie pana la cer, se imbina cu cerul.
- Din cauza culorii, de-aceea-i si spune Marea Neagra. Dar Ana tot nu voia sa creada ca e marea, si nu-si mai deslipi privirile de pe zare. Rada, care isi scosese de asemenea capul pe geam, zise :
- Uita-te mereu, pana te obisnuiesti. La inceput, e adevarat, nu poti distinge nimic. Dar orizontul cu marea disparu in graba, si Ana ramase in suflet cu un fel de spaima: Asta era marea? Asa era marea? Dar ce era? Ea nu putuse distinge nimic altceva decat ceea ce i se paruse prima oara. Abia la Constanta, unde poposira trei-patru ceasuri
-pana mai trece naduful, zise doamna Frunzescu
-putu sa vada de aproape marea. Statea alaturi de Rada, pe chei, si Rada-i atragea mereu atentia cand intr-o parte, cand intr-alta, facand-o sa se uite cand spre port, unde erau ancorate multe vase, cand in largul marii, unde se vedeau altele, cand la orizont, unde se inalta un sul de fum. Rada vorbea, batea din palme chicotea cand, din valurile ce se spargeau de dig, stropi grei de argint improscau pana langa picioarele lor. Cand chicotea si se ferea instinctiv de valurile mai mari, ce se repezeau, involburate de spuma, ca sa se sparga de stanca, Rada o strangea pe Ana de brat cu toata puterea. Era putina lume pe dig la ceasul acela mic de dupa-amiaza. Totusi cate-o pareche, cate-un om singuratec, trecea uneori pe langa cele doua fete, care se oprisera aproape de capatul digului, privindu-le cu interes. Ana nu auzea nimic din cate-i spunea Rada, nu vedea pe nimeni. Ai fi zis ca nu vede nici marea. Nu se uita la nimic anume, ci privirea ei, absorbita de imensitatea apelor rascolite, cuprindea intreg peisajul pana in departarea nesfarsita a orizontului. Ramase asa, nemiscata, si dupa ce Rada, ostenind de atata vorba si nemaistiind ce sa-i arate, tacu. Dupa o vreme, Rada incepu sa se nelinisteasca de incremenirea ei in tacere.
- Iti place? o intreba ea, ca sa zica ceva, sa provoace o reactie. Ana inclina din cap. Desi parea cufundata intr-un vis indepartat sau intr-o contemplare adanca, o auzise.
- E incantatoare!

-spuse Rada. Am si nimerit o zi senina si fara vant. Dar e sublima si cand bate vantul, si cand e innorat. Uite valurile!
Nu mai contenesc!
Valurile veneau mereu, neostenite, cu grumaji rotunzi si puternici, de armasari, si se izbeau, nebune, cu fruntea in zid, in stancile pravalite la temelia digului. Veneau din larg, ca atrase de un magnet urias, in departare, patrunse de lumina, pareau masive, de sticla verzie, care se spargea in tandari, se schimba in riuri, in viitori de spuma, izbindu-se de stancile colturoase ce le asteptau aci, la marginea digului. Veneau mereu din larg, ca intr-o lupta pagana, ca valurile de asalt, veneau fara nadejde de-a se ispravi vreodata, de a le saca numarul.
- Mai ramanem? intreba Rada, disperata ca nu poate scoate nici un cuvant din gura Anei. Privi catre prietena sa. isi tinea buzele stranse, aproape supte si era alba la obraz ca hartia.
- Ti s-a facut rau? Ai ameteli? Mie mi se intimpla uneori, cand ma uit mult la valuri, in cazul acesta, inchide ochii. Dar, uitindu-se la ea, Rada isi dadu sama ca Ana e teafara, si ca numai o intensa concentrare era cauza tinutei sale drepte si nemiscate, de parca ar fi prins radacini in asfaltul digului.
- Sa mergem!
Ne asteapta mama, zise ea in sfirsit, uitandu-se la ceasul de la incheietura manii. Cele doua prietene se intoarsera. Rada incepu din nou sa-i arate vapoarele din port, sa citeasca numele inscrise pe ele, sa le ghiceasca nationalitatea. Pe Ana parea ca nu o mai intereseaza nimic. Mergea ca in vis, si paloarea nu-i disparuse inca de pe fata. Cand intrara in oras, se opri, stranse bratul Radei si-i sopti :
- Toata viata am sa va fiu recunoscatoare ca m-ati luat cu voi la mare. Rada izbucni fericita:
- Vezi? si erai hotarata sa nu vii.
- Nu stiam cum e marea, si apoi mai era ceva rosti Ana cu o voce adanca. Rada o privi si i se paru ca zareste in ochii prietenei sale o licarire noua, necunoscuta. Drumul pana la statiune il facura cu automobilul. De pe tarmul inalt, de pe crampeiul de plaja unde coborau, Ana putu, in sfarsit, sa contemple marea in tihna. Dar numai dupa ce se obisnui sa umble in costum de baie. La inceput, insistentele doamnei Frunzescu de-a o convinge sa-si imbrace costumul de baie si sa se intinda la soare o uimira si o rusinara. Nu se gandise pana atunci ca, venind la mare, va trebui sa se arate, langa Rada si langa doamna Frunzescu, in costum de baie, aproape goala, ea, al carei trup nu-l vazuse nici macar vreo colega de internat. Pudoarea fireasca o facuse sa nu se uite la cele doua femei imbracate in costume de baie, mai ales la doamna Frunzescu. Simtea ca e un lucru impotriva firii, unul care rusineaza si umileste in acelasi timp, ca mama si fata sa stea despuiate una langa alta. Si dupa ce isi imbraca costumul de baie in cabina, se ducea totdeauna departe de cele doua si se intorcea cu fata in alta parte. Dar nu era lasata in pace. Rada venea adesea langa ea, iar doamna Frunzescu o chema sa stea de vorba, si nu putea s-o refuze. De sentimentul acesta penibil de a se simti aproape goala si de-a sta langa doua femei despuiate nu scapa decat lasandu-se fermecata de privelistea marii si cand intra cu Rada in apa. Cand nu-si mai simtea decat capul deasupra valurilor racoroase, avea senzatia ca se purifica, si voiosia ei izbucnea aproape salbateca. Nu stia inota atat de bine ca Rada, dar se straduia sa invete cu un curaj care o facea pe prietena ei sa tipe de spaima, iar pe doamna Frunzescu sa le strige vorbe ne-ntelese, stand in apa mica de langa tarm, unde obisnuia sa se-mbaieze. Celelalte trei-patru familii care faceau plaja aci erau risipite mai departe, subt umbrele mari. De ei nu-i pasa Anei: erau prea departe ca sa o poata vedea cum este si cine este.Trecuse saptamana, si Ana inca nu se obisnuise sa stea in costum de baie fata cu cele doua femei straine. Ea ramasese la parerea ca era un lucru impotriva firii sa stai despuiata in fata altora, si se mira ca la cele doua femei nu descoperise un sentiment asemanator. Mama si fata stateau aproape goale una langa alta, intinse pe nisip, ca si cand ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume. Ana incerca sa-si explice cum de este cu putinta asa ceva. Ele nu erau femei? Ele nu simteau ca goliciunea unui trup de femeie reprezinta in sine o profanare, dar inca sa mai fie vazut de altul? Erau oare chiar atat de deosebiti, ca structura sufleteasca, oamenii din clasa sociala in care dorise atat de mult sa intre, de cei din clasa sociala careia ii apartinea, in care goliciunea este, in orice imprejurare, de rusine? Dar oare omul rafinat prin cultura, omul educat, nu trebuie sa fie mai pudic decat un taran? Auzise ea, in treacat, niste explicatii despre higiena noua, despre o metoda noua pentru intremarea sanatatii, care cerea sa-ti expui la soare toate partile trupului, mai ales in anumite ore ale diminetii. Era o doctrina si o practica noua: soare, soare, cat mai mult soare!
Dar atunci nu le daduse nici o importanta si nu le intelesese. Acum insa vedea, practica si tot nu intelegea. Cum? Nu se putea bucura cineva de mare fara a se da mereu in acest spectacol umilitor pentru o femeie? Nu exista un costum care sa acopere intreg corpul? Nu s-ar putea sa faci soare cu totul izolat de ceilalti, daca este chiar absoluta nevoie? Nu e nesfarsit tarmul marii? Dar, la urma urmelor
-isi zicea ea
-trupul meu e sanatos, puternic, nu are nevoie de nici o intremare. si, subt pretextul acesta, avea mereu la indemana un cearsaf cu care se acoperea. Pe doamna Frunzescu, gandurile acestea ale Anei, care dadeau loc la numeroase discutii, o contrariau peste masura. Cand o vazu mai intai acoperindu-se cu cearsaful, nu mai putu rabda si o infrunta:
- Te-acoperi ca sa nu-ti innegresti pielea? Dar stiu ca te tii!
Vrei sa fii in orice imprejurare o exceptie? Auzi!
Sa vii la mare si sa stai invelita in cearsaf!
Mofturile de pudicitate ale Anei o iritasera din prima zi, cand, vazand-o in costum de baie, isi daduse sama, dintr-o singura ochire, ca fata era deplin si frumos dezvoltata, mai frumos decat Rada. si nu-i trebui mult ca sa inteleaga ca un corp ca al Anei putea ispiti usor simturile unui barbat impulsiv, ca Jean. Probabil ca i l-a ghicit cu privirea, prin vestminte, isi zise ea. Oricat era de potrivnica unei apropieri intre cei doi tineri, simtul ei practic, poate o anume inclinare perversa, o facea sa recunoasca in sinesi ca Ana ar fi o bucatica buna pentru Jean, si ca Jean ar putea fi multumit cu ea. Uneori, admirandu-i, fara sa vrea, corpul drept, statuar, parc-ar fi dorit s-o stie pe Ana nevasta lui Jean. Dar abia se-nfiripa o asemenea dorinta, ca si intervenea pe loc ratiunea: A!
Dac-ar fi dintr-o familie buna si-ar mai avea si zestre, ar fi cu totul altceva!

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.